Cel mai celebru conclav de metafizicieni care a existat vreodată s-a întrunit în Egiptul târziu, cu puţin înainte de sucombarea acestei civilizaţii în praful deşertului, pentru totdeauna. Întrucât metafizica este ceva ce ar putea fi cu uşurinţă catalogat de moderni drept totalitarism, metafizicienii nu aveau dispute între ei, deşi împărţeau acelaşi spaţiu şi ocaziile nu lipseau cu totul. Înţeleseseră dintotdeauna că îndoielile sau negaţiile legate de principiile metafizicii sunt dovada neînţelegerii lor, în vreme ce înţelegerea nu poate duce decât la adeziunea din ce în ce mai fidelă cu principiile, până când devine alipirea fără rest, principiile devenind piciorul omului, mâna omului, ochiul omului, urechea omului.
În centrul era focul, iar bătrânii metafizicieni se bucurau de răcoarea serii care venea dinspre fluviu. Arşi de soare, cu bărbi şi plete creţe, cu praful lucrului brăzdat de sudoare, aşteptau cina frugală şi schimbau între ei câteva vorbe. Dacă n-ar fi venit păstorul acela, ar fi fost o seară ca oricare alta, o seară de aşteptare. „Eu sunt cel ce sunt.” Au sărit toţi în picioare, da, era trimisul Lui. Cel fără nume, pentru că nimeni nu-L poate cunoaşte şi stăpâni. Cel care în afara existenţei, nu are nimic comunicabil despre Sine. Cel care e atât de în răspăr cu lumea încât nu ezită să se servească de un criminal bâlbâit care trăieşte în pustie pentru a Se comunica celor cuminţi şi înţelepţi.
Nimic mai puţin decât nişte metafizicieni dedicaţi ar fi putut înţelege cine l-a trimis pe Moise. Lor le-a vorbit Dumnezeu pe măsura intuiţiei lor vii, în vreme ce la Faraon a încercat să ajungă în funcţie de prostia lui, arătându-i minuni înfricoşătoare, potrivite acelei civilizaţii care, asemenea nouă în zilele astea, abandonase spiritualitatea autentică pentru magie. Textul biblic este laconic – atât în spatele metafizicienilor condamnaţi la muncă silnică precum şi în spatele vrăjitorilor lui Faraon se ascundeau ani de eforturi susţinute în două direcţii diferite. Evreii dobândiseră capacitatea cea mai înaltă de a deosebi Adevărul, egiptenii erau plini de competenţe.
Moise a vorbit ambelor grupuri folosind codul cu care fiecare era familiar, deşi ideea transmisă era aceeaşi: Sunt mesagerul Creatorului. Sclavii au avut nevoie doar de patru cuvinte pentru că aveau antrenamentul intuiţiei; vrăjitorii n-au priceput deloc pentru că magia este practică, operaţională, orientată pe rezolvarea de probleme, lucruri care împuţinează până la eliminare elementul intelectual. Evreii au avut parte de o mică enigmă pe care au trebuit s-o soluţioneze; magicienii au avut parte de un şou fantastic, într-un crescendo captivant şi insuportabil, iar asta nu i-a lămurit cu nimic, deşi trebuie să se fi simţit excelent şi să fi gustat distracţia până la capăt.
Ştiu că va suna frustrant acest paragraf, dar lumea noastră duce lipsă de sclavi dedaţi în recunoaşterea lui Dumnezeu, dar e acaparată aproape în întregime de magicieni strălucitori. Faptul că apăsăm pe un buton şi se răspândeşte lumina într-o încăpere sau pe o stradă este un gest magic. Mersul într-o cutie de fier cu o viteză care-ţi ia răsuflarea este şi el magic. Transformarea uraniului în energie este şi ea de sorginte magică. Credem că explicând aceste lucruri le anulăm caracterul vrăjitoresc, dar nu este aşa: şi magicienii au explicaţii legate de ceea ce întreprind. Nu există diferenţe calitative între înflorirea tehnologiilor în lumea noastră şi explozia vrăjitoriei în Egiptul antic. Doar natura unora dintre forţe diferă, la care se adaugă capacitatea noastră incredibil de redusă de a gestiona consecinţele toxice ale nesăbuitelor noastre acte de magie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu