Frânturile zilei (CII)

Faceţi o mică numărătoare: de câte ori aţi auzit în ultimele şapte zile pronunţat cuvântul “confort” şi de câte ori cuvântul “virtute”? Nu-mi spuneţi, cunosc răspunsul. Fireşte, nu v-a trecut până acum prin cap că sunt antonime. Chiar sunt. În Roma antică, atunci când imperiul îşi începea inexorabila decădere, îndemnurile pentru practicarea virtuţii şi vituperările împotriva "moliciunii" nu încetau - termenul acceptabil de "confort" încă nu fusese inventat, nici mania de a numi ceva rău cu o vocabulă acceptabilă. Romanii s-au prăbuşit tragic, ca nişte eroi, deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă. La noi, totul s-a reglat deja la nivel lexical, cand am început să pierdem sensurile cuvintelor. Noi nici măcar nu ne prăbuşim, noi am luat-o la vale pe un derdeluş vesel.

Frânturile zilei (CI)

Trăim într-o lume a omonimiile, şi aceasta este una dintre principalele surse de derută şi confuzie. De exemplu, cei din vechime aveau “bunul simţ”, adică înţelepciunea populară sintetizată în ziceri şi proverbe, accesibile tuturor, atât de cuprinzătoare încât se aplicau la toate problemele posibile, adevărate filosofii care creau în om discernământul, protejându-l de nechibzuinţă şi imoralitate. Astăzi, ceea ce noi numim “bun simţ” este cel mai adesea un amestec difuz de marxism şi psihanaliză, condimentat cu psihologisme de prin filmele hollywoodiene.

Pentru omul tradiţional, dat fiind faptul că doctrinele “bunului simţ” erau forme deghizate ale sophiei perennis, a avea bun simţ era totuna cu a te revendica de la tradiţia nemuritoare. Pentru omul modern, “bunul simţ” este totuna cu a consimţi să fii colportorul unor meme făcute, prefăcute şi contrafăcute.

Frânturile zilei (C)

Ieri am discutat cu Mane. Sigur nu-l ştiţi pe Mane, de aceea vă spun eu cine este. Mane a fost vecin cu noi, perete în perete, până în urmă cu vreo 7-8 ani, când s-a cărat în Spania. De chemat îl cheamă altcumva, noi îl ciufăleam Mane, cum se zice în Ardeal, pentru că omul avea o meteahnă: punea manele pe stadion cu boxele lui pentru ascultat manele pe stadion date la maxim. Atâta doar că, neavând stadion, se descurca şi el cum putea în dormitor, perete în perete cu noi precum şi cu alţi vecini.

Acuma, pe mine nu m-a deranjat niciodată, pentru că oricum pe vremea aceea dormeam într-o cameră dincolo de hol, deci aveam între noi o incintă care amortiza oarecum sunetele. Plus că noi în general dormim ca urşii, poţi să te joci cu rotopercutorul şi nu deranjezi. Dar în noaptea aceea am auzit totuşi soneria care urla ca disperata, apoi pe nenea acela serios care a strigat în interfon: POLIŢIA!, şi am avut vreme să-mi fac un scurt examen de conştiinţă înainte ca echipa să bată la uşă şi apoi să mă salte. Doar că nu veniseră pentru mine, veniseră pentru Mane, care însă i-a lăsat să se agite cam un ceas pe casa scărilor, semn că poliţiştii aveau plămâni mai slabi decât Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi cine mai era în vogă atunci.

În întâlnirile din timpul zilei, Mane era de o politeţe ireproşabilă, deşi în cartier mergea înconjurat de aura omului care făcuse puşcărie. N-am aflat niciodată de ce, însă administratorul spunea plin de compasiune că fusese bătut de soţul de-al doilea al maică-sii, că nu-i fusese deloc moale după moartea tatălui său bun. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată zâmbind, deşi întreţinea relaţii de camaraderie cu câţiva băieţi din cartier, cu care se strângea uneori în casă şi asculta muzică proastă bătând din palme. De fapt, m-am prăpădit de ilaritate cu incompatibila în vreo două rânduri ascultându-i cum bat ritmat din palme, imagine pe care n-am putut-o niciodată pricepe, adică cum vine asta, să stea 4-5 dulăi cu ţigara în colţul gurii şi berea între picioare, bătând ritmul din palme, fără să scoată o vorbă, aşa? Chestia asta şi acuma mă cutremură de râs, n-o pot asimila şi pace.

Eh, şi dacă tot am dat de Mane, l-am întrebat cum e. Slugă la străini, dacă ar fi salarii de trăit în România şi mâine s-ar întoarce, şi mulţi români ca el. Unora le este bine, altora mai rău ca acasă. Nu-i trebuie relaţii cu românii în Spania, sunt ca lupii înfometaţi acolo şi se sfâşie între ei, fac tot ce n-ar îndrăzni să-i facă unui spaniol, pentru că sunt de acelaşi neam, se cunosc. Nu, nu-i trebuie aşa ceva, stă deoparte, cu câinii lui. Cinci câini pitbull, cu acte în regulă, cu vizite la medicul veterinar, cu licenţă, pentru că în Spania dacă te prinde fără acte la un câine plăteşti minim 600 de euro amendă şi-ţi ia şi animalul. A investit un pic în ei, acuma încep să apară şi rezultatele, puişorii sunt scumpi şi are trei căţele pentru montă. Iese cu toţi pe stradă, în lesă şi cu botniţă, un spectacol. Excelenţi câini de pază şi foarte buni pentru clima de acolo.

Înainte de a pleca din România, Mane şi-a făcut un tatuaj pe faţă: o lacrimă albastră sub ochiul stâng.

Frânturile zilei (XCIX)

Să ştiţi că şi societatea de consum vine cu emoţiile ei nemaîntâlnite. De exemplu, eu m-am topit în timpul unui festival urban în faţa unei mese pliante pe care se afla o movilă de sticluţe cu ojă de unghii. Movila era formată prin trântiri repetate suprapuse, într-o inspirată dezordine, şi atingea respectabila altitudine de jumătate de metru. Ca s-o escaladezi, trebuia să iei la deget zeci şi sute de sticluţe de culori diferite, şi era cu neputinţă să nu realizezi că nu vei putea să te dai cu atâtea culori în tot restul zilelor vieţii tale, oricât de multe ţi-ar fi rămas.

Eu de exemplu am o problemă legată de cărţi. Ca tot postmodernul în acord cu timpurile în care trăim, din 2005 nu m-am mai dus niciodată la o bibliotecă. Şi asta pentru că prin 2001-2002 descoperisem primele biblioteci on-line şi începusem să citesc cărţi direct de pe display. Cred că anul trecut m-am dus pentru o carte de istoria mentalităţilor la Biblioteca din Turda şi a trebuit să mă resemnez, nu mă pot încadra într-un termen de lectură, oricât de generos ar fi el. Citesc lent, nespus de lent, fişez cât de mult pot, mă las întrerupt pradă inspiraţiei şi scriu texte ca cel de acum.

 Am enorm de multe cărţi, mi-e foarte clar că voi muri fără să le pot citi pe toate, sau măcar pe jumătate, de aceea îmi trăiesc bulimia livrescă fără panică şi fără frenezie. Copiez pasajele care mă interesează, mă opresc cu ochii pe pereţi, pun cap la cap lucruri adesea fără coadă şi traduc ceea ce ar fi păcat să nu fie tradus. Citesc ca un medieval, pătruns de sensuri, mă străduiesc să-mi cultiv memoria şi, dacă circumstanţele o cer, recitesc aceeaşi carte a oricâta oară. Sunt în faţa noianului cărţilor de pe internet ca acolo, în festivalul urban, în faţa măsuţei plină de ojă de unghii. Bine, eu nu folosesc aşa ceva. Dar, orişicât.

Frânturile zilei (XCVIII)

Îmi plac obiectele cu parfum. Maşinile anilor 60-70, genţile din piele făcute să reziste până la pensie, oricând va veni ea, stilourile din lemn de esenţă rară, ceasurile mecanice de la jumătatea secolului trecut. În ultimii vreo trei ani m-am înverşunat să găsesc un ceas, unul anume din marea de ceasuri care se vinde pe internet. Îl văzusem în copilărie pe mâna tatei, singurul ceas de care ştiu eu, dar nu mai ştiam marca, îl ţineam minte doar cum arată, şi dintre toate formele de memorie la mine cea vizuală este cea mai proastă.

L-am căutat deci vizual, ştiam sigur că are doar cifrele arabe 3, 6, 9 şi 12, în rest doar linii pe care merge leneş orarul, se mişcă minutarul şi aleargă secundarul. Am găsit în urmă cu ceva luni un Slava la un anticar, superbă piesă cu funcţionare impecabilă, dar am ezitat, nu era chiar ăla, şi până la urmă s-a vândut. Săptămânile trecute dau de piesa căutată la alt anticar, e un Wostok sovietic cu 18 rubine, o minunăţie, despre care primesc asigurarea că “am observat că funcţionează”. Şi, într-adevăr, funcţiona cam douăzeci de minute apoi, inexplicabil, se oprea.

Ceasornicarul a fost extaziat când l-a desfăcut. Ceas bun, care nu se întâlnise cu meşteri proşti, mă asigură. De mers o va lua mai greu, a stat în ultimii ani, poate în ultimiii vreo zece, şi s-a dezobişnuit să funcţioneze. Trebuie folosit şi atât, repornit cât se opreşte, fără nervi şi fără crize. Îşi va face treaba suficient de bine, poate luând-o înainte vreun minut la douăzeci şi patru de ore, poate rămânând în urmă. Îl întorc cu regularitate de atunci şi, da, merge. Mai mult pe birou decât la mână, unde se opreşte după vreo două ceasuri. Are rău de mişcare.

Însă senzaţia de a revedea mâna tatei cu acelaşi ceas, mâna lui din copilăria mea, este indescriptibilă. I-am schimbat cureaua cu una metalică, aşa cum a fost cândva. Privesc ora pe care o arată ca pe o fericită coincidenţă cu ora exactă, atunci când se nimereşte să se suprapună. Prea puţin îmi pasă dacă e precis sau nu: ceasurile mecanice nu sunt o categorie a mecanicii, ele sunt o categorie a poeziei. Cum spuneam, îmi plac obiectele cu parfum, acele obiecte care reuşesc să înmagazineze singurul parfum imposibil de sintetizat, parfumul timpului care-a trecut.

Frânturile zilei (XCVII)

Ca să obţii un cărturar e nevoie de o constelaţie de întâlniri propice: un copil cu predispoziţii puternice (ideal ar fi un pneumatikos, doar că nu se mai naşte tipul acesta uman în Europa, ar trebui să apară o stea la fiecare pneumatikos, şi n-ar fi prea multe), dascăli cu nebunia cunoaşterii (pentru că plăcerea studiului e contagioasă, deci trebuie un adult ca să-l pornească pe cel mic, deşi uneori se poate şi fără), principiile corecte pe care să construieşti caracterul (fără de care obţinem un monstru), o viaţă cu puţine evenimente (nu fără tributul de suferinţă datorat naturii umane, ci fără iluzii artificiale: funcţii, responsabilităţi mundane – dacă s-ar putea să-şi câştige pâinea ca paznic de far, ca Einstein, ar fi perfect). Pe de altă parte, pentru a produce o generaţie de tâmpiţi ai nevoie de nişte metodologii.

Frânturile zilei (XCVI)

Într-o zi, eram în mijlocul armatei române. În sensul că mai mulţi ofiţeri se pregăteau de-o cumetrie, ştiţi voi, petrecerea aceea asociată creştinării unui prunc. Lumea din casă grăbită să se facă frumoasă, se calcă fuste cloş, se machiază ochi, se bat copii năzdrăvani. Neavând nicio înclinaţie particulară pentru vreuna dintre aceste acţiuni, zăresc un calculator şi, aproape fără să-mi pot controla mâna, îl pornesc. Ce se poate face în scurtul răgaz în care nişte femei frumoase se străduiesc să se facă frumoase? Păi, să mă uit la un film, îmi zic.

Îmi recomandase pe atunci un prieten filmul realizatorului pakistanez Asif Kapadia, The Warrior. Poezie şi filosofie cu armele cinematografiei, e fantastic, fireşte. Mă uit şi plâng, plâng şi mă uit, vorba poetului. Deodată (de regulă mă străduiesc să evit acest adverb prea cliché, dar acum n-am ce face, ambianţa e militară), armata română a prins de veste că fac altceva decât restul universului. Sunt încercuit pe flancuri şi-mi este blocată ariergarda. Practic, orice posibilitate de retragere mi-a fost anihilată, calculatorul fiind exact în faţa mea.

Armata se uită, fascinată ca şi mine. Fără să fie un film de acţiune după reţete demult uzate, personajele vorbesc puţin. Inevitabilul se produce, câteva fraze în paşto vin să tulbure echilibrul pe care vizualul pur îl revendică (şi aici nu mai ştiu ce-aş mai putea adăuga ca să fie o propoziţie aşa, mai rotundă). Stai aşa, păi, ce zic ăştia? Eh, vorbesc şi ei pe limba lor. Şi cum faci să înţelegi? Nu vezi, bre, că-i subtitrat în engleză? Aşa, şi dacă nu înţelegi engleza?

Femeile se fac frumoase. Eu mă uit la film înconjurat de nişte ofiţeri cărora statul le plăteşte periodic cursuri de engleză şi care au mers în NATO mai des decât m-am dus eu la Muntele Băişorii. Peste câteva ceasuri vom asculta manele, vom bea bine, vom dansa îmbrăţişaţi, ne vom pupa şi mai spre ziuă ne vom înjura ca fraţii. Dar nimeni din universul acesta vizibil, nicio forţă, nicio formă de antimaterie, nicio gaură neagră nu vor putea şterge impresia (şi aici întrerupem textul pentru că sună cineva la interfon şi trebuie să răspund). Despre ce vorbeam? Ah, da, bătălia cu limba engleză: to be or to maybe.

Frânturile zilei (XCV)

Mie nu mi se pare deloc straniu că o civilizaţie care s-a străduit să nege principiul eredităţii (ultimul care a crezut în el pare să fi fost, prin secolul XIX, Emile Zola, a cărui operă ilustrează faptul că din părinţi ticăloşi şi alcoolişti ies copii ticăloşi şi alcoolişti, dar nicio pagină despre faptul că din părinţi dedicaţi vieţii spirituale ar putea ieşi copii cu aceleaşi preocupări), punând formarea individului exclusiv pe seama mediului înconjurător, se dovedeşte până la urmă îngrozitor de incapabilă să asigure un mediu adecvat, cu tot ce ar putea presupune această cerinţă.

Frânturile zilei (XCIV)

În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul, adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu rost.

Frânturile zilei (XCIII)

Capitalismul nu înseamnă nici relaţii de schimb bazate pe bani, nici capital. Capitalismul este atunci când justificarea profitului le întrece pe toate celelalte, eventual lichidându-le. Negustorii arabi care mergeau pe drumul mătăsii în primele secole ale mileniului I făceau profit, dar regulile comerţului lor erau deasupra banilor. Ghildele medievale care reuneau meşterii unei cetăţi nu-i condamnau pe aceştia la sărăcie, ba dimpotrivă, dar erau preocupate de câştigul just şi de soarta fiecărei calfe şi a oricărui client. Atunci când Profetul Muhammad spune: “Nu vă mâncaţi averile unii altora”, el stabileşte de fapt o regulă anti-capitalistă: Nu faceţi afaceri în care câştigul vostru să fie implicit şi obligatoriu pierderea partenerului, nu vă trageţi pe sfoară părând că faceţi afaceri. Civilizaţia care se revendică de la regulile acestea nu este capitalistă.

De fapt, printre actele de naştere ale capitalismului cred că ar trebui să ne gândim la Compania Indiilor de Vest, o vastă societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică şi care-şi propune în mod explicit profitul. Temeinic vorbind, India a fost cucerită nu de Anglia ci de un S.A. care nu s-a dat înlături de la nicio crimă pentru a-şi îndeplini cuvântul dat faţă de acţionari. Acesta este capitalismul, voinţa de a face încă un ban pentru un ban investit, dar dacă se poate zece pentru unu este şi mai bine. A ieşi din capitalism nu înseamnă să mergem să locuim în codru şi să ne spălăm hainele la râu, ci a face o cooperativă ca Mondragón din Spania, în care salariaţii sunt concomitent şi proprietari, de exemplu. Ieşirea din capitalism începe atunci când deasupra banului punem vechile reguli sacre.

Frânturile zilei (XCII)

Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.

Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.

Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.

Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”

Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.

Frânturile zilei (XCI)

Suntem constant educaţi să punem greşit problema. Ne revoltă multinaţionalele şi, în loc să pricepem că de vină este capitalul, ni se umflă glanda românismului. De parcă, atunci când e românesc, capitalul ar produce altceva decât exploatare şi mizerie. În faţa capitalului nu există nici român, nici vietnamez, nici patagonian, există doar oameni care trebuie cumpăraţi ieftin, storşi ca lămâia şi aruncaţi în stradă, pentru că “mai sunt douăzeci la uşă care asteaptă”. Aşteaptă ce? Să-i îmbrăţişeze capitalul.

Acuma ne ofticăm că am cumpărat la preţuri pipărate nişte rachete de unică folosinţă. Ba că americani-s de vină, ba că ne-au vândut ai noştri. Iarăşi umblăm aiurea în loc să privim realitatea în faţă: tehnologia e scumpă, mai ales tehnologia folosită ca să ucizi eficient oameni. Nu pe ruşi, ci oameni ca tine şi ca mine. O versiune ieftina a războiului a fost cea cu săbii, scuturi şi cămăşi de zale. Dar cine are chef de cămaşa de zale pe căldurile astea? Iar la iarnă, nici atât. Pentru sabie şi scut trebuie braţe bune şi chiar prin vizieră tot trebuie să te uiţi la inamic înainte de a-i băga sabia în maţe. Dacă eşti o natură reflexivă, s-ar putea să te întrebi îndelung ce treabă ai tu cu omul acesta care nu ţi-a făcut nimic concret. Deci se poate să vă împăcaţi. Dacă mai aveţi şi o ploscă de vodkă la voi, sau una cu pălinkă, războiul se termină prematur şi cu cântece.

Înţelegeţi că nimeni nu-şi poate asuma asemenea riscuri, da? Hai, cumpăraţi rachetele alea. O să vă lase cu curul gol, dar omoară ca televizorul: de foarte departe. Orice rachetă îţi aduce în faţă o simplă statistică cu 100.000 de igori pe care o puteţi asimila mult mai uşor decât un singur Igor concret, în faţa voastră. Tehnologia este cea mai bună metodă să rezişti într-un război făcut să nu se mai termine niciodată. Asta e, ce să vă fac, dacă nu v-a plăcut cu furci şi topoare.

Frânturile zilei (XC)

Ştiţi cum mă simt eu în învăţământ? În perioada medievală bătăliile dintre creştinii apuseni erau îngrădite de nenumărate restricţii: în posturile de peste ani era interzis, pentru că erau perioade de purificare sufletească. Duminica nu era voie, că înviase Domnul şi era păcat să bagi un creştin în groapă taman atunci. Vinerea fusese judecat Domnul, plus că se ţinea şi post, deci era o imposibilitate. Nici miercurea nu era prea roz, tot în legătură cu Domnul. Marţi, Joi sau sâmbătă treacă-meargă, cu condiţia să nu fie sărbătoare, caz în care prima Domnul.

Cu greu se stabilea un tăpşan necultivat suficient de mare încât să se ardă băieţii spre slava dreptăţii, dar numai după ce se alegea şi ziua cuvenită. Ei, eu mă simt de ca şi cum aş fi ajuns la o păruială din asta îndelung planificată şi minuţios anunţată la toată lumea, şi m-am pomenit singur. M-aş bate, cum să nu mă bat, dar n-am cu cine. Nu mai sunt nici mercenari, nici oastea de strânsură de altădată. Peste învăţământ s-a aşternut, lugubră, pacea.

Frânturile zilei (LXXXIX)

“Ca să nu rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.” Mai ţineţi minte? Aşa începea una dintre cele mai faimoase pagini de pedagogie aplicată din literatura română, a cărei responsabilitate exclusivă îi revine lui nenea Iancu. Pentru mine, bucăţica asta savuroasă de text este legată de profesorul de română Neacşu din clasa a VI-a, primul care m-a învăţat să calc în literatură ca bouleanu’, adică apăsat şi cu suflu pentru drum lung. De la el am aflat ceea ce ştiam cu toţii, că răsplata lucrului trebuie să vină după lucru şi niciodată înainte, iar norma asta se aplică şi pentru efortul meşterului şi pentru cel al elevului.

 A venit timpul să scriem Dl Goe 2.0: “Când se apropie vremea bacalaureatului, tăticu’ îi cumpară Dlui Goe 2.0 un suvulică, să aibă cu ce să tragă fetele prin oraş fără să-i crape obrazul de ruşine când se întâlneşte cu băieţii. Ce putea să facă în bac Dl Goe 2.0 rămâne un mister pentru toată lumea, pentru că n-a mai ajuns până acolo, fiind secerat pe traseu de nişte corigenţe perverse. Există posibilitatea să ajungă la sesiunea din toamnă. Sau să repete clasa a XII-a.” Mai scriem o versiune, să fie acolo: “Bucuros că băiatul a făcut optsprezece ani, tăticu’ şi mămicu’ îi dăruiră Dlui Goe 2.0 un Mercedes-Benz, să aibă cu ce... punând bazele depresiilor de mai târziu datorate faptului că n-a putut niciodată să-şi cumpere un Bugatti Veyron.” Şi mă opresc aici, nevoind stric buna impresie pe care a lăsat-o Ion Luca Caragiale în literatura română.

Frânturile zilei (LXXXVIII)

Prin 2000 şi ceva m-am trezit brusc fără prieteni: se mutaseră toţi în SUA şi Canada. Cu vreo câţiva pusesem şi eu umărul, ajutându-i să înveţe franceză. Iar ei au plecat toţi. Printre prietenii mei de atunci aveam un tiz foc de deştept şi de talentat. Făcuse omul Facultatea de Litere, luase definitivatul cu 10, apoi trecuse şi prin Arte Plastice, expoziţii, burse în străinătate, dar avea o hibă: nimic nu era prea bun/decent/civilizat pentru el. Şi, nu ştiu cum se face, că i se şi întâmplau periodic chestii tâmpite, de care majoritatea muritorilor erau scutiţi. Dacă mergeai cu el într-o excursie puteai fi sigur că cineva din compartimentul trenului va mânca salam cu ceapă, sau îşi va da bocancii de iarnă jos din picioare. Dacă nu, nu. Iar pe el toate lucrurile astea mărunte şi la rigoare amuzante îl tracasau la culme.

Când să plece tizul meu peste nouă mări şi nouă ţări, ne vedem, povestim. Era sictirit la culme de ţara asta de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Am o străfulgerare inexplicabilă şi-i zic să fie atent ca nu cumva să nu înlocuiască tragedia românească cu altă tragedie care are în ochii lui doar meritul de a nu-i cunoaşte reperele. Avertisment inutil şi pe care nu l-a luat în serios, nici eu prea mult de altfel. Omul pleacă, vorbim la telefon peste vreun an. Îl întreb cum se simte. Îmi rezumă scurt: “Tu ştii cum mă simt eu.” Acelaşi moral la pământ, aceeaşi sensibilitate devastată, într-o ţară de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Atunci am înţeles clar ceea ce doar intuisem, că imigrarea este o problemă spirituală care trebuie rezolvată spiritual. Atunci am hotărât să rămân.

Frânturile zilei (LXXXVII)

Ia ascultaţi aici ce zice la cartea sfântă: “Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: “Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Încercaţi să vizualizaţi scena cu ochii minţilor, eu văd o frumuseţe: diavolul munceşte doi oameni şi nu face niciun efort să ascundă asta. E acolo, gol-goluţ, angajat în conversaţie. Ce vremuri, în care şi diavolul era sincer, măcar arătându-se. Astăzi nu mai pomenim aşa ceva, îndrăciţii sunt la cravată cu dunguliţe şi costum, conduc maşini scumpe şi fac prezentări în powerpoint. Dracul s-a făcut manager şi-şi face muncile în numele profitului şi al rentabilităţii. Toată modernitatea de la un capăt la altul este efortul dracului de a fi onorabil. În ţinutul Gherghesenilor din zilele noastre, îndrăciţii ar fi venit la Iisus să-i ofere un credit pentru nevoi personale, sau o asigurare pe viaţă, sau o slujbă într-o multinaţională.

Frânturile zilei (LXXXVI)

Am un prieten care nu dansează niciodată. Nu-i vorbă, nici eu nu mă omor, când şi când îmi îmbrăţişez incompatibila pe muzică, dar explicaţiile lui le-am găsit cuceritoare: “Nu dansez pentru că nu mă regăsesc în ce se întâmplă în noile ritmuri. Nu pot dansa cu femei, dansul cu o femeie este erotism şi nu arunc cu asta pe pereţi. Iar funcţia principală a dansului nu este aceea de preludius întreruptus, ci o imensă bucurie care ar trebui să te privească doar pe tine. În alte culturi tradiţionale există încă dansul bărbătesc, în care nimeni nu atinge pe nimeni, dansul viril, demonstrativ, gimnastic, solarian, războinic. Dansezi ca la luptă, dansezi ca la moarte. Numai că la noi asta s-a pierdut cu desăvârşire.” Eu ştiu că, deşi nu se clinteşte niciodată de pe scaun, prietenul meu e de fapt un mare dansator.

Frânturile zilei (LXXXV)

La Johann Huizinga am citit, în timpul facultăţii de litere, că e foarte posibil ca statuile din exteriorul catedralelor gotice să fi fost pictate în culori vii, dar obiceiul s-ar fi pierdut în perioada iluministă, mai cu seamă după revoluţia franceză de la 1789, când cele mai multe dintre monumentele religioase au fost incendiate. Dacă la absenţa motivaţiei celor contemporani cu aceste grozăvii de a restaura monumentele adăugăm eroziunea vântului şi a ploii, pricepem de ce, dintr-o dată, efervescenţei medievale i-au luat locul nuanţele cenuşii ale modernităţii. Şi totuşi, reflectând, mă întreb cum poate fi cu putinţă ca acest detaliu să se evapore cu totul din memoria lumii.

Cred că avem aici epitomul pierderilor spirituale. Iniţial, statuile sunt colorate iar entuziasmul întreţinerii acestor fresce 3D face parte din înflăcărarea nestinsă din care se ridică spaţiul sacru însuşi. Oamenii trăiesc cu totul creştinismul şi nimeni nu notează nicăieri ceea ce se confundă cu viaţa însăşi, la fel cum nu notează că apa de izvor e bună, că răsăritul are loc dimineaţa şi că războiul îi face pe unii oameni să înţeleagă că sunt eroi. În general nu se scria în acea epocă ceva ce părea implicit şi deci nepieritor.

Atunci când evenimentele se precipită, nimeni nu stă să facă inventarul pagubelor, deci nimeni nu lasă mărturie despre cele mai simple lucruri. În poveştile despre furtuni abundă elementele senzaţionale, dar lipsesc cele de la sine înţeles, lucrurile simple şi fireşti pe care experienţa le pune la dispoziţia tuturor. Istoria e la fel, pierde din vedere prea des viaţa de zi cu zi, privilegiind evenimentul. În cele din urmă, după ce cataclismul s-a consumat, memoria oamenilor mai reţine o vreme cele ce au fost, dar numai o generaţie. Următoarele două-trei se obişnuiesc cu noile repere şi în mintea lor nu mai există loc pentru ce a fost. E ca în mintea ţăranilor care locuiesc în sate de câmpie, fără păduri – acestea lipsesc nu doar din peisaj, ci chiar din mintea oamenilor, deci este absentă şi dorinţa de a le reface.

În cele spirituale, pierderile se arată ireversibile, de unde responsabilitatea covârşitoare a predaniei. Dispar doar lucrurile pe care nu se oboseşte nimeni să le remarce şi care au avut în timpul vieţii lor aura firescului. Memoria celor pierdute este spulberată într-un termen foarte scurt şi este înlocuită, în cel mai bun caz, cu incertitudinea, dar cel mai adesea nu este înlocuită cu nimic. Trăim în resturile lumii ce-a fost.

Frânturile zilei (LXXXIV)

Faptul de a denunţa capitalismul ca pe o ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului nu te transformă automat într-un socialist, altă ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului. La fel cum demascarea caracterului ficţional al statului nu face din nimeni un libertarian sau un anarhist. Cred că lumea este aşa cum o arată Geneza, acolo este toată Creaţia şi tot ceea ce Dumnezeu a vrut să facă parte din realitate. N-am găsit acolo nici capitalul, nici piaţa liberă, nici statul, nici protecţia socială, deci acestea sunt ficţiuni ale oamenilor, care merită un pic de atenţie, dar nicio consideraţie. Nu spun că ficţiunile nu fac parte cumva din realitate, spun că natura lor este morganatică, netrăgându-şi existenţa din seva pe care Fiinţa o dă oamenilor, copacilor, stelelor şi ierbii.

Noi ştim că în centrul Creaţiei este omul, că toate necuvântătoarele i s-au supus lui, şi că rostul omului în univers este aceea de a îngriji cele făcute de Dumnezeu. Nu recunoaştem validitatea niciunei ideologii care vine să ne spună că deasupra omului s-ar afla un purcoi de bani sau iluzia cu apetit pentru violenţă a Puterii, sau că omul ar trebui să se închine acestora. Acestea sunt adăugiri recente, invenţii luciferice pe care nu le putem pune în acord cu textul sacru şi cu care pur şi simplu nu avem ce face. Niciun creştin nu poate fi concomitent şi socialist, pentru că asta ar însemna să aştepte de la lume rezolvarea unor probleme care ţin de virtuţile oamenilor. Nici capitalist, pentru că asta ar însemna să pună deasupra aproapelui ficţiunea banului. Nici libertarian, pentru că formula ideologică a libertăţii este parodia libertăţii omului întru Dumnezeu. Nici naţionalist, pentru că naţiunea este o pedeapsă primită pentru trufia oamenilor, şi în cele din urmă pedeapsa şi păcatul se confundă. În general, ismele şi creştinismul nu se întâlnesc decât atunci când ideologicul parodiază religia şi asta nu-i amăgeşte decât pe cei superficiali.

Iar aceştia din urmă sunt ca-n poveste, câtă frunză şi câtă iarbă. Îi recunoaştem prin mania clasificaţionismului, tendinţa de a băga fiecare lucru într-o cutiuţă cu etichetă riguroasă pe ea. Nu, nu mă refer la papuci şi nasturi, ci mai ales la oameni şi idei. Clasificarea decurge, fireşte, din imperativele genului proxim şi diferenţei specifice, şi până la un punct este un demers legitim. Chiar dacă e limitat la epiderma lucrurilor, clasificaţionismul presupune să admiţi că ceva merită şi poate fi cunoscut. Problema începe atunci când oamenii încep să creadă că a clasifica este totuna cu a cunoaşte, adică a ajunge la esenţe. Pui problema saraciei endemice care s-a instalat în România? E clar, eşti socialist. Afirmi că nu există prea multe alternative onorabile în afara lucrului în corporaţii? E clar, eşti un sclav de lux. Eşti pentru taxarea multinaţionalelor? E clar, eşti etatist. Există motoare în patru timpi şi motoare în doi timpi, dar nimic nu poluează mai mult ca gândirea în termeni ideologici.

Frânturile zilei (LXXXIII)

Mult timp am crezut că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic este omul. Nu la nivel declarativ, desigur, pentru că cei care se dezic de progresul tehnic se autocondamnă la o poziţie marginală: hippioţi, călugări ori filosofi. De fapt, chiar şi printre marginali admiraţia şi încrederea necondiţionată sunt mai des întâlnite decât neîncrederea ori vituperările împotriva mersului său etern şi implacabil ascendent. Problema este că progresul tehnic devorează inevitabil vieţi şi suflete de oameni, pentru că cineva trebuie să-şi consume în copilărie şi adolescenţă creierii ca să poată contribui în restul vieţii la propăşire, consumându-şi mai apoi creierii ca adult pentru tot restul vieţii. Iar atunci când, în ansamblu, eforturile sunt din ce în ce mai mari, ajungem la un plafon de unde reiese clar că limitele omului sunt limitele progresului tehnic.

