duminică, 30 aprilie 2017

Frânturile zilei (LIII)

Trăim într-o lume derutantă, în care cel mai bun lucru pe care-l putem face este să nu ne grăbim deloc. Faptele nu au o singură explicaţie posibilă, ci mai multe. Din păcate, pentru ca nimic să nu fie simplu, nici măcar cuvintele nu au o singură explicaţie. Nu vreau să spun că explicaţia nu există, spun doar că nu se sinchiseşte de automatismele noastre.

Se povesteşte că un rege s-a pornit cu armata lui spre un sanctuar, cu intenţia de a nu lăsa piatră peste piatră din tot ce era acolo. În drum, a dat de o turmă de cămile şi, pentru că oricum era pe acolo, le-a luat pe toate. Înainte de a-şi duce planul la îndeplinire, în faţa regelui s-a prezentat unul dintre curatorii sanctuarului, bărbat desăvârşit, a cărui sfinţenie îl îmbrăca asemenea unei lumini ce izvora din interiorul lui.

Regele s-a ridicat în picioare, impresionat de apariţia neobişnuită. Intenţia era de a-l onora pe curator: “Cere-mi o favoare şi ţi-o voi îndeplini”. Nu se ştie cât de departe ar fi mers generozitatea maiestăţii sale. Curatorul i-a răspuns: “Pe drum ai întâlnit o turmă de cămile. Toate erau ale mele. Te rog să mi le înapoiezi.” Regele a strâmbat din nas dezamăgit: “Bănuiesc că ştii care-mi sunt planurile. Cere-mi ceva legat de religia ta, cere-mi ceva legat de locul pe care neamul tău îl consideră sfânt.”

Regele se aştepta, desigur, să fie disuadat în vreun fel, să fie rugat să-si schimbe planul la care ţinea totuşi aşa de mult. Era foarte legat de aerul marţial al întreprinderii lui, pe care nu suporta să-l murdărească preocuparea pentru nişte amărâte de dobitoace. Curatorul l-a privit în ochi şi i-a spus: “Eu sunt stăpânul cămilelor. De aceea ţi le cer înapoi. Sanctuarul are Stăpân, nu trebuie să mă îngrijorez pentru el.”

Frânturile zilei (LII)

Comunismul este faţă de creştinism precum diavolul faţă de Dumnezeu: o maimuţăreală. Nu înseamnă că n-au existat creştini în comunism, dar niciun comunist n-a fost creştin.

Capitalismul este faţă de creştinism o formă exterioară de idolatrie: cultul mâinii invizibile a pieţei economice despre care se crede cu religiozitate că va echilibra escatologic toate dezechilibrele actuale. Adoratorii acestui cult ne propun să credem că va fi bine atunci când mâna invizibilă va fi complet descătuşată de reglementări. Pentru ei, leacul la toate dezastrele aduse de capitalism este o nouă supradoză de capitalism.

Nu spun că nu există creştini în capitalism, spun doar că niciun capitalist nu este creştin. Aş putea adăuga şi după “comunist”, şi după “capitalist”, şi după “creştin” adjectivul “adevărat”, dar mi se pare o dovadă de neseriozitate.

Frânturile zilei (LI)

Ca să fii capitalist, te califici doar dacă-ţi lipseşte empatia. Umanitatea capitalistului se termină la bariera epidermică, imediat sub pilozitatea corporală, epilată sau nu. Pentru capitalist există un singur om: el. Restul bipezilor fac parte dintr-o subspecie care aşteaptă să i se dea rostul prin munca în folosul capitalistului. Capitalismul nu se poate topi în creştinism, în creştinism trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, iar efortul acesta începe atunci când te pui în locul lui. Asta exclude din start exploatarea. Există sfinţi soldaţi, sfinţi medici, sfinţi pustnici, nu există un sfânt capitalist. Antropologia creştină nu coabitează cu această utopie.

Frânturile zilei (L)

Legea cererii şi a ofertei, pe care se ridică idolul pieţei sub forma unei mâini invizibile care rezolvă toate dezechilibrele, este o fraudă exprimată în cuvinte convenabile. În virtutea acestei legi este permisă spolierea aproapelui, însărăcirea celui care nu beneficiază de aceleaşi circumstanţe favorabile. Nici măcar câştigătorul vremelnic în jocul economic nu poate fi sigur de nimic, pentru că mâine legea celui mai puternic îl poate transforma pe el într-o victimă.

Capitalismul şi creştinismul sunt din filme diferite, nici în textul sacru, nici la Sfinţii Părinţi nu este permis să profiţi de cel aflat în puterea ta. Sub forma dezlănţuită pe care o cunoaştem astăzi, capitalismul e la fel de empatic ca un bilanţ contabil, la fel de periculos ca un bolid fără frâne, la fel de principial ca un război american.

Frânturile zilei (XLIX)

Nu e nevoie de o disciplină numită ecologie, e nevoie de religie înţeleasă corect. Cum n-avem nevoie nici de etică: religia conţine totul. Nu-i adevărat ce spun ateii convertiţi la religie, că plasarea omului în centrul Creaţiei ari fi fost premisa dezastrului în curs şi a exterminării speciilor. E simplist! Textele sacre ne arată că cu prisosinţă rătăcirea noastră.

În islam exista interdicţia vânătorii pentru cei care îndeplinesc ritualul pelerinajului la Mecca. Şi e normal să fie aşa. Dacă într-o călătorie spre un punct central fiecare vânează, speciile cu care intră oamenii în contact sunt serios ameninţate. Clarviziune? Poate simpla anticipare gospodărească. Niciodată, în 1300 de ani de islam nu a dispărut vreo specie, nici măcar cu scuza săturării burţilor celor care mergeau spre Buricul Pământului.

În creştinism, Geneza spune fără ocoliş că Adam a fost pus în Rai să aibă grijă de tot ce e acolo. Să aibă grijă, nu să defrişeze, nu să se comporte ca un agresor, nu să facă afaceri. Superioritatea faţă de restul Creaţiei lui Adam era cea a părintelui faţă de copil, nu a celui mai pregătit dintre distrugători. Cum spuneam, dacă am avea măsura textului sacru în tot ceea ce facem, n-am avea nevoie de o disciplină erzaţ.

joi, 27 aprilie 2017

Legea care va veni

Aflăm că în sertarele ministerului sănătăţii s-a copt un text asupra vaccinării obligatorii. În răstimpul ce ne-a rămas până când sertarele vor crăpa și textul va supura în spaţiul public, ridicat la rang de lege, alimentăm la rândul nostru fantasmele dezbaterii cu rândurile care urmează. Spunem dintru început că n-am făcut cei șase ani de medicină care să ne califice pentru a emite fie și cea mai neînsemnată propoziţie contradictorie despre vaccinuri. Nu avem nici măcar o formaţie știinţifică pe care s-o putem certifica printr-o diplomă care să ne confere vreo cât de vagă autoritate și nici măcar, vai, vreo competenţă tehnică oricât de modestă, fie și cea a unui umil prelucrător prin așchiere. Paragrafele care urmează sunt lucrarea cuiva care și-a petrecut viaţa printre texte, idei și oameni. Singura pretenţie pe care o putem emite ţine deci de idei, de modul lor de exprimare și de cei pe care îi influenţează.

Haideţi să privim puţin situaţia vaccinării la nivel european. Conform statisticelor prezentate de eurosurveillace.org și care investighează statutul vaccinurilor în cele 27 de state ale Uniunii Europene, la care se adaugă Islanda și Norvegia, 15 dintre cele 29 de state lasă la latitudinea oamenilor să se vaccineze sau nu. Este vorba despre : Austria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Lituania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Regatul Unit. Celelalte 14 state au de la programe minimaliste, un singur vaccin obligatoriu prin lege (Belgia – antipolio), până la 8 vaccinuri impuse (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia). Lider incontestabil este Letonia, cu 12 vaccinuri obligatorii pentru toată populaţia. Observăm în treacăt că cele mai active legi pro-vaccinare sunt în Europa de Est. Dacă am crede în forţa explicativă a cuvântului “coincidenţă”, l-am folosi în această situaţie. Doar că nu credem.

miercuri, 26 aprilie 2017

16 propuneri pentru reforma educaţiei care nu vor fi niciodată puse în practică (recenzie)

În 1969, Neil Postman şi Charles Weingartner publicau o carte care-şi propunea să ofere reţeta dinamitării unui învăţământ care era considerat deja, la vremea aceea, irelevant şi letargic. Lucrarea se bazează pe două presupuneri, prima fiind: supravieţuirea societăţii noastre este ameninţată de un număr crescând de probleme cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi care se încăpăţânează să rămână insolubile. A doua presupunere este că ceva poate fi făcut cu aceste probleme, iar locul abordării lor este chiar învăţământul. Printre probleme, autorii enumeră: numărul problemelor de sănătate şi în special de sănătate mintală, creşterea criminalităţii de orice fel, inclusiv cea juvenilă, numărul fără precedent al sinuciderilor, dezinformarea (minciuni, clişee, zvonuri). La acestea se adaugă: avorturile, problemele legate de locuinţe, parcări, mâncare şi apă.

La o primă lectură, cele şaisprezece propuneri par: năstruşnice, idealiste, imposibile, periculoase, generatoare de haos, nerealiste, enigmatice, fantastice, idioate, irelevante, inaplicabile, subtile, avantgardiste, recurente. Indiferent dacă suntem de acord cu ele sau nu, acestea reprezintă un plan care tinde spre un scop precizat. In spatele lor se află o filosofie din care decurg o serie de solutii. Adică ceva ce reforma invătământului românesc n-a avut sau făcut nici macar la nivel declarativ. Cele şaisprezece propuneri, în ordinea indicată de autori, sunt:

1) Interziceţi timp de cinci ani utilizarea oricărui manual şcolar.

2) Puneţi-i pe profesorii de engleză să predea matematică, pe cei de matematică să predea engleză, pe cei de ştiinţe sociale să predea ştiinţe exacte, pe cei de ştiinţe exacte să predea arte şi aşa mai departe.

3) Transferaţi-i pe toţi profesorii de liceu la şcoala generală, şi pe cei de şcoală generală la liceu.

4) Cereţi fiecărui profesor care crede că-şi cunoaşte bine disciplina să scrie o carte de specialitate.

5) Anulaţi toate disciplinele, cursurile şi în special temele de acasă.

Frânturile zilei (XLVIII)

Neil Postman, în Teaching As a Subversive Activity, ne relatează că un grup de cercetători a avut de-a face cu nişte şoareci de laborator despre care li s-a spus că au fost selectaţi pe criterii de inteligenţă. Cercetătorii au confirmat ulterior că în timpul experimentelor şoarecii respectivi au avut un comportament neaşteptat de inteligent. Un alt grup de cercetători a fost pus în contact cu un grup de şoareci în privinţa cărora au fost avertizaţi că sunt extrem de idioţi. Noua echipă de cercetători a confirmat justeţea avertismentului. În ambele situaţii s-a folosit acelaşi grup de şoareci, care nu a fost selecţionat pentru nimic.

Neil Postman continuă povestind că un grup de profesori a fost pus să lucreze cu o clasă de elevi care le-a fost prezentată ca fiind formată din copii foarte inteligenţi. După perioada de lucru, profesorii au validat observaţia iniţială. Un alt grup de profesori a fost în contact cu nişte elevi caracterizaţi drept imbecili. La capătul experimentului, profesorii au fost de acord cu eticheta iniţială. În ambele situaţii s-au folosit fix aceiaşi elevi.

Elevii sunt cum îi văd profesorii. Adică profesorii văd la elevi ceea ce vor să vadă: comportamente de tip inteligent sau comportamente prosteşti. În timp, elevii vor exterioriza cu precădere acele comportamente care confirmă aşteptarea dascălului. E supralogic, e magic. Şi nu-i valabil doar pentru profesori, ci şi pentru părinţi. Mare grijă, nu-i vorba de “aşteptări”, de dorinţele adulţilor. E vorba chiar de “a vedea”. Putem extrapola: realitatea este plastică, realitatea este cum o vedem noi, realitatea se consumă în noi. Şi poate că singura metodă autentică de a schimba realitatea este s-o privim cu ochii potriviţi.

marți, 25 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLVII)

Nu ştiu dacă să-mi fie milă de români. Nu prea îmi este. Poate de vină este o absenţă a disponibilităţilor personale în această direcţie, dar în general nu cred că trebuie să-ţi fie milă de cei care sunt victima propriilor vicii. Introducem prostia şi nepăsarea grosiere în rândul apucăturilor năprasnice care se consolidează prin repetiţie, adică a viciilor.

Probabil printre cele mai triste clădiri din România acestui moment sunt cele ale Poştei Române. Atunci când nu sunt pur şi simplu de închiriat, n-au ce face cu abundenţa de spaţiu de care dispun. Clienţi puţini şi nervoşi, funcţionari nervoşi şi puţini. Periodic zvonuri de privatizare, adică de închidere, mai pe româneşte. Sigur, lumea s-a schimbat, nimeni nu mai scrie scrisori în epoca internetului şi a telefoanelor portabile, dar prin oraş zbârnâie maşinile a patru firme de coletărie privată. Din deservirea comerţului on-line se putea mânca în continuare o pâine albă şi pufoasă.

Prin 2003 asamblam calculatoare pentru o firmă din Cluj. Stabileam configuraţia cu clientul, mergeam la distribuitor, ridicam piesele şi făceam calculatorul. Printre distribuitori, unul era din Botoşani, ca şi mine, şi-l chema în plus Radu, ca şi pe mine. Mare prietenie nu s-a legat, dar din vreme în vreme mai povesteam una-alta. Şi-mi zice că piesele îi vin prin coletărie, doar că se trezeşte cu angajaţii la patru dimineaţa ca să le descarce ei înşişi, altfel “băieţii” le aruncă pur şi simplu pe trotuar cum ar arunca gunoiul menajer. Avea colecţie de plăci crăpate şi hard-disk-uri care cârâie şi pe care nu i le plăteşte nimeni.

Firmele private au năruit Poşta Română într-un singur fel: au aşezat cu grijă coletele pe care ceilalţi le aruncau cu nesimţire. Au ţinut cont că pe aproape toate scrie un mesaj universal: FRAGIL. Nu e niciun truc la mijloc, şi nu are legătură nici cu mâna invizibilă pieţei, nici cu mantra “statul este un prost administrator”. Statul nici măcar nu există, oamenii da, ei au dărămat Poşta Română. Inside job, ca de obicei. Serviciul public de coletărie din Spania există în continuare şi toţi sunt mulţumiţi de el. Servicii publice înfloritoare în aceeaşi branşă există în multe ţări. Acolo unde oamenii fac legătura dintre calitatea gesturilor mărunte care le stau în putere şi bunăstarea tuturor.

luni, 24 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLVI)

Respiraţi adânc şi spuneţi: pierderile sunt irecuperabile. Pierderile sunt irecuperabile. Pierderile sunt irecuperabile. Dacă n-ar fi irecuperabile, s-ar numi rătăciri. Dintr-o rătăcire se poate regăsi orice: un obiect, drumul bun, la rigoare şi propria persoană. Pierderea e altceva, pierderea stă sub zodia morţii, care e ireversibilă. Cred că adesea facem confuzia între pierderi şi rătăciri, nevrând a conştientiza natura lucrurilor.

Într-o ordine oarecare, am pierdut fără putinţă de redobândire:
- satul românesc (au mai rămas nişte case, satul s-a dus);
- folklorul viu (am îmbălsămat tot ce-am putut, izvorul însă a secat);
- agricultura curată, făcută cu boii şi cu sapa (isteria bio n-o va readuce înapoi);
- entuziasmul omului medieval pentru construirea de catedrale (ne scremem să facem una singură, de alta asemenea ei n-o să ne mai apucăm vreodată);
- liturghia în slavonă;
- domnul ţării (ce rege e acela care stă cu o constituţie deasupra tronului?);
- economia pe principii sacre (preţul just, profitul just, salariul just, interzicerea cametei şi a speculei, temperarea şantajului ce decurge din raportul dintre cerere şi ofertă);
- justiţia întemeiată pe textul sacru (vechile canoane).

Pe toate acestea, şi pe altele asemenea lor, nu le-am rătăcit, le-am pierdut. Putem, cu preţul unor eforturi incomensurabile, să le reconstituim icoanele. Le putem cinsti, dar nu le mai putem aduce înapoi. Sunt gânduri vii, pentru care putem fi recunoscători, dar numai gânduri. În lumina lor înţelegem uriciunea pustiirii. Avem privilegiul de a pricepem bine răul, fără să putem preschimba răul în bine. Pierderile sunt irecuperabile.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLV)

Hamul ardelenesc este greu, e cel mai complet harnaşament pentru tracţiune, calul înalt şi simpla aruncare peste greabăn e o probă fizică în sine. Calul e tânăr, nervos şi-şi înalţă capul taman atunci când trebuie să-i treci pieptarul pe sub bot. Ştie bine ce vrei să faci, îi place mişcarea între rude, doar că nu înţelege de ce chiar acum. Izbutesc din a patra încercare, calul nu are voie să câştige niciodată. Îi potrivesc hamul să fie simetric, e suficient de greu să rămână mai târziu fix aşa cum îl pun. Mă uit la punctele de frecare să nu apară rosături, apoi scot coada ca s-o poată arunca în mers taman cum îi convine. Sunt atent cum urc în faeton, am dreptul la o singură încercare pentru că animalul o ia la fugă, nu va avea răbdare decât peste vreo zece ani, care nu vor trece toţi azi.

N-am înhămat niciodată doi cai. Am fost foarte aproape de asta, dar mânzul era tânăr, ar mai fi trebuit să treacă destul timp. Am văzut odată doi tretini care-şi pierd răbdarea, la o mănăstire, şi pornesc cu căruţa peste fratele care avea grija lor de mici. Oiştea la mijloc (în Moldova se spune oişte, în Ardeal se zice rudă), fratele cu faţa la zmei, în spate un gard, dacă nu le căra pumni peste gură şi nu urla la ei îl perforau. Caii sunt deosebit de nobili, nu-şi exteriorizează aproape deloc durerea, dar nu au nici conştiinţă şi nu simt niciun regret dacă te fac să le cunoşti în mod violent puterea. Sunt sensibili cât să simtă un ţânţar care li se aşază pe spate, mai sperioşi de un ochi decât de celălalt, dar la fel de prietenoşi ca o piatră sau ca un izvor de munte. N-am să înţeleg niciodată de ce Iisus n-a intrat în Ierusalim călare pe cal. Caii sunt demoni şi ca să lucrezi cu ei trebuie să fii vrăjitor.

Dacă te loveşte un cal puternic prima întrebare care-ţi vine în cap este de ce n-ai acordat prioritate la calea ferată. Senzaţia de uluire e comparabilă cu aceea pe care ţi-o produce un tren pe care nu l-ai observat. Când am luat copita în diafragmă, mai jos de inimă, m-am aplecat imediat să văd dacă aerul nu-i mai plăcut în apropierea pământului. Mi-a luat câteva minute bune să-mi amintesc cum anume se respiră cu amândoi plămânii. Apoi am fost fericit, foarte fericit că nu m-a lovit în inimă direct, că nu era potcovit, pentru că, se ştie, copita amortizează şocurile.

Noi am înlocuit toate acestea cu o cheie întoarsă în contact, iar mai nou cu apăsarea unui buton, şi vieţile noastre au devenit incredibil de triste şi plictisitoare.

Frânturile zilei (XLIV)

Ipoteza Sapir-Whorf: fiecare limbă constituie un mod unic de a percepe realitatea. Nu avem de ales, vedem doar ceea ce structura limbajului ne permite să vedem. Limba nu este un simplu vehicul al expresiei, limba este chiar şoferul. Nu numai că nu putem gândi altfel decât în funcţie de un fond lexical şi nişte structuri gramaticale, dar nici nu putem percepe în afara lor. Dacă această ipoteză este adevărară, şi din ce în ce mai mulţi consideră asta, atunci ne confruntăm cu câteva consecinţe foarte interesante.

Prima este aceea că orice limbă suplimentară învăţăm ne va ajuta să percepem realitatea mult mai complex decât am fi făcut-o în absenţa ei. Şi dacă vrem cu adevărat să ajungem pe nişte culmi, limbile sacre şi limbile liturgice merită mai mult decât sărăciile moderne. Putem înţelege aşadar oroarea pe care o au musulmanii faţă de tot ceea ce nu este limba textului sacru (Coranul este în arabă, restul sunt traduceri) şi mai ales putem înţelege de ce învăţarea anumitor limbi, prin porţile intelectuale pe care le deschid, constituie o răsplată în sine (araba, ebraica, chineza, sanscrita), dincolo de textele la care putem avea acces.

Fireşte, ar trebui să fim îngroziţi de faptul că în ansamblu creştinismul, în mod inexplicabil privat de o limbă sacră proprie, a renunţat la limbile liturgice (cu câteva exemple notabile: Grecia, Rusia), vehicule de o bogăţie care face să pălească orice limbă modernă. Chiar şi fără să fie înnobiliate de sacralitatea textului, greaca, latina, slavona au o vocaţie formatoare intelectuală la care nu trebuia sub niciun pretext să se abdice. Fără ele suntem, în cea mai tragică notă, săraci.

A doua consecinţă este însă mai greu de perceput dar şi mai dramatică. Dacă limbajul este mediul în care suntem scufundaţi precum peştii în apă, atunci limbajul este mesajul (McLuhan). Privită astfel, limba este mediator între noi şi realitate, dar concomitent este barieră. Este de observat cum oamenii, în general, confundă cunoaşterea cu repetarea anumitor cuvinte şi structuri în privinţa cărora există un consens valorizator. Învăţăm cuvinte despre care credem că sunt adecvate realului şi niciun examen din lume nu verifică mai mult decât adecvarea noastră la cuvinte. Or, cuvântul nu este lucrul. De aceea, toate domeniile cunoaşterii sunt mitologii şi metafore iar noi cu nimic mai breji faţă de oamenii antichităţii, de exemplu.

Dacă teologia n-ar fi o metaforă, atunci simpla lectură a unui manual de dogmatică ne-ar îndumnezei. Cea mai bună dovadă a faptului că teologia este o metaforă e aceea că un ateu poate citi un capitol de dogmatică şi rămâne în continuare ateu. De aceea toate dogmele şi toate proiecţiile noastre intelectuale teologice au, inevitabil, un raport de exterioritate cu Dumnezeu. Desigur, conţin câteva sugestii interesante, dar sunt interesante exact prin ceea ce nu spun, prin ceea ce creştinul trebuie să înţeleagă singur. Dacă toată teologia catafatică n-ar fi fost o metaforă, n-am fi avut nevoie de teologia apofatică. Iar aceasta, într-adevăr, poate trece dincolo de voalul limbajului pentru că operează cu cea mai subtilă dintre modalităţile cunoaşterii, tăcerea.

vineri, 21 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLIII)

O raportare pragmatică pe care o poate avea un om faţă de o religie este aceea a călătorului care are nevoie de o barcă. Atunci când te urci într-o barcă trebuie să ţii seama de două lucruri: de barcă şi de tine însuţi. Este preferabil să nu ai de-a face cu o spărtură în fundul bărcii, de aceea o minimă competenţă legată de calităţile obiectelor susceptibile să plutească este necesară. Dar mai ales contează pregătirea personală: cum să nu te dezechilibrezi şi să cazi în apă ca un papălapte, care sunt semnele de care te vei folosi în timpul navigării, cum să vâsleşti fără să oboseşti prea uşor, cum să te comporţi pe timp de furtună, caniculă şi ger.

Cei mai mulţi dintre barcagii sunt lipsiţi de pragmatism în raport cu barca şi drumul parcurs. Mulţi dintre ei sunt atât de fericiţi de ceea ce li se întâmplă (toţi avem motive să fim, bărcile salvează vieţi) încât pierd din vedere raporturile corecte. Astfel, unii devin convinşi că barca lor este perfectă (chiar este) şi-i va duce negreşit la destinaţie, oricât de mult şi-ar neglija ei rolul de barcagii. Aceştia se îneacă pe drum. Alţii devin convinşi că barca lor este singura adevărată, lucru pe care îl repetă chiar şi atunci când se întâlnesc pe cale cu alte bărci diferite care se încăpăţânează să plutească. Aceştia parcurg drumul cu amărăciune. În cele din urmă, unii devin atât de încântaţi de perfecţiunea propriei bărci încât încep să navigheze în cerc pentru a se bucura mai mult de ceea ce ar trebui să fie un simplu instrument. Aceştia pierd din vedere drumul.

Desigur, bărcile sunt frumoase. Toate. Bărcile sunt adevărate. Toate. Dar niciuna, oricât de frumoasă şi autentică ar fi, nu ne va duce singură, pentru că fiecare barcă în parte prezintă inconvenientul major de a trebui să fie utilizată din punctul zero al călătoriei, indiferent câţi oameni şi-au găsit salvarea cu ea. Ceea ce contează până la urmă este cel care trebuie să parcurgă drumul, apoi drumul şi în cele din urmă capătul drumului. Furaţi de instrument, uităm ceilalţi termeni ai ecuaţiei, esenţiali cu toţii. Iar celor care vor spune acum că relativizez lucrurile, le parafrazez vorba pe care mi-a lăsat-o cândva un profesor de matematică: cea mai bună barcă este aceea pe care o cunoşti. Cea mai bună pentru tine, nu cea mai bună dintre bărci.

Frânturile zilei (XLII)

Zice într-un film o tanti (film american, se putea altfel?) că viaţa e ceva foarte mişto, doar că vine fără mod de utilizare. Fals, fals, nimic mai fals. Vine fără certificat de garanţie, adevarat, dar are mod de utilizare: basmele şi poveştile tradiţionale. Şi, într-o lume normală, acestea se deapănă la gura sobei, se spun seară de seară, când încă nu ştii să-ţi ştergi mucii cu dosul cămăşii.

Ori de câte ori le citesc, nu mă pot împiedica să compar lumea noastră cu lumea veritabilă povestită de Creanga şi Ispirescu. Fat-Frumos pleacă departe de casă în căutarea norocului, fără să devină nicio clipă imigrant. Ileana Cosânzeana nu se plictiseşte niciodata aşteptând, şi în general oamenii nu consideră că e o povară să traiască într-un sat neştiut de lume.

În încercările vieţii mulţi cad răpuşi ireversibil, dar nimeni nu moare de cancer. Nu există pensie, dar există solidaritatea familială. Atunci când eroul pleacă la drum, nu are nici cecuri de calatorie, nici asigurare medicala. Şi nici măcar zmeul cel mai pervers, nu-şi da esenţa firii lui mizerabile pentru CONFORT. Da, viaţa are mod de utilizare, doar că noi l-am uitat. Vieţile reîncep să aibă sens când ne intoarcem, tiptil-tiptil, iîn poveste. Ca feţi-frumoşi, dacă putem, sau dacă nu ca zmei.

miercuri, 19 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLI)

Franz Kafka a fost unul dintre cei mai riguroşi scriitori pe care i-a dat civilizaţia Europei târzii. Omul era evreu practicant, cunoscător al Kabalei (ei, nu chiar ca Madonna, dar totuşi). Iar în Kaballa este subliniată o chestie clară: Dumnezeu este în afara timpului. Altfel spus, condiţionarea temporală, care la noi este covârşitoare, putând spune chiar că viaţa noastră se confundă cu timpul, la Dumnezeu lipseşte cu totul.

De aici decurg câteva consecinţe pe care noi oarecum le ştim, dar nu le înţelegem prea bine: Dumnezeu ne dă ceea ce-i cerem atunci când consideră El că e momentul, sau ne-a dat deja şi rugăciunea e mărturia faptului de-a fi primit înainte de a cere, ori rugăciunea este ceea ce cerem. Dumnezeu pedepseşte păcatul târziu după împlinire, ori îl pedepseşte prin chiar natura păcatului, ori pedepseşte dinainte păcate ce vor fi comise mai târziu (ştiu sună atroce, dar adevărul nu e deloc tandru). Lucrurile se petrec în ansamblu ca şi cum timpul nu ar conta, pentru că nici nu contează.

Schematic, pentru mintea limitată a pământeanului, este util să-i spui omului că va exista un ceas ulterior al judecăţii. În realitate, Dumnezeu nu are ceas, judecata este aici, şi doar mintea noastră îndrăgostită de certitudini comode ne împiedică să vedem ceea ce Kafka ne arată neîndurător în Procesul. Cât despre sentinţă, după cum spuneam, va veni, vine, a venit deja. Plătim până la ultima centimă pentru ce-am făcut, pentru ce facem, pentru ce n-am făcut încă.

E oare omul neputincios în faţa Fiinţei atemporale? Dacă alege să fie, este. Parabola iudaică a omului care aşteaptă cuminte lângă aprod să i se deschidă uşa este efigia acestei neputinţe izvorâte dintr-o proastă cuminţenie. Gorgona autoritară trebuie izbită de perete, uşa trebuie forţată cu orice preţ, siluită chiar, e uşa noastră personală, închisă până o luăm cu asalt. Kabala spune că Gorgona se preschimbă în căţeluş simpatic dacă izbutim să trecem de uşă, dar acesta este un lucru pe care critica literară nu are cum să-l ştie, de aici clasificarea lui Kafka printre scriitorii absurdului, cu complicea lui tăcere.

Kafka ne spune un lucru tulburător: trebuie să ne luptăm cu Dumnezeu, pentru a fi asemenea Lui.

marți, 18 aprilie 2017

Frânturile zilei (XL)

Yudhishthira şi fraţii săi din clanul Pandava conduc regatul Hastinapura. Verii lor, Duryodhana şi fraţii săi din clanul Kaurava aspiră la conducerea regatului. Într-o zi, Duryodhana îi trimite lui Yudhishthira invitaţia la o partidă de zaruri. Fraţii Pandava ştiu cu toţii că regele lor este un jucător de zaruri mediocru şi-l avertizează în privinţa pericolului. Yudhishthira ştie şi el, dar în eticheta unui khatrya exista interdicţia de a refuza o astfel de invitaţie. Nu era sport, nu era distracţie, Kaurava nu-şi deschiseseră un cazinou. A arunca o pereche de zaruri era, pentru un kshatrya acelor vremuri, o insuportabilă întâlnire faţă în faţă cu soarta. Yudhishthira ştia că nu putea refuza şi să mai fie el însuşi, în ciuda sfaturilor practice pe care le primeşte din toate părţile.

Duryodhana era un jucător la fel de mediocru, dar nu ezită să-i delege lui Sakuni participarea la joc. Sakuni era un trişor dovedit. Yudhishthira pierde tot ce se poate pierde în lumea asta, inclusiv regatul său şi al fraţilor săi. Îşi joacă fraţii şi-i pierde pe rând. Se joacă pe sine şi se pierde. În cele din urmă îşi joacă soţia, Draupadi, şi o pierde şi pe aceasta. În momentul acela, Vidura, sfetnicul lui Duryodhana, care era la curent cu maşinaţiunile, deşi nu le aproba, îl avertizează pe acesta că s-au depăşit toate limitele.

Atunci când vin s-o ia, Draupadi ridică un argumentul de natură juridică: “Regele Pandava nu putea să-şi mizeze soţia întrucât, fiind deja sclav, nu mai putea dispune de nimic.” Vidura a sprijinit acest punct de vedere care anula întregul joc de zaruri, iar adunarea l-a aprobat. În cele din urmă, clanul Kaurava ajunge la un compromis cu clanul Pandava: cei din urmă pierd regatul pentru 12 ani, răstimp în care trebuie să rătăcească prin lume. În ultimul an trebuie să se ascundă, iar dacă sunt zăriţi pierderea regatului este irevocabilă. Dacă izbutesc să se ferească de ochii lumii, regatul revine posesorilor de drept.

De aici începe Mahabharata, cea mai lungă poveste din lume...

luni, 17 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXIX)

Democraţie sau dictatură? Romanii aveau un răspuns foarte precis la această dilemă: depinde. Spre deosebire de noi, care avem aşteptări mai mari de la sistem decât de la oameni, ei ştiau bine că sistemele sunt potrivite în anumite circumstanţe, aşteptând de la oameni să-şi dea măsura virtuţilor. În general preferau să disipe exerciţiul puterii într-un complicat aparat de stat ale cărui funcţii se controlau reciproc şi erau controlate de principiile nemuritoare ale Tradiţiei. L-am putea numi democraţie, dar n-ar fi un abuz în raport cu ceea ce astăzi trece drept aşa ceva. Romanii nu au cunoscut largheţea unui sistem care să-i implice pe toţi oamenii după o anumită vârstă, democraţia lor, ca şi cea a grecilor, presupunea anumite filtre, neputând fi consultaţi decât bărbaţii a căror stirpe şi avere puteau fi dovedite.

Numai că totul putea fi suspendat, puterea se retrăgea în momentele de restrişte în mâna unui singur om, preschimbându-se în dictatură. Dacă Roma era în pericol, orice discuţie trebuia să înceteze. Voinţa dictatorului era voinţa zeilor, inclusiv distincţia dintre bine şi rău era suspendată, odată cu orice părere personală. Sub sceptrul dictatorului, individualităţile se ştergeau, interesele personale erau uitate. Fără a iubi în mod special dictatura, romanii îi recunoşteau virtuţile, legând-o de ceasul potrivit. Într-un astfel de moment, în secolul V înainte de Hristos, când Roma cunoştea o gravă criză internă, fiind ameninţată în plus dinafară de Equus şi de Sabini, a fost chemat să fie dictator Lucius Quinctius Cincinnatus, patricianul care fusese până atunci de cinci ori consul.

Pe Lucius Quinctius Cincinnatus l-au găsit gol, arându-şi cu boii ogorul. A cântărit rapid, ştiind că supravieţuirea familiei depindea de arătura aceea. A pus plugul de lemn jos, lăsând boii să fie dejugaţi de altcineva şi a îmbrăcat toga praetexta. Îi va învinge pe Equus la muntele Algide, îl va elibera pe consulul asediat şi va restaura instituţiile democratice. După numai şaisprezece zile punea din nou mâna pe coarnele plugului, putând răsufla uşurat: dacă anul agricol ce abia începea avea să fie bun, copiii şi nevasta, împreună cu vitele şi caii, aveau să mănânce pe săturate.

Lecţia romană este simplă: există un timp pentru democraţie şi un timp pentru dictatură. Ceea ce contează este ca ambele să fie vascularizate de principiile tradiţiei şi însufleţite de oameni în căutarea autentică a virtuţii. În cazul acela, democraţia este bună, dictatura este bună, pentru că ambele sunt sisteme pentru eroi. La noi, şi democraţia şi dictatura sunt două cadavre exsanguinate servite la ospăţul unor jumătăţi de oameni călare pe un intelect şchiop. Şi da, preferăm democraţia pentru că, spre deosebire de dictatură, ni se pare că are o carnaţie ceva mai seducătoare, mai roz, aşa.

duminică, 16 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXVIII)

Am cunoscut un turc care vorbea impecabil româneşte. E drept, vorbea foarte bine şi poloneza, rusa, bulgara şi maghiara. În plus, fiind musulman, era bun vorbitor de arabă, şi născându-se între kurzi, vorbea şi kurda, pentru că nu avea prostul gust al europenilor de a crede ca limba lui este über alles. Daca vorbeai cu el şi nu înţelegeai ce zice, nu ezita să întrebe: "Ce nu pricepi, esti turc?"

Descendent al unei familii de bijutieri la a nuştiucâta generaţie, după opt clase absolvite a fost trimis să ducă valizele turiştilor la Istambul. Acolo a învăţat limbile est-europenilor, clienţii lui, şi de asta ignora complet engleza, franceza şi germana, cu vorbitorii cărora nu avusese prea multă treabă. După zece ani de muncă umilă, familia i-a pus în braţe câteva kilograme de aur şi diamante şi l-a trimis în Europa, să-şi deschidă dugheană. Ştia cam tot ce se poate şti în materie de oameni şi metal preţios.

Într-o zi a primit un telefon de acasă şi i s-a atras atenţia că la ultima plată a dat cu 100 de dolari americani mai puţin. A spus fără să ezite că următoarea plata va compensa eroarea. Cineva l-a întrebat dacă nu se teme că este înşelat, dacă n-ar putea fi la mijloc un abuz. A spus fără ocoliş: “Oamenii aceia nu mint niciodată.” Am, pentru Mahmud, cele mai frumoase amintiri.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXVII)

rău De fiecare dată când o religie autentică s-a cristalizat, a trebuit să tranşeze dilema următoare: spontaneitate sau codificare? Şi întotdeauna, fără excepţie, sfinţii au ales codificarea. Aproape că putem spune fără greş că acesta este unul din criteriile de diferenţiere între autentic şi subversiv: ortodoxiile codează, subversivul pronează spontaneitatea. Să ne uităm la ceva concret: taina spovedaniei. Te duci la preot după ce ţi-ai făcut în prealabil examenul de conştiinţă. Ai cântărit cât de departe eşti de virtuţi, ţi-ai rememorat episoadele de derapaj, te joci cu tine de-a îngerul care te va judeca de-a binele. Te îmbrânceşti singur, îţi calci scuzele în picioare. Bagi, cum s-ar spune, cazmaua în pietrele de pe suflet. Manevrezi şi târnăcopul, multe s-au sedimentat şi trebuie sparte, ca să le vezi sensul ascuns. Preotul te ascultă sau te iscodeşte când ţi se pare că eşti prea bun.

Acestea se petrec potrivit unui cod, ca aproape tot ce ţine de sacru. (Dez)avantajul codurilor este că pot supravieţui în absenţa spontaneităţii, golite de participare interioară, dar asta nu ţine de structura lor intrinsecă, ci de aplecarea noastră spre a maimuţări orice activitate umană. Avantajul neîndoielnic este că le putem umple la loc cu spontaneitate, adică putem face rău de zece ori un ritual şi a unsprezecea oara bine, depinde de noi cum ne raportăm la el. Vivificarea codului ţine de participant, receptivitatea la energiile vehiculate într-un cod sacru cade în sarcina celui care primeşte, şi care trebuie s-o ia de la capăt pe cont propriu, să dea viaţă codului, pentru că întotdeauna ceva se oferă acolo.

Fără excepţie, subversiunile sacralităţii pun accentul pe sentiment, pe participare, pe “suflet”, în detrimentul codului, pe care-l abhoră şi-l consideră ipocrit şi ineficace. Ele se prezintă ca expresii ale spontaneităţii pure, deritualizate, decodificate. Sunt faţa seducătoare a haosului. Numai că, liberalizată, spiritualitatea se împrăştie, trebuie s-o sorbi direct de pe podea, s-o lingi după ce s-a prelins printre scânduri, împreună cu praful implicit al locului. Dar preţul îl plăteşti mai târziu, în criză. Adică în momentul de cumpănă unde se arată adevărata natură a lucrurilor, diavolul gol, şi unde codul salvează, recuperează verticalitatea celui care altfel ar cădea covrig la pământ. În clipa aceea, cel care s-a privat de ritual experimentează dramatic, fără scăpare, încărcată de spontaneitate, panica.

