vineri, 7 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXV)

La Johann Huizinga am citit, în timpul facultăţii de litere, că e foarte posibil ca statuile din exteriorul catedralelor gotice să fi fost pictate în culori vii, dar obiceiul s-ar fi pierdut în perioada iluministă, mai cu seamă după revoluţia franceză de la 1789, când cele mai multe dintre monumentele religioase au fost incendiate. Dacă la absenţa motivaţiei celor contemporani cu aceste grozăvii de a restaura monumentele adăugăm eroziunea vântului şi a ploii, pricepem de ce, dintr-o dată, efervescenţei medievale i-au luat locul nuanţele cenuşii ale modernităţii. Şi totuşi, reflectând, mă întreb cum poate fi cu putinţă ca acest detaliu să se evapore cu totul din memoria lumii.

Cred că avem aici epitomul pierderilor spirituale. Iniţial, statuile sunt colorate iar entuziasmul întreţinerii acestor fresce 3D face parte din înflăcărarea nestinsă din care se ridică spaţiul sacru însuşi. Oamenii trăiesc cu totul creştinismul şi nimeni nu notează nicăieri ceea ce se confundă cu viaţa însăşi, la fel cum nu notează că apa de izvor e bună, că răsăritul are loc dimineaţa şi că războiul îi face pe unii oameni să înţeleagă că sunt eroi. În general nu se scria în acea epocă ceva ce părea implicit şi deci nepieritor.

Atunci când evenimentele se precipită, nimeni nu stă să facă inventarul pagubelor, deci nimeni nu lasă mărturie despre cele mai simple lucruri. În poveştile despre furtuni abundă elementele senzaţionale, dar lipsesc cele de la sine înţeles, lucrurile simple şi fireşti pe care experienţa le pune la dispoziţia tuturor. Istoria e la fel, pierde din vedere prea des viaţa de zi cu zi, privilegiind evenimentul. În cele din urmă, după ce cataclismul s-a consumat, memoria oamenilor mai reţine o vreme cele ce au fost, dar numai o generaţie. Următoarele două-trei se obişnuiesc cu noile repere şi în mintea lor nu mai există loc pentru ce a fost. E ca în mintea ţăranilor care locuiesc în sate de câmpie, fără păduri – acestea lipsesc nu doar din peisaj, ci chiar din mintea oamenilor, deci este absentă şi dorinţa de a le reface.

În cele spirituale, pierderile se arată ireversibile, de unde responsabilitatea covârşitoare a predaniei. Dispar doar lucrurile pe care nu se oboseşte nimeni să le remarce şi care au avut în timpul vieţii lor aura firescului. Memoria celor pierdute este spulberată într-un termen foarte scurt şi este înlocuită, în cel mai bun caz, cu incertitudinea, dar cel mai adesea nu este înlocuită cu nimic. Trăim în resturile lumii ce-a fost.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu