miercuri, 16 august 2017

Frânturile zilei (CIV)

Zilele trecute am avut o întâlnire faină cu un tânăr Martor al lui Iehova. Aproape 20 de ani, mi-a fost elev, dedat în ale cititului, cu desăvârşire inteligent şi manierat ca un pui de lord britanic. Am aşa, o superstiţie legată de oamenii a căror minte este vie, o vezi că mişcă, nu că nu mi-ar plăcea prostia în unele dintre ipostazele ei drăguţe. Dar de departe a primat nevoia de a-mi lămuri o nelinişte moştenită de la Montesquieu: “Cum poate fi cineva Martor al lui Iehova?” Nu că n-ar fi cu putinţă, îi văd din când în când în oraş, decenţi îmbrăcaţi, bărbaţii negreşit la cravată, femeile în fuste lungi, alături de un stand de cărţi despre Iisus, Apocalipsă şi alte teme de succes. Dar cum se poate aşa ceva?

Eram interesat de modul în care poate fi un om inteligent neoprotestant, care sunt costurile identitare? Nu mă refer la bani, fireşte, banii sunt ficţionali, adevăratele costuri sunt de altă natură, şi le plătim în fiecare clipă. Ne întâlnim în curtea interioară a unei pizzerii, el cu un fresh, eu cu o bere. Afară plouă torenţial, îmi aprind pipa şi sporovăim. Dinspre tânărul meu adie un aer de puritate şi prospeţime, ca de la sufletul celui care nu a făcut încă niciun compromis, niciun gest strâmb. Da, ştiu că ei nu pun mâna pe armă, am la ţară un vecin Martor care a făcut puşcărie pe vremea comuniştilor pentru dezertare. Cum poate dezerta cineva care a refuzat să facă o zi de armată? Dacă toţi ar fi ca ei, n-ar fi războaie, mai spune.

Practic, tranşăm amândoi aproape la fel dilema: Ce este a lui Dumnezeu? Totul. Ce este al Cezarului? Nişte firimituri cu împrumut. Cum se pot omorâ în război ortodocşii ruşi cu ortodocşii români? Martorii lui Iehova nu se omoară între ei, nici pe alţi oameni. Discutăm, deci, despre virtuţi, adică ceea ce el numeşte “creştinismul practic”. Ortodoxii sunt prea obedienţi, prea respectuoşi faţă de un Cezar iluzoriu. Treptat, descopăr că Montesquieu mai poate fi parafrazat şi altfel: “Cum poate fi cineva ortodox?” Dacă interogaţia privind alteritatea nu se mută şi referitor la identitatea proprie, ai cumpărat bilet dus dar ai omis să cumperi şi biletul întors, rămâi carevasăzică pe drum. Noi avem ritualurile, iar ritualurile sunt salvatoare, dar prea des pierdem din vedere virtutea. De fapt, dacă ortodocşii ar avea “creştinismul practic” al neoprotestanţilor de orice fel, i-ar ocoli toate neliniştile identitare pe care le trăim ca nişte pisoiaşi culţi şi decerebraţi în ultima vreme.

Începem să discutăm despre sola Scriptura şi dăm de Romani 10:13: “Oricine va chema Numele lui Dumnezeu va fi mântuit”. Cum citim, deci? Mă agăţ de text şi-l întreb dacă ştie ce înseamna “chemarea Numelui”. Să vorbim despre Dumnezeu, nu? zice. Păi, nu chiar, e invocaţia ritualică, e vibraţie şi respiraţie, izolare şi repetiţie, disciplină spirituală si transmutaţie. Brusc, realizez: fără Sfinţii Părinţi, fără limbile liturgice, fără ritualuri şi fără dogme. Acesta să fie preţul cultivării “creştinismului practic”? Nu că n-aş aprecia exerciţiul cotidian al frăţiei creştine, pe care cu rare excepţii nu-l găsesc la ortodocşi, dar pe care micile comunităţi neoprotestante l-au dus la un nivel care ar trebui să ne lase visători? De ce copiii protestanţilor sunt în majoritate cuminţi şi parcă din alte timpuri, în timp ce odraslele majoritarilor sunt preponderent scăpate din frâu?

Îl asigur că un creştinism “purificat” nu poate fi decât o pierdere masivă, că tot ceea ce s-a putut recupera din religiile precreştine trebuia recuperat, iar ce nu s-a putut prelua trebuia neapărat distrus. Că istoria primelor secole ale tinerei religii a fost un traseu dirijat de oameni care ştiau bine ce fac, adică aveau şi inteligenţa şi nivelul spiritual de a transforma o cale iniţiatică dedicată câtorva în religia maselor care a fost în Evul Mediu şi încă mai pâlpâie pentru noi. Probabil că asta este cel mai greu de înţeles pentru el, că nu se poate nimic “purifica”, că este periculos să racordezi un organism viu ca Biserica la nişte gânduri, oricât de “înalte” ar părea după criteriile actuale. Că nu putem să ne despărţim de strămoşi fără să ne trezim teribil de singuri şi mici. Că fără îndrumarea celor care ştiu preţul cuvintelor, citim textul sacru şi trecem peste densitatea lui de sensuri deloc “practice”.

Sfânta Treime este un model intelectual despre Dumnezeu, o definiţie pe care Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, setoşii de certitudini. Riguros vorbind, Dumnezeu nu trebuie definit, pentru că orice definiţie a Providenţei are dreptate în tot ceea ce afirmă şi este falsă în tot ceea ce neagă. Sfânta Treime este modul în care Dumnezeu a binevoit să ni se reveleze nouă, creştinilor. Altora li s-a revelat altfel. Un pic, un pic, respirăm apofatism, aerul rarefiat şi rece al metafizicii. În momentul în care începi: “Dumnezeu este...” deja minţi, pentru că Dumnezeu nu este, Dumnezeu a creat existenţa, de care nu este câtuşi de puţin condiţionat. Da, îi putem spune şi Yehova, doar că nu în modul “carnal”, nefiind vorba de un nume, ci chiar de absenţa oricărui nume. Şi totuşi, ne cresc aripi de înger atunci când chemăm Numele, după vechile reguli din Filocalie...

