În Evul Mediu cel neînţeles şi hulit, dacă un om intra în casa altuia pentru că îi era foame, putea lua tot ceea ce avea nevoie să mănânce şi nu se considera furt. Tot ceea ce ţinea de supravieţuire era proprietate comună. Asta atât în Apusul catolic cât şi în Răsăritul ortodox. Niciun om care se întorcea acasă şi vedea că a fost luată mâncare de pe masa (o bucată de mămăligă sau un codru de pâine) nu blestema, pentru că prezumţia era că un înfometat şi-a umplut pântecele şi şi-a văzut de drum, nu înainte de a se închina la icoane.
Şi în Rusia pravoslavnică, şi în lumea delicateţurilor scolastice, se putea călători cu traista goală, pentru că şi porţile mănăstirilor, şi cele ale nobililor bogaţi, ba chiar şi bordeiele celor mai umili se deschideau în calea celui care n-avea pe nimeni, şi care era tratat ca un oaspete trimis de Dumnezeu. În vremurile acelea "intunecate", mâncarea era considerată dar divin, şi ideea că cineva ar putea refuza altcuiva un dar pentru care nu avea niciun merit era tratată ca o formă de viciu grav. Ospitalitatea, devenită astăzi o virtute, era pe vremuri obligaţie şi semn de umanitate: spre deosebire de animale, omul puternic
era dispus să-şi împartă pentru o vreme teritoriul şi prada cu cel mai slab ca el.
A trebuit să vină modernitatea pentru ca Jean Valjean să intre la ocnă zece ani pentru o pâine dusă la gură după două zile de foame atroce. Iar de la Victor Hugo încoace, hămesiţii tot hoţi au rămas. Se zice că dracul, când vrea să pară corect, este contabil. În dreptatea lui contabilă suntem toţi acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu