În Les invasions barbares (2003), excepţională realizare a cinematografiei canadiene, personajele principale intră într-o biserică romano-catolică în căutarea lui Dumnezeu. Găsesc un bătrân care are grijă de un patrimoniu mut, într-o clădire pe care oamenii o ocolesc. Preotul este redus la statutul unui funcţionar care veghează asupra unor obiecte de cult de care nimeni nu mai are nevoie. Tot ce poate face este să le oferteze puţinilor care îi trec pragul.
Povestea filmului este aceea a unui bătrân bolnav de cancer care alege în cele din urmă să fie eutanasiat. Profesor universitar de literatură, rememorează cu umor modele şi curentele secolului XX la care a subscris fără ezitare, ba chiar alege să moară înconjurat de soţiile şi amantele care i-au marcat rătăcirea. Şi totuşi, cel mai tragic moment al filmului a fost replica bătrânului preot-gestionar: “După Vatican II, când messa a fost tradusă în franceză, bisericile s-au golit de pe o zi pe alta.”
Nu ştiu, oricât îmi frământ mintea nu pot şti dacă Vatican II a fost lovitura mortală pe care catolicii şi-au aplicat-o ei înşişi, ori ultima încercare de adaptare la o lume care se pregătea să intre în catalepsie spirituală. Adică nu ştiu dacă iniţiatorii aggiornamento-ului sunt nişte criminali sortiţi infernului cel mai negru sau nişte eroi tragici care şi-au câştigat, prin intenţia lor, paradisul cel mai înalt. Nu voi şti poate niciodată dacă eliminarea limbii liturgice, schimbarea ritualurilor şi laxismul exprimării au îndepărtat oamenii sau au fost încercările zadarnice de a împiedica inevitabilul.
Peste toate rămâne tristeţea sfâşietoare a preotului transformat în om de vânzări: “Nu doriţi o statuie cu Sfânta Fecioară? V-o dau ieftin, am mai multe.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu