Frânturile zilei (CVIII)

În Africa subsahariană există, pentru mai multe etnii, ceea ce lingviştii numesc „cultura tobelor vorbitoare”. Teoretic, este o metodă de comunicare pe distanţe mare asemenea limbajului fumului la amerindieni sau buciumul din Balcani. În practică însă, ingeniozitatea şi complexitatea comunicării este tulburătoare, depăşind cu mult tehnici similare, antropologii vorbind despre cel mai dezvoltat surogat al sistemului acustic cunoscut în lume.

Instrumentul acestei comunicări, impropriu numit tobă, este un cilindru de lemn golit pe dinăuntru, care poate produce două tonuri, ceea ce este suficient. Spre deosebire de toba clasică, golul nu este acoperit de nicio membrană. Tonul grav este considerat „masculin”, tonul înalt este „feminin”. Chiar dacă tehnica este utilizată de vorbitorii mai multor limbi (lokele, duala, yaunde etc), principiul este întotdeauna acelaşi: tonurile joase ale limbii sunt marcate cu tonurile grave ale instrumentului, tonurile înalte cu tonuri înalte. Multe dintre limbile africane sunt limbi tonale. Este relativ greu de înţeles pentru un român, pentru că româna nu este o limbă tonală, deşi ocazional tonurile pot aduce semnificaţii.

Încercaţi să vă imaginaţi că aţi vrea să transmiteţi o propoziţie în limba română utilizând un cod format din două clape ale unui pian. Imposibil, nu? Imposibilul nu este însă african. „Cuvintele” transmise de tobele vorbitoare sunt de fapt construcţii foarte complexe care trebuie reţinute fiecare în parte. De exemplu, cuvântul „lună” va fi bătut în tobă „luna se uită spre pământ” negreşit de fiecare dată când transmiţătorul va voi să comunice „lună”. Pentru „cadavru” – „cadavrul care zace cu spatele la nori”. Pentru „război” – „războiul care ne cere să fim atenţi la ambuscade”.

O comunicare cu tobele durează, din cauza dar şi datorită stereotipiilor care o codifică, aproximativ de opt ori mai mult decât una prin viu grai. Nimic nefiresc, culturile orale gândesc prin intermediul expresiilor memorabile, închise în formule, stereotipizate. Şi aici începe partea frumoasă. Cum se spune în limbajul tobelor vorbitoare la „Nu-ţi fie frică”? „Adu-ţi inima înapoi în gură, inima în afara gurii, ia-o înapoi de acolo de sus.” Dar la „Vino înapoi?” – „Adu-ţi picioarele înapoi de pe calea unde merg, fă-ţi picioarele să meargă cale întoarsă, pune-ţi picioarele jos, în satul care e al nostru.” Stereotipizarea nu exclude creaţie permanentă: Dumnezeul creştinilor este „Tatăl cel viu care a coborât de sus”. Puterea colonială este: „Ţara este în sclavie, toţi cei care supravieţuiesc devin sclavi.”

În mod evident, sofisticarea incredibilă a comunicării este cheia dezambiguizării. Însă ar mai putea fi ceva, greu de acceptat pentru cei din cultura noastră. Nu, nu mă refer la faptul că civilizaţiile orale puteau fi fantastic de complexe, în moduri la care noi nu putem nici măcar visa. S-ar putea ca multe dintre lucrurile care trec pentru noi drept imuabile să fie altfel într-o astfel de de civilizaţie. Într-o zi, un camerunez spunea la o masă rotundă: „Nu sunt sigur că sunetele dispar. Cu mulţi ani în urmă, îmi amintesc că străbunicul meu, auzind sunetul unei tobe din satul nostru, a pus mâna pe frunza cu care alunga muştele şi a agitat-o prin aer ca şi cum ar fi vrut să-l cureţe. Noi, copiii, am tăcut. Iar el ne-a spus ceea ce toba zisese cu mult înainte ca noi să începem să fim atenţi la ea.” Verba volant? Verba manent.

Frânturile zilei (CVII)

Legat de impactul mediului asupra sănătăţii copilului, ar trebui să medităm la un obicei medieval al arabilor. Populaţie nomadă, care se sedentarizase doar parţial şi care păstra memoria spaţiilor vaste, orăşenii îşi încredinţau copiii abia născuţi doicilor venite din deşert, care-i duceau în oazele curate timp de 3-4 ani, de unde se întorceau cu prunci viguroşi şi capabili să crească fără teamă de îmbolnăviri. Cei care rămâneau în oraşele infecte nu aveau nici pe departe aceeaşi traiectorie.