M-am întâlnit cu unul dintre foştii mei elevi ca să învăţ un alt mod de a fi creştin.

luni, 7 august 2017

Frânturile zilei (CIII)

Două vorbe despre recenta teză a prezenţei unor forme de magie activă la Untold: da, au dreptate toţi cei care ridică obiecţia dificultăţii de a găsi un magician eficient în zilele noastre, doar trăim într-o epocă ce a distrus orice boare de spiritualitate. Corect, magicienii sunt rari ca sfinţii, eu cred că la fiecare sfânt autentic avem un magician serios. Dar mai intervine un aspect pe care mulţi nu-l iau în seamă pentru că îşi imaginează orbeşte că lucrurile sunt „gratuite”, adică fără efecte scontate: dacă sfântul nu se dezvăluie decât faţă către faţă, ori prin intermediul unor plictisitoare texte care cer un cititor avizat, magicienilor nu le repugnă câtuşi de puţin deliciile distracţiilor de masă.

O singură dată am fost convins pe deplin că un magician care ştia bine ce face a acţionat în nişte împrejurări cât de cât (foarte puţin) consemnate documentar: fenomenul reeducării de la Piteşti. Există acolo o frază care nu e retorică, e „mecanică magică”, e ştiinţă pură (pentru că magia şi ştiinţa modernă sunt mai înrudite decât ne imaginăm, la urma urmei Francis Bacon a pus bazele epistemologiei ştiinţifice după ce a eşuat în încercări magice întreprinse fără maestru): „Vă vom face sufletul bucăţi şi apoi îl vom recompune invers”. Cunoscătorii ştiu ce spun. Oricum, există o magie a distracţiei moderne pur şi simplu, pentru că parodiază extazul mistic, cu care are în comun promisiunea de a fi altundeva. Vă las să ghiciţi unde vă propune să ajungeţi demersul tradiţional şi unde parodia modernă.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Frânturile zilei (CII)

Faceţi o mică numărătoare: de câte ori aţi auzit în ultimele şapte zile pronunţat cuvântul “confort” şi de câte ori cuvântul “virtute”? Nu-mi spuneţi, cunosc răspunsul. Fireşte, nu v-a trecut până acum prin cap că sunt antonime. Chiar sunt. În Roma antică, atunci când imperiul îşi începea inexorabila decădere, îndemnurile pentru practicarea virtuţii şi vituperările împotriva "moliciunii" nu încetau - termenul acceptabil de "confort" încă nu fusese inventat, nici mania de a numi ceva rău cu o vocabulă acceptabilă. Romanii s-au prăbuşit tragic, ca nişte eroi, deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă. La noi, totul s-a reglat deja la nivel lexical, cand am început să pierdem sensurile cuvintelor. Noi nici măcar nu ne prăbuşim, noi am luat-o la vale pe un derdeluş vesel.

Frânturile zilei (CI)

Trăim într-o lume a omonimiile, şi aceasta este una dintre principalele surse de derută şi confuzie. De exemplu, cei din vechime aveau “bunul simţ”, adică înţelepciunea populară sintetizată în ziceri şi proverbe, accesibile tuturor, atât de cuprinzătoare încât se aplicau la toate problemele posibile, adevărate filosofii care creau în om discernământul, protejându-l de nechibzuinţă şi imoralitate. Astăzi, ceea ce noi numim “bun simţ” este cel mai adesea un amestec difuz de marxism şi psihanaliză, condimentat cu psihologisme de prin filmele hollywoodiene.

Pentru omul tradiţional, dat fiind faptul că doctrinele “bunului simţ” erau forme deghizate ale sophiei perennis, a avea bun simţ era totuna cu a te revendica de la tradiţia nemuritoare. Pentru omul modern, “bunul simţ” este totuna cu a consimţi să fii colportorul unor meme făcute, prefăcute şi contrafăcute.

miercuri, 26 iulie 2017

Frânturile zilei (C)

Ieri am discutat cu Mane. Sigur nu-l ştiţi pe Mane, de aceea vă spun eu cine este. Mane a fost vecin cu noi, perete în perete, până în urmă cu vreo 7-8 ani, când s-a cărat în Spania. De chemat îl cheamă altcumva, noi îl ciufăleam Mane, cum se zice în Ardeal, pentru că omul avea o meteahnă: punea manele pe stadion cu boxele lui pentru ascultat manele pe stadion date la maxim. Atâta doar că, neavând stadion, se descurca şi el cum putea în dormitor, perete în perete cu noi precum şi cu alţi vecini.

Acuma, pe mine nu m-a deranjat niciodată, pentru că oricum pe vremea aceea dormeam într-o cameră dincolo de hol, deci aveam între noi o incintă care amortiza oarecum sunetele. Plus că noi în general dormim ca urşii, poţi să te joci cu rotopercutorul şi nu deranjezi. Dar în noaptea aceea am auzit totuşi soneria care urla ca disperata, apoi pe nenea acela serios care a strigat în interfon: POLIŢIA!, şi am avut vreme să-mi fac un scurt examen de conştiinţă înainte ca echipa să bată la uşă şi apoi să mă salte. Doar că nu veniseră pentru mine, veniseră pentru Mane, care însă i-a lăsat să se agite cam un ceas pe casa scărilor, semn că poliţiştii aveau plămâni mai slabi decât Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi cine mai era în vogă atunci.

În întâlnirile din timpul zilei, Mane era de o politeţe ireproşabilă, deşi în cartier mergea înconjurat de aura omului care făcuse puşcărie. N-am aflat niciodată de ce, însă administratorul spunea plin de compasiune că fusese bătut de soţul de-al doilea al maică-sii, că nu-i fusese deloc moale după moartea tatălui său bun. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată zâmbind, deşi întreţinea relaţii de camaraderie cu câţiva băieţi din cartier, cu care se strângea uneori în casă şi asculta muzică proastă bătând din palme. De fapt, m-am prăpădit de ilaritate cu incompatibila în vreo două rânduri ascultându-i cum bat ritmat din palme, imagine pe care n-am putut-o niciodată pricepe, adică cum vine asta, să stea 4-5 dulăi cu ţigara în colţul gurii şi berea între picioare, bătând ritmul din palme, fără să scoată o vorbă, aşa? Chestia asta şi acuma mă cutremură de râs, n-o pot asimila şi pace.