Frânturile zilei (XXXVI)

Ar trebui pus embargou pe anumite cuvinte, doar că nu se poate, cuvintele sunt la liber, le putem călca în picioare şi suci după cum vrem noi. În vremurile noastre, cuvintele sunt arme de război, confuzia porneşte de la cuvinte şi este întreţinută prin ele. De exemplu, abuzul căruia îi este victimă cuvântul “cruciadă”. Legate indisolubil de Sfântul Bernard de Clairvaux şi de codul cavalerilor medievali, în umbra Sfântului Graal, mit etern încreştinat, cruciadele vizau restabilirea unui culoar către Locurile Sfinte pentru pelerinii care voiau să se închine la Mormântul Sfânt. Motivaţia este imposibil de reţinut pentru istoria modernă, care refuză pur şi simplu s-o ia în serios.

Şi totuşi, lucrurile sunt ceea ce sunt. Bărbaţii sfinţi care au iniţiat cruciadele şi le-au pus în practică nu au dorit nici exterminarea musulmanilor, nici măcar jefuirea acestora. Au luptat sub umbra Crucii pe care au avut-o şi pe mantii, şi în suflete. Şi şi-au atins scopul: o conexiune cu Centrul Lumii, simbolizat de Ierusalim. A vorbi despre cruciadă în contextul războaielor din Iraq, Afghanistan, Libia şi Siria este parodie. Nu e nicio Cruce la mijloc, cei care fac asta nu sunt creştini, nu au nimic în comun cu virtuţile christice, nu e nicio căutare a Centrului Lumii. Genocid, război industrial, crime pe bandă rulantă, da. Cruciadă, nu.

Pe scurt, niciun motiv de ordin tradiţional nu pune în mişcare maşina de luptă americană. A-ţi deversa deşeurile radioactive sub forma gloanţelor cu uraniu sărăcit nu e cruciadă, e demenţă. În comparaţie cu războaiele fără sfârşit ale modernităţii târzii, societatea medievală ne apare drept ultima formă de convieţuire paşnică pe care a cunoscut-o lumea. Ignoranţa noastră începe cu modul în care folosim cuvintele. Decontextualizate, vidate de sensurile originare şi injectate cu fantasme demonice şi idealuri intangibile, neo-cuvintele ne înrobesc minţile. Căutaţi adevărul şi veţi fi liberi, ne-a spus Iisus. Deschideţi un dicţionar etimologic, afundaţi-vă în enciclopediile de istorie a mentalităţilor şi vă veţi vedea lanţurile, adaugă epoca noastră.

miercuri, 12 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXV)

Undeva când aveam 17-18 ani, am citit două romanii stranii şi plictisitoare ale lui Johann Wolfgang Goethe: “Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” şi “Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister”. Ambele au apărut la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, în traducerea Valeriei Sadoveanu, la Editura Univers, colecţia Clasicii literaturii universale. Atâta cât pot şti eu, n-au mai fost niciodată reeditate. Goethe nu-i foarte iubit, cei care se apropie de el se mulţumesc să bifeze Faust, operă de metafizică, deci imposibil de înţeles dacă o abordăm strict literar, adică prosteşte.

Ani de zile am căutat “Anii...”, cum mai sunt câteva lucrări pe care le caut din vreme în vreme. Zilele trecute, ce noroc, am dat de ambele volume la preţul de 5 lei bucata. Unii se laudă cu ştiuci pescuite prin cotloanele râurilor, am prieteni care colindă cu mult folos târgurile de vechituri (unde mă mai abat şi eu din vreme în vreme), dar să cumpăr cu 10 lei două cărţi pentru care aş fi dat fără remuşcări 100, a depăşit toate aşteptările mele. Am mai luat gramatica franceză a lui Pisoschi (10 lei) şi încă un curs de învăţare a limbii franceze pe care nu-l aveam (încă 10 lei), ca să nu plătesc taxele de expediere aiurea.

Acesta este nodul celor 500 de pagini ale “Anilor de drumetie...” Un clenci, daca-mi permiteti: pare sa fie un articol despre arta, adresat unui tanar artist. Ei bine, acest fragment NU este despre arta, ci despre ceva mult mai profund (şi nu iau în deriziune profunzimea artei care-şi împlineşte menirea):

“Arta cere timp, viaţa e scurtă, judecata anevoioasă, prilejurile trecătoare.

E uşor să acţionezi, greu să gândeşti; să acţionezi conform gândirii e şi mai greu.

Orice început e atrăgător, pragul e locul unde trebuie să aştepţi.

Copilul se miră, impresia îi e imboldul, el învaţă jucându-se, seriozitatea îl sperie.

Imitaţia e înnăscută în noi, ce e de imitat se recunoaşte greu.

 Perfecţiunea se întâlneşte rar şi foarte rar e preţuită.

Ne atrage înălţimea, nu şi treptele care duc la ea; cu ochii la culmi, rătăcim cu plăcere în câmpie.

Numai o parte din artă poate fi învăţată, artistul are nevoie de arta întreagă. Cine n-o cunoaşte decât pe jumătate, greşeşte mereu şi vorbeşte mult; cine o stăpâneşte în întregime, nu poate decât s-o practice şi vorbeşte rar sau târziu. Primii n-au nici taine şi nici forţă; doctrina lor e ca pâinea coaptă: gustoasă şi săţioasă, numai pentru o zi; dar nu poţi semăna făină, şi sămânţa nu trebuie măcinată.

Vorbele sunt bune, dar nu sunt bunul suprem. Bunul suprem nu se exprimă prin cuvinte.

Spiritul, care ne conduce în activitatea noastră, este lucrul cel mai înalt. Acţiunea nu e înţeleasă şi reprodusă decât de spirit.

Nimeni nu ştie ce face, când acţionează drept; dar despre ce e nedrept, suntem întotdeauna conştienţi; cine nu activează decât prin simboluri e un pedant, un ipocrit sau un cârpaci. Sunt mulţi asemenea oameni şi se simt bine împreună. Flecăreala lor îl îndepărtează pe discipol şi mediocritatea lor persistentă îi înspăimântă pe cei mai buni.

Doctrina artiştilor adevăraţi luminează spiritul; căci acolo unde vorbele lipsesc, grăieşte fapta.

Discipolul adevărat învaţă să extragă necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se astfel de dascăl.”

luni, 10 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXIV)

Una dintre cele mai mari piedici în calea adecvării noastre la real este faptul că gândim în termeni de obiecte, iar realitatea funcţionează pe bază de vectori. Altfel spus, cei mai mulţi dintre noi avem în vedere o realitate statică, iar aceasta se încăpăţâneză să fie dinamică. Adăugăm la asta faptul că lucrurile au căpătat viteză, lumea este din ce în ce mai fluidă, dar noi ne încăpăţânăm să ne amăgim considerând-o solidă 1) pentru că aşa a fost cândva şi 2) pentru că aşa ne este nouă mai uşor.

Hai să apelăm la o imagine. Să zicem ca ne aflăm în drumul unei avalanşe de zăpadă, sau a unei erupţii vulcanice, sau a unei alunecări de teren. Ne uităm, nu înţelegem, e prea greu. Dar scoatem aparatul foto şi luăm o imagine statică, pe care începem s-o analizăm. Din punctul nostru de vedere, e incomparabil mai confortabil să ne uităm la poză din toate unghiurile decat la realitate. Pornind de la poză, putem construi primele ipoteze, eşafodăm teorii care se bat cap în cap, întreprindem demersuri pe care ne place să le considerăm ştiinţifice. Între timp, avalanşa/erupţia/alunecarea de teren îşi face treaba cu viteză accelerată.