Numai că ceva s-a petrecut în ultimii ani, arătându-mi că lucrurile nu stau cum credeam eu. Din 2005 am intrat cu arme şi bagaje în era digitală. N-am zis eu asta, doar am înţeles şi reţinut. Micile ecrane tactile sunt folosite, statistic vorbind, de sute de ori mai mult decât paginile cărţilor, sălile de gimnastică şi traseele montane. Dacă în copilăria noastră ne rugam de părinţi să ne dea voie afară, acum noi ne rugăm de copiii noştri să mai lase tableta şi calculator şi să iasă din cameră barem pentru un ceas. Efectele la nivel intelectual sunt deja documentate: privaţi de cuvântul scris şi abandonaţi fluxului de imagini, copiii şi adolescenţii rătăcesc drumul spre inteligenţa nativă. Altfel spus, avem acelaşi număr de oameni inteligenţi ca şi în urmă cu două sau trei generaţii, doar că acum încep să nu mai conteze.

În învăţământ, schimbările au început să devină galopante. Mă refer la calitatea umană a celor implicaţi în acest joc de societate: elevi, părinţi şi profesori. Nu doar că elevii ce azi nu mai seamănă cu cei din urmă cu douăzeci de ani, dacă ar fi doar aşa atunci ar fi acceptabil. Realitatea e că elevii din clasa a IX-a nu mai seamănă cu cei dintr-a XI-a, stimulii şi metodele care dădeau rezultate în urmă cu doi-trei ani acum produc efecte brambura, de parcă între timp ne-am fi mutată pe altă planetă, fiecare pe a lui. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva ar schimba lunar sensurile unice de mers ale străzilor din cartierul dumneavoastră. În meseria mea sensurile unice încep să se schimbe în fiecare noapte. Aşa am înţeles eu că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic a fost dintotdeauna şi începe să fie din ce în ce mai vizibil progresul tehnic.

Frânturile zilei (LXXXII)

Înainte să înceapă apocalipsa, Iisus Hristos credea că cel mai greu va fi să-i convingă pe oameni că e un eveniment pe bune şi nu un megaspectacol în aer liber cu efecte speciale oferit de guvernul global. E drept că în noianul de preocupări de regie care au precedat a doua venire îi scăpase din vedere pe români. Nu că ar fi fost cu desăvârşire uitaţi, în noianul de neamuri, nici gând. Dumnezeu nu uită pe nimeni. Doar că anumite mofturi, fiţe şi apucături care fac diferenţa dintre români şi vizigoţi, ca să dăm doar un exemplu, fuseseră tratate drept ceea ce sunt, şi nu drept chestiuni capitale, definitorii şi ţinând de sentimentul românesc al aflării în lume. Aşa că Iisus a fost uimit, atunci când le-a zis tuturor să se aşeze după religie, să audă dinspre grupul românilor prima obiecţie la adresa apocalipsei: “Cum aşa, simplu, creştinii şi gata? Adică amestecaţi, catolicii cu ortodocşii, luteranii cu martorii lui Iehova?”

 Da, sosi neîntârziat răspunsul celui care nu ştia să mintă. Nu trecură câteva cuvinte şi primi pe aceeaşi cale o sugestie: “N-ar fi mai bine să stăm noi, românii, departe de ruşi, care ne-au făcut atâta rău în istorie?” Iisus le atrase atenţia că problemele istoriei trebuie lăsate istoriei, care acum s-a terminat. Adică e istorie. “Dar n-ar fi mai bine să se decaleze apocalipsa creştinilor de apocalipsa musulmanilor? Nu de alta, dar e nedrept să fim judecaţi toţi otova, în condiţiile în care românii au stat de strajă Europei sute şi sute de ani. În plus, nici nu ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.” Încercă să le explice că, deşi nu face parte din globalizarea oamenilor, apocalipsa este un eveniment global, care-i vizează pe toţi, fără excepţie, şi că măcar acuma, în ceasul al doisprezecelea şi un sfert, ar trebui să-l lase pe El să judece viii şi morţii înviaţi. Văzând că n-o scoate la capăt cu ei, Iisus îi pasă pe români unui înger cu faţă blândă şi răbdătoare, dispus să le asculte plângerile nesfârşite, ofurile şi aleanul, cum doar un înger surd o poate face. Şi uite aşa apocalipsa debută pentru unii dintre noi ca o continuare firească a unor frustrări mici, dar foarte iubite.