Eh, şi dacă tot am dat de Mane, l-am întrebat cum e. Slugă la străini, dacă ar fi salarii de trăit în România şi mâine s-ar întoarce, şi mulţi români ca el. Unora le este bine, altora mai rău ca acasă. Nu-i trebuie relaţii cu românii în Spania, sunt ca lupii înfometaţi acolo şi se sfâşie între ei, fac tot ce n-ar îndrăzni să-i facă unui spaniol, pentru că sunt de acelaşi neam, se cunosc. Nu, nu-i trebuie aşa ceva, stă deoparte, cu câinii lui. Cinci câini pitbull, cu acte în regulă, cu vizite la medicul veterinar, cu licenţă, pentru că în Spania dacă te prinde fără acte la un câine plăteşti minim 600 de euro amendă şi-ţi ia şi animalul. A investit un pic în ei, acuma încep să apară şi rezultatele, puişorii sunt scumpi şi are trei căţele pentru montă. Iese cu toţi pe stradă, în lesă şi cu botniţă, un spectacol. Excelenţi câini de pază şi foarte buni pentru clima de acolo.

Înainte de a pleca din România, Mane şi-a făcut un tatuaj pe faţă: o lacrimă albastră sub ochiul stâng.

luni, 24 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIX)

Să ştiţi că şi societatea de consum vine cu emoţiile ei nemaîntâlnite. De exemplu, eu m-am topit în timpul unui festival urban în faţa unei mese pliante pe care se afla o movilă de sticluţe cu ojă de unghii. Movila era formată prin trântiri repetate suprapuse, într-o inspirată dezordine, şi atingea respectabila altitudine de jumătate de metru. Ca s-o escaladezi, trebuia să iei la deget zeci şi sute de sticluţe de culori diferite, şi era cu neputinţă să nu realizezi că nu vei putea să te dai cu atâtea culori în tot restul zilelor vieţii tale, oricât de multe ţi-ar fi rămas.

Eu de exemplu am o problemă legată de cărţi. Ca tot postmodernul în acord cu timpurile în care trăim, din 2005 nu m-am mai dus niciodată la o bibliotecă. Şi asta pentru că prin 2001-2002 descoperisem primele biblioteci on-line şi începusem să citesc cărţi direct de pe display. Cred că anul trecut m-am dus pentru o carte de istoria mentalităţilor la Biblioteca din Turda şi a trebuit să mă resemnez, nu mă pot încadra într-un termen de lectură, oricât de generos ar fi el. Citesc lent, nespus de lent, fişez cât de mult pot, mă las întrerupt pradă inspiraţiei şi scriu texte ca cel de acum.

 Am enorm de multe cărţi, mi-e foarte clar că voi muri fără să le pot citi pe toate, sau măcar pe jumătate, de aceea îmi trăiesc bulimia livrescă fără panică şi fără frenezie. Copiez pasajele care mă interesează, mă opresc cu ochii pe pereţi, pun cap la cap lucruri adesea fără coadă şi traduc ceea ce ar fi păcat să nu fie tradus. Citesc ca un medieval, pătruns de sensuri, mă străduiesc să-mi cultiv memoria şi, dacă circumstanţele o cer, recitesc aceeaşi carte a oricâta oară. Sunt în faţa noianului cărţilor de pe internet ca acolo, în festivalul urban, în faţa măsuţei plină de ojă de unghii. Bine, eu nu folosesc aşa ceva. Dar, orişicât.

Frânturile zilei (XCVIII)

Îmi plac obiectele cu parfum. Maşinile anilor 60-70, genţile din piele făcute să reziste până la pensie, oricând va veni ea, stilourile din lemn de esenţă rară, ceasurile mecanice de la jumătatea secolului trecut. În ultimii vreo trei ani m-am înverşunat să găsesc un ceas, unul anume din marea de ceasuri care se vinde pe internet. Îl văzusem în copilărie pe mâna tatei, singurul ceas de care ştiu eu, dar nu mai ştiam marca, îl ţineam minte doar cum arată, şi dintre toate formele de memorie la mine cea vizuală este cea mai proastă.

L-am căutat deci vizual, ştiam sigur că are doar cifrele arabe 3, 6, 9 şi 12, în rest doar linii pe care merge leneş orarul, se mişcă minutarul şi aleargă secundarul. Am găsit în urmă cu ceva luni un Slava la un anticar, superbă piesă cu funcţionare impecabilă, dar am ezitat, nu era chiar ăla, şi până la urmă s-a vândut. Săptămânile trecute dau de piesa căutată la alt anticar, e un Wostok sovietic cu 18 rubine, o minunăţie, despre care primesc asigurarea că “am observat că funcţionează”. Şi, într-adevăr, funcţiona cam douăzeci de minute apoi, inexplicabil, se oprea.

Ceasornicarul a fost extaziat când l-a desfăcut. Ceas bun, care nu se întâlnise cu meşteri proşti, mă asigură. De mers o va lua mai greu, a stat în ultimii ani, poate în ultimiii vreo zece, şi s-a dezobişnuit să funcţioneze. Trebuie folosit şi atât, repornit cât se opreşte, fără nervi şi fără crize. Îşi va face treaba suficient de bine, poate luând-o înainte vreun minut la douăzeci şi patru de ore, poate rămânând în urmă. Îl întorc cu regularitate de atunci şi, da, merge. Mai mult pe birou decât la mână, unde se opreşte după vreo două ceasuri. Are rău de mişcare.

Însă senzaţia de a revedea mâna tatei cu acelaşi ceas, mâna lui din copilăria mea, este indescriptibilă. I-am schimbat cureaua cu una metalică, aşa cum a fost cândva. Privesc ora pe care o arată ca pe o fericită coincidenţă cu ora exactă, atunci când se nimereşte să se suprapună. Prea puţin îmi pasă dacă e precis sau nu: ceasurile mecanice nu sunt o categorie a mecanicii, ele sunt o categorie a poeziei. Cum spuneam, îmi plac obiectele cu parfum, acele obiecte care reuşesc să înmagazineze singurul parfum imposibil de sintetizat, parfumul timpului care-a trecut.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVII)

Ca să obţii un cărturar e nevoie de o constelaţie de întâlniri propice: un copil cu predispoziţii puternice (ideal ar fi un pneumatikos, doar că nu se mai naşte tipul acesta uman în Europa, ar trebui să apară o stea la fiecare pneumatikos, şi n-ar fi prea multe), dascăli cu nebunia cunoaşterii (pentru că plăcerea studiului e contagioasă, deci trebuie un adult ca să-l pornească pe cel mic, deşi uneori se poate şi fără), principiile corecte pe care să construieşti caracterul (fără de care obţinem un monstru), o viaţă cu puţine evenimente (nu fără tributul de suferinţă datorat naturii umane, ci fără iluzii artificiale: funcţii, responsabilităţi mundane – dacă s-ar putea să-şi câştige pâinea ca paznic de far, ca Einstein, ar fi perfect). Pe de altă parte, pentru a produce o generaţie de tâmpiţi ai nevoie de nişte metodologii.

marți, 18 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVI)

Într-o zi, eram în mijlocul armatei române. În sensul că mai mulţi ofiţeri se pregăteau de-o cumetrie, ştiţi voi, petrecerea aceea asociată creştinării unui prunc. Lumea din casă grăbită să se facă frumoasă, se calcă fuste cloş, se machiază ochi, se bat copii năzdrăvani. Neavând nicio înclinaţie particulară pentru vreuna dintre aceste acţiuni, zăresc un calculator şi, aproape fără să-mi pot controla mâna, îl pornesc. Ce se poate face în scurtul răgaz în care nişte femei frumoase se străduiesc să se facă frumoase? Păi, să mă uit la un film, îmi zic.