Numim cu acelaşi nume realităţi succesive, adesea diametral opuse, care se întind pe sute sau mii de ani. Avem superstiţia faptelor (credinţa că orice faptă are o anumită intepretare etern valabilă). Credem că noi suntem modelul antropologic de referinţă, lucru care ne permite să judecăm orice om din orice epocă şi orice arie culturală după propriile noastre repere imuabile. În treacăt facem tabula rasa cu toate motivaţiile, sentimentele, mobilurile, scopurile, prejudecăţile, credinţele pe care nu le împărtăşim noi. În general nu vedem esenţialul din cauza detaliilor, ori vedem esenţialul şi aruncăm peste bord detaliile, uitând că totul e necesar pentru a pricepe, şi esenţialul, şi detaliile.

Nu judecaţi, ne-a spus Iisus. Adică feriţi-vă să daţi sentinţe statice pe o realitate dinamică, pentru că automat o să părăsiţi realitatea în favoarea unor himere comode. Aruncaţi din vreme în vreme aceeaşi privire ingenuă, adică dispusă să vadă lucrurile aşa cum sunt, nu cum vrem noi să fie, şi veţi fi uimiţi să vedeţi mişcarea generală. Iisus Hristos este cel mai bun antidot la lenea noastră intelectuală.

duminică, 9 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXIII)

Ad Hebraeus 4, 12: "Vivus est enim sermo Dei, et efficax et penetrabilior omni gladio ancipiti : et pertingens usque ad divisionem animæ ac spiritus : compagum quoque ac medullarum, et discretor cogitationum et intentionum cordis."

Traducerea Parintelui Bartolomeu Anania: "Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pân’la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi este judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii.”

Daca cuvantul lui Dumnezeu intra in despartitura dintre suflet (anima) si duh (spiritus), atunci acestea doua sunt despartite, deci distincte. Asadar, omul este format din trei elemente (corp, suflet, duh) si nu din doua, cum gresit ni se pare noua. Restul e teologie.

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXII)

Într-o zi un preot m-a întrebat: Unde este Hristos în Islam? Întâi m-a descumpanit şi nu i-am putut răspunde. Formulată astfel, întrebarea este insolubilă. Mi-a luat ceva timp să pricep: El e acolo. Logosul este la el acasă în fiecare religie autentica. Până la înălţimile metafizicii care niciodată nu minte, frumuseţea dă mărturie instantaneu de prezenţa Logosului. Trebuie doar să deschidem mari ochii.

Frânturile zilei (XXXI)

În ciuda a ceea ce spun diverse revistuţe, dacă scrii urât nu înseamnă că eşti inteligent. E adevărat că scrisul rapid este semn de inteligenţă, ca şi gânditul rapid şi, în anumite cazuri, vorbitul rapid. Dar a scrie frumos nu ia mai mult timp decât a scrie urât, deci revistuţele fac o confuzie. De fapt, dacă scrii urât şi nu ai probleme de ordin anatomic cu mâna pe care o foloseşti, ai cel mai probabil un caracter mizerabil. Ştiu, revistuţele nu spun asta, dar ele trebuie să se bată pentru fiecare cititor, eu din când în când mai şi triez.

Hai să ne înţelegem ce anume înseamnă scris urât. Nu, nu înseamnă ilizibil. Poţi să scrii frumos şi greu lizibil, caz în care caracterul tău este frumos dar greu de decodat pentru cei apropiaţi de tine. Oricum, şi a decoda este ceva ce ţine de abilităţi personale, eu citesc pagini scrise de mii de copii şi în mod firesc găsesc foarte greu o scriitură ilizibilă, cineva mai puţin antrenat s-ar putea să considere mai uşor că o pagină scrisă de mână este greu de înţeles. Urât, când vine vorba de scris, înseamna ceea ce în general înseamnă urât, o impresie sesizabilă imediat şi totuşi deloc superficială. Un scris urât este ca o casă respingătoare, ca un oraş plictisitor, ca o uzină traumatizantă. Sau ca un om dezagreabil.

Scrisul de mână este pentru caracter ceea ce este oglinda pentru chip. Grafologii ştiu bine că scrisul este unic, de aceea analiza grafologică este ştiinţifică şi acceptată ca probă în instanţă. Dar grafologii mai ştiu, şi nu fac niciun secret din arta lor, că în scris se vede fără greş caracterul omului. În România s-a publicat un tratat de 300 de pagini scris de Andrei Athanasiu, o versiune pdf poate fi găsită şi pe scribd, iar complexitatea lui vă asigur că depăşeşte ceea ce transmit diverse articole consolatoare.

Acolo aflăm o chestie interesantă, şi anume că grafologia are un capitol dinamic numit grafoterapie. Adică este posibil să schimbi anumite trăsături ale scrisului pentru a interacţiona frontal, magic, cu propriul caracter. Eşti gură spartă, bârfitor şi clevetitor. Se rezolvă, o buclă la litera m se ocupă de asta. Eşti depresiv, simţi că mai ai puţin şi mori la ora 11 dimineaţa? Se rezolvă şi asta, lungeşte cât de mult poţi bara de pe litera t. Şi mai sunt vreo 100 trucuri serioase care te pot metamorfoza. O să-mi ziceţi că n-are legătură. Eh, are, cum să n-aibă? Totul are legătură, minte să fie ca să le priceapă. Dar smerenia de ce creşte după antrenament prelungit cu metanii? Cum poţi să-ţi afli locul după ce atingi podeaua cu fruntea în prosternare? Acolo tot n-are legătură?

Mai ţineţi minte cum vă punea doamna învăţătoare să faceţi caligrafie şi vă atrăgea atenţia supărată că scrieţi urât? Păi, era de fapt grafoterapie aplicată. Doamna probabil nu ştia tot ce vă poate învăţa Andrei Athanasiu, dar ştia să se uite la un scris frumos, în spatele căruia se afla un copil îngrijit şi ordonat. Intuiţia educată este fără greş în astfel de lucruri. Scrieţi texte de mână până când ajungeţi la concluzia că scrieţi frumos. Puneţi-i pe alţii să se uite peste ele: dacă scrieţi urât, nu vor zice nimic, dacă scrieţi frumos, nu vor trece sub tăcere. Scrisul frumos e ca şi un tablou frumos, ca şi o femeie frumoasă, ca şi un peisaj uluitor – nu lasă pe nimeni indiferent!

Şi neapărat lucrează-ţi semnătura. Există o conexiune directă între parafa magnifică a lui Miguel de Cervantes Saavedra şi superbul Don Quijote de la Mancha, după cum poeziile lui Mihai Eminescu nu ar fi existat fără semnătura fabuloasă a poetului. Dacă semnătura ta seamănă cu o rădăcină de copac proaspăt scoasă din pământ de un mistreţ isteric, am o veste proastă – cam aşa eşti şi tu. Vestea bună este că poate fi schimbată, totul e să înţelegi că grafologia este o artă care lucrează cu resorturi vizibile legate de obiectul lor prin legături invizibile. Grafologia este magie şi nu se învaţă din revistuţe consolatoare.

joi, 6 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXX)

Nu ştiu de unde i-a trecut prin cap lui tata că eu aş fi milos, şi că nu-i voie să mă uit cum se zbate pasărea după ce i-a tăiat el gâtul cu cuţitul. La noi în casă mulţi ani doar el a tăiat păsări, noi copiii aveam voie să-l însoţim cu ligheanul ca să culegem trupul din iarbă, dar musai trebuia să stăm cu spatele până nu mai mişcă din aripi, să moară uşor. Aveam vreo 13-14 ani pe atunci, decisesem că Dumnezeu nu există din motive pe care astăzi le-am uitat, cred că voiam să ştiu cum e fără, aşa că m-am decis să văd dacă tata are dreptate, dacă pasărea trăieşte cu gâtul roşu numai pentru că te uiţi tu la ea.