Poate vă imaginaţi că obiceiul avea şi o componentă oneroasă. Nici pe departe, doica nu primea niciun ban pentru sacrificiile ei. De fapt, doica devenea a doua mamă a copilului, pentru care acesta şi-ar fi dat şi viaţa. Nu se ştia dacă va avea vreodată nevoie de ceva de la unul din copiii alăptaţi de-a lungul vieţii, dar cu certitudine s-ar fi putut baza la bătrâneţe pe oricare dintre ei, oricând, oricât, ea sau cineva din clanul ei. Oamenii pot fi legaţi şi prin laptele unei doici.

Obiceiul acesta, în care cineva făcea un sacrificiu palpabil pentru un beneficiu probabil era extrem de înrădăcinat şi activ, arabii considerau că o femeie care alăptează un copil poate alăpta şi doi, şi era considerat o ruşine să se ducă în oraş să caute un prunc şi să nu găsească niciunul. Cum arabii cred în soartă, nu existau preferinţe pentru copiii bogaţilor în defavoarea copiilor săracilor, practic primul găsit era automat pus în desagă, restul fiind lăsat in seama sorţii.

Frânturile zilei (CVI)

Trăim din plin un paradox de neconceput în vremurile normale: pe de o parte în toate poftele, în toate viciile, în toate ereziile şi nebuniile nu încetăm să-L căutăm pe Dumnezeu. Pe de alta, tot ce ni s-a pus la dispoziţie sub numele de Cale, adică ritualul, dogma, tradiţia, se pot transforma în idoli şi ne pot împiedica să-L găsim pe Dumnezeu. Afemeiatul care se uită pofticios la corpul femeii nu încetează să tânjească după El, căutându-l nepotrivit. Iar cel care justifică samavolnicii în numele unei tradiţii autentice nu face decât să-L schimbe pe El pentru o mână de fum.

Câteva reflecţii pe marginea calvarului Bisericii Greco-Catolice

La 1 decembrie 1948 (de ziua naţională a României!), prin Decretul 358, Marea Adunare Naţională desfiinţa Biserica Română Unită cu Roma, mai cunoscută sub numele de Biserica Greco-Catolică. Se punea capăt în mod brutal, tipic totalitar, unui demers ecleziastic care viza reconcilierea cu Vaticanul şi ştergerea consecinţelor Marii Schisme de la 1054, întreprins în Transilvania austro-ungară în jurul anului 1700. Şcoala Ardeleană, în frunte cu episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein, cu pletora ei de intelectuali descoperitori ai rădăcinilor latine ale poporului nostru este consecinţa directă a reluării legăturilor românilor cu Roma. Printre greco-catolicii cei mai cunoscuţi sunt: Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ion Budai-Deleanu, Ilarie Chendi, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Nicolae Densuşianu, Victor Papilian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Mircea Zaciu.

De ce, copiind atitudinea “tatucului” Stalin, puterea comunistă instaurată la 1948 a fost foarte ostilă faţă de Biserica Romano-Catolică, tolerată de facto, mergând chiar până la desfiinţarea prin decret a Bisericii catolice de rit oriental cunoscută sub numele de Greco-Catolică? În contrapartidă, chiar dacă mii de preoţi ortodocşi vrednici au luat drumul puşcăriilor şi canalului, ierarhia a rămas aparent neclintită, nu s-au consfiscat proprietăţi şi nu s-a pus niciodată problema desfiinţării Bisericii Ortodoxe Române. Diferenţa de tratament este vădită, şi e drept să ne întrebăm de ce?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ambiţia controlului. Totul se reduce la dorinţa politicului de a controla oamenii prin intermediul credinţei religioase. Cu Biserica Romano-Catolică n-a mers, statele pământeşti nu pot controla nici alegerea Papei, nici a cardinalilor, nici chiar a preoţilor. Iar preoţii catolici fără familie sunt mai disponibili pentru martiriu decât preoţii ortodocşi, mai legaţi de cele pământeşti şi deci mai uşor de manipulat (nu generalizăm, fireşte). Calcul politic de la început până la capăt, totul se reduce la dominaţie, probabil că ambele tradiţii sunt la fel de odioase pentru Putere, dar BOR a putut fi rapid infiltrată cu impostori, începând cu “patriarhul roşu” Iustinian Marina, coada de topor ecleziastică ce a pus umărul la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice surori.