Îmi recomandase pe atunci un prieten filmul realizatorului pakistanez Asif Kapadia, The Warrior. Poezie şi filosofie cu armele cinematografiei, e fantastic, fireşte. Mă uit şi plâng, plâng şi mă uit, vorba poetului. Deodată (de regulă mă străduiesc să evit acest adverb prea cliché, dar acum n-am ce face, ambianţa e militară), armata română a prins de veste că fac altceva decât restul universului. Sunt încercuit pe flancuri şi-mi este blocată ariergarda. Practic, orice posibilitate de retragere mi-a fost anihilată, calculatorul fiind exact în faţa mea.

Armata se uită, fascinată ca şi mine. Fără să fie un film de acţiune după reţete demult uzate, personajele vorbesc puţin. Inevitabilul se produce, câteva fraze în paşto vin să tulbure echilibrul pe care vizualul pur îl revendică (şi aici nu mai ştiu ce-aş mai putea adăuga ca să fie o propoziţie aşa, mai rotundă). Stai aşa, păi, ce zic ăştia? Eh, vorbesc şi ei pe limba lor. Şi cum faci să înţelegi? Nu vezi, bre, că-i subtitrat în engleză? Aşa, şi dacă nu înţelegi engleza?

Femeile se fac frumoase. Eu mă uit la film înconjurat de nişte ofiţeri cărora statul le plăteşte periodic cursuri de engleză şi care au mers în NATO mai des decât m-am dus eu la Muntele Băişorii. Peste câteva ceasuri vom asculta manele, vom bea bine, vom dansa îmbrăţişaţi, ne vom pupa şi mai spre ziuă ne vom înjura ca fraţii. Dar nimeni din universul acesta vizibil, nicio forţă, nicio formă de antimaterie, nicio gaură neagră nu vor putea şterge impresia (şi aici întrerupem textul pentru că sună cineva la interfon şi trebuie să răspund). Despre ce vorbeam? Ah, da, bătălia cu limba engleză: to be or to maybe.

Frânturile zilei (XCV)

Mie nu mi se pare deloc straniu că o civilizaţie care s-a străduit să nege principiul eredităţii (ultimul care a crezut în el pare să fi fost, prin secolul XIX, Emile Zola, a cărui operă ilustrează faptul că din părinţi ticăloşi şi alcoolişti ies copii ticăloşi şi alcoolişti, dar nicio pagină despre faptul că din părinţi dedicaţi vieţii spirituale ar putea ieşi copii cu aceleaşi preocupări), punând formarea individului exclusiv pe seama mediului înconjurător, se dovedeşte până la urmă îngrozitor de incapabilă să asigure un mediu adecvat, cu tot ce ar putea presupune această cerinţă.

luni, 17 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIV)

În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul, adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu rost.

duminică, 16 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIII)

Capitalismul nu înseamnă nici relaţii de schimb bazate pe bani, nici capital. Capitalismul este atunci când justificarea profitului le întrece pe toate celelalte, eventual lichidându-le. Negustorii arabi care mergeau pe drumul mătăsii în primele secole ale mileniului I făceau profit, dar regulile comerţului lor erau deasupra banilor. Ghildele medievale care reuneau meşterii unei cetăţi nu-i condamnau pe aceştia la sărăcie, ba dimpotrivă, dar erau preocupate de câştigul just şi de soarta fiecărei calfe şi a oricărui client. Atunci când Profetul Muhammad spune: “Nu vă mâncaţi averile unii altora”, el stabileşte de fapt o regulă anti-capitalistă: Nu faceţi afaceri în care câştigul vostru să fie implicit şi obligatoriu pierderea partenerului, nu vă trageţi pe sfoară părând că faceţi afaceri. Civilizaţia care se revendică de la regulile acestea nu este capitalistă.

De fapt, printre actele de naştere ale capitalismului cred că ar trebui să ne gândim la Compania Indiilor de Vest, o vastă societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică şi care-şi propune în mod explicit profitul. Temeinic vorbind, India a fost cucerită nu de Anglia ci de un S.A. care nu s-a dat înlături de la nicio crimă pentru a-şi îndeplini cuvântul dat faţă de acţionari. Acesta este capitalismul, voinţa de a face încă un ban pentru un ban investit, dar dacă se poate zece pentru unu este şi mai bine. A ieşi din capitalism nu înseamnă să mergem să locuim în codru şi să ne spălăm hainele la râu, ci a face o cooperativă ca Mondragón din Spania, în care salariaţii sunt concomitent şi proprietari, de exemplu. Ieşirea din capitalism începe atunci când deasupra banului punem vechile reguli sacre.

Frânturile zilei (XCII)

Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.

Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.

Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.

Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”

Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.

joi, 13 iulie 2017

Frânturile zilei (XCI)

Suntem constant educaţi să punem greşit problema. Ne revoltă multinaţionalele şi, în loc să pricepem că de vină este capitalul, ni se umflă glanda românismului. De parcă, atunci când e românesc, capitalul ar produce altceva decât exploatare şi mizerie. În faţa capitalului nu există nici român, nici vietnamez, nici patagonian, există doar oameni care trebuie cumpăraţi ieftin, storşi ca lămâia şi aruncaţi în stradă, pentru că “mai sunt douăzeci la uşă care asteaptă”. Aşteaptă ce? Să-i îmbrăţişeze capitalul.