Tata nu greşea niciodată cu cuţitul în mână, în sensul că nu i se întâmpla să calce cu lama pe vertebră şi să cioplească prosteşte în os. Lama era întotdeauna brici şi el, chiar dacă era abătut, se mişca repede şi precis. Aşa a fost şi de data asta, s-a îndepărtat rapid ca să nu se ungă de sânge din cap până-n picioare şi a aşteptat, fără să bage de seamă la privirea mea. Iar eu am început să mă uit. Fără milă, dar fără indiferenţă. Fără să râd, dar fără să mă feresc. Propriu-zis, m-am holbat, ăsta e cuvântul. M-am holbat la zbaterea nesfârşită a păsării care sărea parcă era pusă pe arcuri, la gâtul acela care pulsa ca o inimă şi împroşca lichidul roşu ca dintr-o găleată.

După douăzeci de minute tata a trebuit să spună că aşa ceva n-a mai văzut, că nu pricepe. Nici atunci, nici după aceea nu mi-a acordat vreo atenţie, nu mi-a zis să număr cuviincios norii de pe cer. Ţăranul din el, atât cât era, nu putea să-şi imagineze că totul ar fi putut fi terminat scurt, cu o castană în capul feciorului neruşinat. După încă vreo zece minute a trebuit să mă opresc, pasărea îmi sărea în cap, din iarbă se cuibărea în mintea mea, da, ştiam cu preţul chinuirii unei fiinţe nevinovate că animalele nu mor dacă te holbezi ca prostul, că agonia nu mai are sfârşit, că există o decenţă în moarte şi-un respect care trebuie acordat fiecărei făpturi, chiar dacă o tai pentru burta ta.

Am sacrificat în viaţa mea felurite animale, depăşindu-l pe bătrânul meu, care mai sus de păsări n-a vrut să treacă niciodată. Am învăţat să-mi ţin inima într-un cleşte de oţel, să-mi disimulez intenţiile şi să rup firul vieţii scurt, cu acelaşi gest cu care am tăiat stuful pe baltă. M-am întors întotdeauna cu spatele, am refuzat să privesc sângele gâlgâind, l-am lăsat să se ducă pe cel care mi-a făcut ofranda corpului. Atunci când am tăiat prima pasăre, în adolescenţă, m-am speriat că nu ştiu ce să gândesc în momentul în care întrerup firul unei vieţi, m-am speriat că mi-ar putea fi milă şi că i-aş amplifica suferinţa, aşa cum ştiam că pot face, aşa că am început să mă rog. N-am sacrificat niciun animal fără rugăciune, cu mulţi ani înainte de a şti ce înseamnă halal şi coşer.
\
Eu sunt tatăl vânător din Moartea căprioarei.

Frânturile zilei (XXIX)

Singurul lucru pe care-l poate reproşa veganilor este ideologizarea mâncării, acolo unde e cazul. N-am nimic împotriva celor care decid să mănânce doar vegetale, cum nu ma oripilează nici cei care preferă muşchiul tartar, pe principiul că focul sau apa opărită n-ar trebui să intre în contact cu carnea. Ideea că ar trebui să mâncăm doar vegetale pentru că în felul acesta relaţia noastră cu lumea vie ar avea de câştigat este contrazisă, dragii mei, de milioanele de salate care plâng de fiecare dată când ochiul lacom al veganului se aşază tandru-pofticios peste epiderma lor lipsită de apărare.

Culmea e că n-am să spun prostia aceea că fără carne lipseşte ceva din viaţa noastră. Am cunoscut călugări care, conform cinului lor, mâncau cel mult peşte, şi nici asta în fiecare zi, iar în privinţa asta fiecare era o cruce de voinic. Am cunoscut brahmani care, respectându-şi regulile, nu se atingeau de carne sub nicio formă, şi nici pe ăştia nu-i sufla vântul uşor. Creştinismul ortodox însă n-o interzice mirenilor, doar că le limitează salutar consumul: sunt patru posturi peste an, la care se adaugă aproape toate zilele de miercuri şi vineri, deci cam 150 de zile în care eşti vegan dacă vrei să te iei în serios. Unii adaugă şi lunea, zi suplimentară, deci uite că mai creşte cam cu 50 de zile fără lactate, ouă sau carne.

Fiecare dintre noi are obiceiuri alimentare la care ţine, cum ţine la orice rutină. Eu nu beau laptele decât crud, dacă îl încălzesc e mare lucru. Asta nu înseamnă că ţin să impun altora această opţiune, deşi pentru mine e de natura evidenţei faptul că laptele crud este superior celui fiert. Fac parte dintre cei care cred, atât teoretic cât şi practic, că brânza nu se strică niciodată, brânza se transformă. La asta trebuie să contribuie şi faptul că predau de 20 de ani franceză. Totuşi, nu am crezut niciodată că toată lumea trebuie să se bucure de brânză împuţită şi invadată de mucegaiuri. În general mănânc condimentat, nu chiar ca un asiatic dar nici departe de asta. Piper, Şi mai am încă vreo 10 tabieturi culinare pe care le iau drept ceea ce sunt: tabieturi culinare, mofturi şi fiţe personale.

Dar nu-mi ideologizez mâncarea. Adică nu vreau să salvez planeta refuzând să mănânc mielul de Paşte, de exemplu. Ştiu, dimpotrivă, că efectivele turmelor nu se pot dubla anual pe suprafeţe de păşuni rămase constante. Deci, ori mâncăm noi mieii, ori îi mănâncă ciobăneştii de la stână, situaţia este obiectiv aceeaşi. Nu-mi fac iluzii, porcul n-a fost domesticit ca să-l mulgem şi să facem tradiţionala brânză de porc din laptele lui. Cred, dimpotrivă, că nimic nu se compară cu clisa cu boia la o zi de coasă manuală, în mijlocul verii. Sunt convins că tutunul a fost creat special ca să am eu cu ce să-mi umplu pipa, dar depinde de mine dacă mă aleg cu un cancer pulmonar din chestia asta faină sau nu. În general, cred că totul mi se cuvine şi din lumea vegetală, şi din cea animală, cât priveşte cea minerală mă limitez la sare, că doar n-o să mănânc bazalt acuma. Singura grijă, normală, autentică, este aceea care vizează măsură. Pentru că nimic nu ne ucide în sine, afară de lipsa măsurii. Chiar şi în domeniul ideilor pe care le avem despre lucruri, ori poate mai ales.

luni, 3 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXVIII)

Se simplifică ritualurile erotice, el aruncă (cel mult) un "Hai, fă, treci încoa’!" iar ea ar face bine să se execute, altfel pierde trenul şi nu se ştie când vine următorul. Cine e de vină? Greu de zis. Pornografia, desigur, nicio femeie nu poate concura la nivelul facilităţii cu pornografia. Moda prea obscenă (nu parizerul la vedere, ci misterul face femeia atrăgătoare, de aceea ţările arabe sunt mai încărcate de erotism decât capitalele europene). Diluţia retorică generală - nu poţi aştepta să-ţi scrie poezii un mascul care se opinteşte să folosească în jur de 300 de cuvinte. Feminitatea masculină şi masculinitatea feminină, sau haosul identităţii sexuale de când fetiţele se joacă cu camioanele şi băieţii cu păpuşelele. Dispariţia idealului eroic fără de care nu poţi avea niciun don rodriguez, nicio doña jimena.

Pe scurt, iubim după vremuri. Iubim meschin, interesat, igienic, plezirist, superficial, grăbit, consumist, fără vitamină, manelistic, vulgar, ordinar, empiric, habarnist, manipulat, postidealist, delirant, epidermic. Iubim ca nişte oameni incapabili de onoare, de ură, de conceptualizare, de infinit. Iubim ca porcii, care au preferinţe, toţi ţăranii ştiu asta, când ar trebui să iubim ca lupii, care fac pereche pe viaţă şi, dacă celălalt moare, supravieţuitorul rămâne singur până la moarte. Iubim cu ridicata deşi dragostea este, prin definiţie, cu amănuntul. Iubim pe înfulecate deşi ar trebui să iubim pe gustate. Iubim din curiozitate, să vedem cum e, ca şi cum dragostea ar fi o haină care poate ne vine, poate nu ne convine. Iubirea noastră este infernală, perversiunile noastre au gust de hârtie. Iubim prost. Pentru că noi nu suntem diferiţi de iubirea noastră.