Frânturile zilei (CV)

Pe mine nu mă deranjează deloc faptul că din când în când câte un preot/episcop homosexual zboară din Biserica Ortodoxă Română şi se oploşeşte câţiva metri mai încolo. Este normal ca un corp de asemenea anvergură să fie din infestat de paraziţi. Ceea ce mă deranjează este că aceste salutare operaţiuni de igienizare se petrec după intervenţia unor posturi de televiziune şi a unor ziare. Cum nu-mi pot imagina că presa a devenit parte a Sfântului Sinod, trebuie să conchid că Biserica noastră este lipsită de anticorpi, iar în absenţa acţiunilor unor ziarişti ostili şi pe care nu-i bănuiesc de smerenie, ni s-ar servi în continuare preoţi pedofili şi episcopi homosexuali pe post de îndrumători spirituali. Dar, desigur, Biserica este perfectă, oricâte dihănii îmbrăcate în piei de oaie s-ar juca de-a ierarhii în zilele noastre.

Frânturile zilei (CIV)

Zilele trecute am avut o întâlnire faină cu un tânăr Martor al lui Iehova. Aproape 20 de ani, mi-a fost elev, dedat în ale cititului, cu desăvârşire inteligent şi manierat ca un pui de lord britanic. Am aşa, o superstiţie legată de oamenii a căror minte este vie, o vezi că mişcă, nu că nu mi-ar plăcea prostia în unele dintre ipostazele ei drăguţe. Dar de departe a primat nevoia de a-mi lămuri o nelinişte moştenită de la Montesquieu: “Cum poate fi cineva Martor al lui Iehova?” Nu că n-ar fi cu putinţă, îi văd din când în când în oraş, decenţi îmbrăcaţi, bărbaţii negreşit la cravată, femeile în fuste lungi, alături de un stand de cărţi despre Iisus, Apocalipsă şi alte teme de succes. Dar cum se poate aşa ceva?

Eram interesat de modul în care poate fi un om inteligent neoprotestant, care sunt costurile identitare? Nu mă refer la bani, fireşte, banii sunt ficţionali, adevăratele costuri sunt de altă natură, şi le plătim în fiecare clipă. Ne întâlnim în curtea interioară a unei pizzerii, el cu un fresh, eu cu o bere. Afară plouă torenţial, îmi aprind pipa şi sporovăim. Dinspre tânărul meu adie un aer de puritate şi prospeţime, ca de la sufletul celui care nu a făcut încă niciun compromis, niciun gest strâmb. Da, ştiu că ei nu pun mâna pe armă, am la ţară un vecin Martor care a făcut puşcărie pe vremea comuniştilor pentru dezertare. Cum poate dezerta cineva care a refuzat să facă o zi de armată? Dacă toţi ar fi ca ei, n-ar fi războaie, mai spune.

Practic, tranşăm amândoi aproape la fel dilema: Ce este a lui Dumnezeu? Totul. Ce este al Cezarului? Nişte firimituri cu împrumut. Cum se pot omorâ în război ortodocşii ruşi cu ortodocşii români? Martorii lui Iehova nu se omoară între ei, nici pe alţi oameni. Discutăm, deci, despre virtuţi, adică ceea ce el numeşte “creştinismul practic”. Ortodoxii sunt prea obedienţi, prea respectuoşi faţă de un Cezar iluzoriu. Treptat, descopăr că Montesquieu mai poate fi parafrazat şi altfel: “Cum poate fi cineva ortodox?” Dacă interogaţia privind alteritatea nu se mută şi referitor la identitatea proprie, ai cumpărat bilet dus dar ai omis să cumperi şi biletul întors, rămâi carevasăzică pe drum. Noi avem ritualurile, iar ritualurile sunt salvatoare, dar prea des pierdem din vedere virtutea. De fapt, dacă ortodocşii ar avea “creştinismul practic” al neoprotestanţilor de orice fel, i-ar ocoli toate neliniştile identitare pe care le trăim ca nişte pisoiaşi culţi şi decerebraţi în ultima vreme.