Acuma ne ofticăm că am cumpărat la preţuri pipărate nişte rachete de unică folosinţă. Ba că americani-s de vină, ba că ne-au vândut ai noştri. Iarăşi umblăm aiurea în loc să privim realitatea în faţă: tehnologia e scumpă, mai ales tehnologia folosită ca să ucizi eficient oameni. Nu pe ruşi, ci oameni ca tine şi ca mine. O versiune ieftina a războiului a fost cea cu săbii, scuturi şi cămăşi de zale. Dar cine are chef de cămaşa de zale pe căldurile astea? Iar la iarnă, nici atât. Pentru sabie şi scut trebuie braţe bune şi chiar prin vizieră tot trebuie să te uiţi la inamic înainte de a-i băga sabia în maţe. Dacă eşti o natură reflexivă, s-ar putea să te întrebi îndelung ce treabă ai tu cu omul acesta care nu ţi-a făcut nimic concret. Deci se poate să vă împăcaţi. Dacă mai aveţi şi o ploscă de vodkă la voi, sau una cu pălinkă, războiul se termină prematur şi cu cântece.

Înţelegeţi că nimeni nu-şi poate asuma asemenea riscuri, da? Hai, cumpăraţi rachetele alea. O să vă lase cu curul gol, dar omoară ca televizorul: de foarte departe. Orice rachetă îţi aduce în faţă o simplă statistică cu 100.000 de igori pe care o puteţi asimila mult mai uşor decât un singur Igor concret, în faţa voastră. Tehnologia este cea mai bună metodă să rezişti într-un război făcut să nu se mai termine niciodată. Asta e, ce să vă fac, dacă nu v-a plăcut cu furci şi topoare.

Frânturile zilei (XC)

Ştiţi cum mă simt eu în învăţământ? În perioada medievală bătăliile dintre creştinii apuseni erau îngrădite de nenumărate restricţii: în posturile de peste ani era interzis, pentru că erau perioade de purificare sufletească. Duminica nu era voie, că înviase Domnul şi era păcat să bagi un creştin în groapă taman atunci. Vinerea fusese judecat Domnul, plus că se ţinea şi post, deci era o imposibilitate. Nici miercurea nu era prea roz, tot în legătură cu Domnul. Marţi, Joi sau sâmbătă treacă-meargă, cu condiţia să nu fie sărbătoare, caz în care prima Domnul.

Cu greu se stabilea un tăpşan necultivat suficient de mare încât să se ardă băieţii spre slava dreptăţii, dar numai după ce se alegea şi ziua cuvenită. Ei, eu mă simt de ca şi cum aş fi ajuns la o păruială din asta îndelung planificată şi minuţios anunţată la toată lumea, şi m-am pomenit singur. M-aş bate, cum să nu mă bat, dar n-am cu cine. Nu mai sunt nici mercenari, nici oastea de strânsură de altădată. Peste învăţământ s-a aşternut, lugubră, pacea.

luni, 10 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIX)

“Ca să nu rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.” Mai ţineţi minte? Aşa începea una dintre cele mai faimoase pagini de pedagogie aplicată din literatura română, a cărei responsabilitate exclusivă îi revine lui nenea Iancu. Pentru mine, bucăţica asta savuroasă de text este legată de profesorul de română Neacşu din clasa a VI-a, primul care m-a învăţat să calc în literatură ca bouleanu’, adică apăsat şi cu suflu pentru drum lung. De la el am aflat ceea ce ştiam cu toţii, că răsplata lucrului trebuie să vină după lucru şi niciodată înainte, iar norma asta se aplică şi pentru efortul meşterului şi pentru cel al elevului.

 A venit timpul să scriem Dl Goe 2.0: “Când se apropie vremea bacalaureatului, tăticu’ îi cumpară Dlui Goe 2.0 un suvulică, să aibă cu ce să tragă fetele prin oraş fără să-i crape obrazul de ruşine când se întâlneşte cu băieţii. Ce putea să facă în bac Dl Goe 2.0 rămâne un mister pentru toată lumea, pentru că n-a mai ajuns până acolo, fiind secerat pe traseu de nişte corigenţe perverse. Există posibilitatea să ajungă la sesiunea din toamnă. Sau să repete clasa a XII-a.” Mai scriem o versiune, să fie acolo: “Bucuros că băiatul a făcut optsprezece ani, tăticu’ şi mămicu’ îi dăruiră Dlui Goe 2.0 un Mercedes-Benz, să aibă cu ce... punând bazele depresiilor de mai târziu datorate faptului că n-a putut niciodată să-şi cumpere un Bugatti Veyron.” Şi mă opresc aici, nevoind stric buna impresie pe care a lăsat-o Ion Luca Caragiale în literatura română.

Frânturile zilei (LXXXVIII)

Prin 2000 şi ceva m-am trezit brusc fără prieteni: se mutaseră toţi în SUA şi Canada. Cu vreo câţiva pusesem şi eu umărul, ajutându-i să înveţe franceză. Iar ei au plecat toţi. Printre prietenii mei de atunci aveam un tiz foc de deştept şi de talentat. Făcuse omul Facultatea de Litere, luase definitivatul cu 10, apoi trecuse şi prin Arte Plastice, expoziţii, burse în străinătate, dar avea o hibă: nimic nu era prea bun/decent/civilizat pentru el. Şi, nu ştiu cum se face, că i se şi întâmplau periodic chestii tâmpite, de care majoritatea muritorilor erau scutiţi. Dacă mergeai cu el într-o excursie puteai fi sigur că cineva din compartimentul trenului va mânca salam cu ceapă, sau îşi va da bocancii de iarnă jos din picioare. Dacă nu, nu. Iar pe el toate lucrurile astea mărunte şi la rigoare amuzante îl tracasau la culme.

Când să plece tizul meu peste nouă mări şi nouă ţări, ne vedem, povestim. Era sictirit la culme de ţara asta de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Am o străfulgerare inexplicabilă şi-i zic să fie atent ca nu cumva să nu înlocuiască tragedia românească cu altă tragedie care are în ochii lui doar meritul de a nu-i cunoaşte reperele. Avertisment inutil şi pe care nu l-a luat în serios, nici eu prea mult de altfel. Omul pleacă, vorbim la telefon peste vreun an. Îl întreb cum se simte. Îmi rezumă scurt: “Tu ştii cum mă simt eu.” Acelaşi moral la pământ, aceeaşi sensibilitate devastată, într-o ţară de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Atunci am înţeles clar ceea ce doar intuisem, că imigrarea este o problemă spirituală care trebuie rezolvată spiritual. Atunci am hotărât să rămân.

duminică, 9 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXVII)

Ia ascultaţi aici ce zice la cartea sfântă: “Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: “Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Încercaţi să vizualizaţi scena cu ochii minţilor, eu văd o frumuseţe: diavolul munceşte doi oameni şi nu face niciun efort să ascundă asta. E acolo, gol-goluţ, angajat în conversaţie. Ce vremuri, în care şi diavolul era sincer, măcar arătându-se. Astăzi nu mai pomenim aşa ceva, îndrăciţii sunt la cravată cu dunguliţe şi costum, conduc maşini scumpe şi fac prezentări în powerpoint. Dracul s-a făcut manager şi-şi face muncile în numele profitului şi al rentabilităţii. Toată modernitatea de la un capăt la altul este efortul dracului de a fi onorabil. În ţinutul Gherghesenilor din zilele noastre, îndrăciţii ar fi venit la Iisus să-i ofere un credit pentru nevoi personale, sau o asigurare pe viaţă, sau o slujbă într-o multinaţională.

vineri, 7 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXVI)

Am un prieten care nu dansează niciodată. Nu-i vorbă, nici eu nu mă omor, când şi când îmi îmbrăţişez incompatibila pe muzică, dar explicaţiile lui le-am găsit cuceritoare: “Nu dansez pentru că nu mă regăsesc în ce se întâmplă în noile ritmuri. Nu pot dansa cu femei, dansul cu o femeie este erotism şi nu arunc cu asta pe pereţi. Iar funcţia principală a dansului nu este aceea de preludius întreruptus, ci o imensă bucurie care ar trebui să te privească doar pe tine. În alte culturi tradiţionale există încă dansul bărbătesc, în care nimeni nu atinge pe nimeni, dansul viril, demonstrativ, gimnastic, solarian, războinic. Dansezi ca la luptă, dansezi ca la moarte. Numai că la noi asta s-a pierdut cu desăvârşire.” Eu ştiu că, deşi nu se clinteşte niciodată de pe scaun, prietenul meu e de fapt un mare dansator.

Frânturile zilei (LXXXV)

La Johann Huizinga am citit, în timpul facultăţii de litere, că e foarte posibil ca statuile din exteriorul catedralelor gotice să fi fost pictate în culori vii, dar obiceiul s-ar fi pierdut în perioada iluministă, mai cu seamă după revoluţia franceză de la 1789, când cele mai multe dintre monumentele religioase au fost incendiate. Dacă la absenţa motivaţiei celor contemporani cu aceste grozăvii de a restaura monumentele adăugăm eroziunea vântului şi a ploii, pricepem de ce, dintr-o dată, efervescenţei medievale i-au luat locul nuanţele cenuşii ale modernităţii. Şi totuşi, reflectând, mă întreb cum poate fi cu putinţă ca acest detaliu să se evapore cu totul din memoria lumii.

Cred că avem aici epitomul pierderilor spirituale. Iniţial, statuile sunt colorate iar entuziasmul întreţinerii acestor fresce 3D face parte din înflăcărarea nestinsă din care se ridică spaţiul sacru însuşi. Oamenii trăiesc cu totul creştinismul şi nimeni nu notează nicăieri ceea ce se confundă cu viaţa însăşi, la fel cum nu notează că apa de izvor e bună, că răsăritul are loc dimineaţa şi că războiul îi face pe unii oameni să înţeleagă că sunt eroi. În general nu se scria în acea epocă ceva ce părea implicit şi deci nepieritor.

Atunci când evenimentele se precipită, nimeni nu stă să facă inventarul pagubelor, deci nimeni nu lasă mărturie despre cele mai simple lucruri. În poveştile despre furtuni abundă elementele senzaţionale, dar lipsesc cele de la sine înţeles, lucrurile simple şi fireşti pe care experienţa le pune la dispoziţia tuturor. Istoria e la fel, pierde din vedere prea des viaţa de zi cu zi, privilegiind evenimentul. În cele din urmă, după ce cataclismul s-a consumat, memoria oamenilor mai reţine o vreme cele ce au fost, dar numai o generaţie. Următoarele două-trei se obişnuiesc cu noile repere şi în mintea lor nu mai există loc pentru ce a fost. E ca în mintea ţăranilor care locuiesc în sate de câmpie, fără păduri – acestea lipsesc nu doar din peisaj, ci chiar din mintea oamenilor, deci este absentă şi dorinţa de a le reface.

În cele spirituale, pierderile se arată ireversibile, de unde responsabilitatea covârşitoare a predaniei. Dispar doar lucrurile pe care nu se oboseşte nimeni să le remarce şi care au avut în timpul vieţii lor aura firescului. Memoria celor pierdute este spulberată într-un termen foarte scurt şi este înlocuită, în cel mai bun caz, cu incertitudinea, dar cel mai adesea nu este înlocuită cu nimic. Trăim în resturile lumii ce-a fost.

miercuri, 5 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIV)

Faptul de a denunţa capitalismul ca pe o ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului nu te transformă automat într-un socialist, altă ideologie păguboasă îndreptată împotriva omului. La fel cum demascarea caracterului ficţional al statului nu face din nimeni un libertarian sau un anarhist. Cred că lumea este aşa cum o arată Geneza, acolo este toată Creaţia şi tot ceea ce Dumnezeu a vrut să facă parte din realitate. N-am găsit acolo nici capitalul, nici piaţa liberă, nici statul, nici protecţia socială, deci acestea sunt ficţiuni ale oamenilor, care merită un pic de atenţie, dar nicio consideraţie. Nu spun că ficţiunile nu fac parte cumva din realitate, spun că natura lor este morganatică, netrăgându-şi existenţa din seva pe care Fiinţa o dă oamenilor, copacilor, stelelor şi ierbii.

Noi ştim că în centrul Creaţiei este omul, că toate necuvântătoarele i s-au supus lui, şi că rostul omului în univers este aceea de a îngriji cele făcute de Dumnezeu. Nu recunoaştem validitatea niciunei ideologii care vine să ne spună că deasupra omului s-ar afla un purcoi de bani sau iluzia cu apetit pentru violenţă a Puterii, sau că omul ar trebui să se închine acestora. Acestea sunt adăugiri recente, invenţii luciferice pe care nu le putem pune în acord cu textul sacru şi cu care pur şi simplu nu avem ce face. Niciun creştin nu poate fi concomitent şi socialist, pentru că asta ar însemna să aştepte de la lume rezolvarea unor probleme care ţin de virtuţile oamenilor. Nici capitalist, pentru că asta ar însemna să pună deasupra aproapelui ficţiunea banului. Nici libertarian, pentru că formula ideologică a libertăţii este parodia libertăţii omului întru Dumnezeu. Nici naţionalist, pentru că naţiunea este o pedeapsă primită pentru trufia oamenilor, şi în cele din urmă pedeapsa şi păcatul se confundă. În general, ismele şi creştinismul nu se întâlnesc decât atunci când ideologicul parodiază religia şi asta nu-i amăgeşte decât pe cei superficiali.