Începem să discutăm despre sola Scriptura şi dăm de Romani 10:13: “Oricine va chema Numele lui Dumnezeu va fi mântuit”. Cum citim, deci? Mă agăţ de text şi-l întreb dacă ştie ce înseamna “chemarea Numelui”. Să vorbim despre Dumnezeu, nu? zice. Păi, nu chiar, e invocaţia ritualică, e vibraţie şi respiraţie, izolare şi repetiţie, disciplină spirituală si transmutaţie. Brusc, realizez: fără Sfinţii Părinţi, fără limbile liturgice, fără ritualuri şi fără dogme. Acesta să fie preţul cultivării “creştinismului practic”? Nu că n-aş aprecia exerciţiul cotidian al frăţiei creştine, pe care cu rare excepţii nu-l găsesc la ortodocşi, dar pe care micile comunităţi neoprotestante l-au dus la un nivel care ar trebui să ne lase visători? De ce copiii protestanţilor sunt în majoritate cuminţi şi parcă din alte timpuri, în timp ce odraslele majoritarilor sunt preponderent scăpate din frâu?

Îl asigur că un creştinism “purificat” nu poate fi decât o pierdere masivă, că tot ceea ce s-a putut recupera din religiile precreştine trebuia recuperat, iar ce nu s-a putut prelua trebuia neapărat distrus. Că istoria primelor secole ale tinerei religii a fost un traseu dirijat de oameni care ştiau bine ce fac, adică aveau şi inteligenţa şi nivelul spiritual de a transforma o cale iniţiatică dedicată câtorva în religia maselor care a fost în Evul Mediu şi încă mai pâlpâie pentru noi. Probabil că asta este cel mai greu de înţeles pentru el, că nu se poate nimic “purifica”, că este periculos să racordezi un organism viu ca Biserica la nişte gânduri, oricât de “înalte” ar părea după criteriile actuale. Că nu putem să ne despărţim de strămoşi fără să ne trezim teribil de singuri şi mici. Că fără îndrumarea celor care ştiu preţul cuvintelor, citim textul sacru şi trecem peste densitatea lui de sensuri deloc “practice”.

Sfânta Treime este un model intelectual despre Dumnezeu, o definiţie pe care Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, setoşii de certitudini. Riguros vorbind, Dumnezeu nu trebuie definit, pentru că orice definiţie a Providenţei are dreptate în tot ceea ce afirmă şi este falsă în tot ceea ce neagă. Sfânta Treime este modul în care Dumnezeu a binevoit să ni se reveleze nouă, creştinilor. Altora li s-a revelat altfel. Un pic, un pic, respirăm apofatism, aerul rarefiat şi rece al metafizicii. În momentul în care începi: “Dumnezeu este...” deja minţi, pentru că Dumnezeu nu este, Dumnezeu a creat existenţa, de care nu este câtuşi de puţin condiţionat. Da, îi putem spune şi Yehova, doar că nu în modul “carnal”, nefiind vorba de un nume, ci chiar de absenţa oricărui nume. Şi totuşi, ne cresc aripi de înger atunci când chemăm Numele, după vechile reguli din Filocalie...

M-am întâlnit cu unul dintre foştii mei elevi ca să învăţ un alt mod de a fi creştin.

Frânturile zilei (CIII)

Două vorbe despre recenta teză a prezenţei unor forme de magie activă la Untold: da, au dreptate toţi cei care ridică obiecţia dificultăţii de a găsi un magician eficient în zilele noastre, doar trăim într-o epocă ce a distrus orice boare de spiritualitate. Corect, magicienii sunt rari ca sfinţii, eu cred că la fiecare sfânt autentic avem un magician serios. Dar mai intervine un aspect pe care mulţi nu-l iau în seamă pentru că îşi imaginează orbeşte că lucrurile sunt „gratuite”, adică fără efecte scontate: dacă sfântul nu se dezvăluie decât faţă către faţă, ori prin intermediul unor plictisitoare texte care cer un cititor avizat, magicienilor nu le repugnă câtuşi de puţin deliciile distracţiilor de masă.

O singură dată am fost convins pe deplin că un magician care ştia bine ce face a acţionat în nişte împrejurări cât de cât (foarte puţin) consemnate documentar: fenomenul reeducării de la Piteşti. Există acolo o frază care nu e retorică, e „mecanică magică”, e ştiinţă pură (pentru că magia şi ştiinţa modernă sunt mai înrudite decât ne imaginăm, la urma urmei Francis Bacon a pus bazele epistemologiei ştiinţifice după ce a eşuat în încercări magice întreprinse fără maestru): „Vă vom face sufletul bucăţi şi apoi îl vom recompune invers”. Cunoscătorii ştiu ce spun. Oricum, există o magie a distracţiei moderne pur şi simplu, pentru că parodiază extazul mistic, cu care are în comun promisiunea de a fi altundeva. Vă las să ghiciţi unde vă propune să ajungeţi demersul tradiţional şi unde parodia modernă.