Iar aceştia din urmă sunt ca-n poveste, câtă frunză şi câtă iarbă. Îi recunoaştem prin mania clasificaţionismului, tendinţa de a băga fiecare lucru într-o cutiuţă cu etichetă riguroasă pe ea. Nu, nu mă refer la papuci şi nasturi, ci mai ales la oameni şi idei. Clasificarea decurge, fireşte, din imperativele genului proxim şi diferenţei specifice, şi până la un punct este un demers legitim. Chiar dacă e limitat la epiderma lucrurilor, clasificaţionismul presupune să admiţi că ceva merită şi poate fi cunoscut. Problema începe atunci când oamenii încep să creadă că a clasifica este totuna cu a cunoaşte, adică a ajunge la esenţe. Pui problema saraciei endemice care s-a instalat în România? E clar, eşti socialist. Afirmi că nu există prea multe alternative onorabile în afara lucrului în corporaţii? E clar, eşti un sclav de lux. Eşti pentru taxarea multinaţionalelor? E clar, eşti etatist. Există motoare în patru timpi şi motoare în doi timpi, dar nimic nu poluează mai mult ca gândirea în termeni ideologici.

marți, 4 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIII)

Mult timp am crezut că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic este omul. Nu la nivel declarativ, desigur, pentru că cei care se dezic de progresul tehnic se autocondamnă la o poziţie marginală: hippioţi, călugări ori filosofi. De fapt, chiar şi printre marginali admiraţia şi încrederea necondiţionată sunt mai des întâlnite decât neîncrederea ori vituperările împotriva mersului său etern şi implacabil ascendent. Problema este că progresul tehnic devorează inevitabil vieţi şi suflete de oameni, pentru că cineva trebuie să-şi consume în copilărie şi adolescenţă creierii ca să poată contribui în restul vieţii la propăşire, consumându-şi mai apoi creierii ca adult pentru tot restul vieţii. Iar atunci când, în ansamblu, eforturile sunt din ce în ce mai mari, ajungem la un plafon de unde reiese clar că limitele omului sunt limitele progresului tehnic.

Numai că ceva s-a petrecut în ultimii ani, arătându-mi că lucrurile nu stau cum credeam eu. Din 2005 am intrat cu arme şi bagaje în era digitală. N-am zis eu asta, doar am înţeles şi reţinut. Micile ecrane tactile sunt folosite, statistic vorbind, de sute de ori mai mult decât paginile cărţilor, sălile de gimnastică şi traseele montane. Dacă în copilăria noastră ne rugam de părinţi să ne dea voie afară, acum noi ne rugăm de copiii noştri să mai lase tableta şi calculator şi să iasă din cameră barem pentru un ceas. Efectele la nivel intelectual sunt deja documentate: privaţi de cuvântul scris şi abandonaţi fluxului de imagini, copiii şi adolescenţii rătăcesc drumul spre inteligenţa nativă. Altfel spus, avem acelaşi număr de oameni inteligenţi ca şi în urmă cu două sau trei generaţii, doar că acum încep să nu mai conteze.

În învăţământ, schimbările au început să devină galopante. Mă refer la calitatea umană a celor implicaţi în acest joc de societate: elevi, părinţi şi profesori. Nu doar că elevii ce azi nu mai seamănă cu cei din urmă cu douăzeci de ani, dacă ar fi doar aşa atunci ar fi acceptabil. Realitatea e că elevii din clasa a IX-a nu mai seamănă cu cei dintr-a XI-a, stimulii şi metodele care dădeau rezultate în urmă cu doi-trei ani acum produc efecte brambura, de parcă între timp ne-am fi mutată pe altă planetă, fiecare pe a lui. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva ar schimba lunar sensurile unice de mers ale străzilor din cartierul dumneavoastră. În meseria mea sensurile unice încep să se schimbe în fiecare noapte. Aşa am înţeles eu că cel mai mare pericol pentru progresul tehnic a fost dintotdeauna şi începe să fie din ce în ce mai vizibil progresul tehnic.

duminică, 2 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXII)

Înainte să înceapă apocalipsa, Iisus Hristos credea că cel mai greu va fi să-i convingă pe oameni că e un eveniment pe bune şi nu un megaspectacol în aer liber cu efecte speciale oferit de guvernul global. E drept că în noianul de preocupări de regie care au precedat a doua venire îi scăpase din vedere pe români. Nu că ar fi fost cu desăvârşire uitaţi, în noianul de neamuri, nici gând. Dumnezeu nu uită pe nimeni. Doar că anumite mofturi, fiţe şi apucături care fac diferenţa dintre români şi vizigoţi, ca să dăm doar un exemplu, fuseseră tratate drept ceea ce sunt, şi nu drept chestiuni capitale, definitorii şi ţinând de sentimentul românesc al aflării în lume. Aşa că Iisus a fost uimit, atunci când le-a zis tuturor să se aşeze după religie, să audă dinspre grupul românilor prima obiecţie la adresa apocalipsei: “Cum aşa, simplu, creştinii şi gata? Adică amestecaţi, catolicii cu ortodocşii, luteranii cu martorii lui Iehova?”

 Da, sosi neîntârziat răspunsul celui care nu ştia să mintă. Nu trecură câteva cuvinte şi primi pe aceeaşi cale o sugestie: “N-ar fi mai bine să stăm noi, românii, departe de ruşi, care ne-au făcut atâta rău în istorie?” Iisus le atrase atenţia că problemele istoriei trebuie lăsate istoriei, care acum s-a terminat. Adică e istorie. “Dar n-ar fi mai bine să se decaleze apocalipsa creştinilor de apocalipsa musulmanilor? Nu de alta, dar e nedrept să fim judecaţi toţi otova, în condiţiile în care românii au stat de strajă Europei sute şi sute de ani. În plus, nici nu ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.” Încercă să le explice că, deşi nu face parte din globalizarea oamenilor, apocalipsa este un eveniment global, care-i vizează pe toţi, fără excepţie, şi că măcar acuma, în ceasul al doisprezecelea şi un sfert, ar trebui să-l lase pe El să judece viii şi morţii înviaţi. Văzând că n-o scoate la capăt cu ei, Iisus îi pasă pe români unui înger cu faţă blândă şi răbdătoare, dispus să le asculte plângerile nesfârşite, ofurile şi aleanul, cum doar un înger surd o poate face. Şi uite aşa apocalipsa debută pentru unii dintre noi ca o continuare firească a unor frustrări mici, dar foarte iubite.

vineri, 30 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXXI)

Dragul meu, eu am două popoare alese: evreii şi românii. Dacă vrei să mergi la evrei, să ştii că vei găsi acolo şi băieţi foarte deştepţi, şi foarte proşti. Cu primii ai să poţi face lucruri serioase, minuni chiar, vor consemna Evanghelia şi vor da naştere unei Biserici magnifice. Vezi bine că pentru toate astea ce-a de-a doua categorie are să te crucifice de-a binelea într-un moment de amok. Cu românii n-o să fie atât de rău, e un popor foarte de treabă şi cu tipi faini, dotaţi cu un simţ al umorului special, pe lângă care roiesc femei cum nu s-a văzut. Au o bucătărie grozavă, beau vin bun de Cotnari pe care-l diluează cu pălinkă ungurească din prună sau din tutti frutti. În general trăiesc mult prea bine ca să scrie cine ştie ce bazaconii şi să se complice cu idei, concepte şi utopii. Logosul păru că reflectează un pic şi pune o singură întrebare: “Simţul acela al umorului, se numeşte cumva băşcălie?” Da, oftă Tatăl în barba cea plină de ani. “Bine, dă-mă la evrei.”

Frânturile zilei (LXXX)

Din când în când sunt sigur că Dumnezeu îmi vorbeşte. Nu în mod direct, precum lui Moise pe Tabor, ci prin oameni. E o intuiţie în care am negreşit încredere, e dincolo de aparenţe şi de cei prin care se întâmplă. În glumă, un prieten ateu m-a certat în legătură cu unul din defectele mele într-o zi mai mult decât a făcut-o, dintr-o eleganţă peste care nu trece niciodată, părintele meu duhovnic. M-a uitat la prietenul meu, folosise un termen teologic cu care n-avea nimic în comun. Prin gura lui, fără să se ruşineze de vehiculul ales, vorbea Dumnezeu. Mi-am amintit de sura coranică Albina, care spune că Dumnezeu poate folosi cele mai umile dintre vietăţi pentru a Se dezvălui celor care pot să vadă.

Ieri, un prieten drag mi-a adus nişte cărţi. Printre ele, “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, a lui Siluan Athonitul. În bibliotecă mai am două exemplare, de la doi oameni la care ţin foarte mult. Am înţeles, Doamne, las totul şi citesc cartea asta. Nu te pot crede nerăbdător, Doamne, dar cred că ceva la mine presează, iar eu nu pricep.

miercuri, 28 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIX)

Proorocul Ioan, fiul rabinului Zaharia, striga la câţiva metri în spatele lecticii lui Irod: “Ai călcat Legea culcându-te cu soţia fratelui tău! Spurcăciunea asta atrage mânia lui Dumnezeu asupra întreg regatului! Purifică-te şi-ţi vei salva sufletul!” Irod dădu puţin perdeau deoparte, ascultă vorbele ce i se strigau şi apoi se lăsă să cadă pe pernele moi. Plictisită, dar dorind să facă puţină conversaţie, Irodiada îl întrebă între două fumuri de ţigară: “Cine era, dragă?” “Eh, un hater.” “Ce-i aia hater, dragă?” “Un frustrat.”

vineri, 23 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVIII)

“Perfectă era cunoaşterea celor din vechime. Cum aşa? La început oamenii nu ştiau deloc că există lucrurile (afară de Tao, Calea eternă). Aceasta este cunoaşterea cea mai desăvârşită, căreia nimic nu i se poate adăuga. Apoi, ştiură că erau lucrurile, dar nu făcură încă distincţii între ele. Mai apoi făcută distincţiile, dar nu formulară judecăţile. Atunci când judecăţile au fost formulate, Tao (sau cunoaşterea despre Tao) fu distrus.” (Yu-Lan-Fung)

Haideţi să traducem acest fragment pentru mintea creştinului: La început, pentru oameni totul era Dumnezeu, fără vreo discontinuitate. Când totul este Dumnezeu, totul este implicit perfect. Mai apoi, apărură discontinuităţile, frângerile şi fracturile, anumite lucruri părând a fi altceva decât ceea ce sunt ele. Dar chiar şi aşa, lucrurile continuară să fie divine, trimiţând negreşit la Dumnezeu. Aproape şi departe, Dumnezeu încă era peste tot. În cele din urmă, lucrurile se dezgoliră şi apărură drept lucruri în sine, fără vreo aluzie la un Dumnezeu izgonit undeva, nimeni nu mai ştie unde.

joi, 22 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.

miercuri, 21 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVI)

În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.

Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?

Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.

În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?

S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.

duminică, 18 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXV)

Şefu’! Pst, şefu’! Alo, dom’ ministru al învăţământului, scuze că nu ţi-am reţinut numele, dar te schimbi mai des decât ajunge la mine informaţia asta. Şefu’, ce voiam să zic, am o sugestie pentru reforma învăţământului. Ai cu ce să notezi? Că, dacă n-ai, îţi împrumut stiloul meu, dar cu condiţia să mi-l dai înapoi. Şefule, ce voiam să-ţi zic, că m-am luat cu vorba şi era să-mi zboare ideea: pune, dom’le, câte două ore de educaţie fizică zilnic pentru toţi copiii României. Două ceasuri de trântă şi fugăreală. Şi să-i amendeze, dom’le, pe părinţii care-i reclamă pe profii de educaţie fizică pentru că le-au obosit copiii. Altfel, dacă vreodată are careva ideea tâmpită să ne invadeze ţara, n-o să mai avem cu cine organiza nici măcar un refugiu ca lumea până în Siria, că de rezistenţă nu se pune problema.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIV)

Un anumit copil din lumea asta largă, nu atât lată cât obositor de lungă, a absolvit un an şcolar cu media generală nouă-optzeci-şi-ceva. Deşi ar fi de aşteptat ca o astfel de medie comatoasă să-l propage pe respectivul anumit copil pe o orbită a excelenţei galactice, poziţionarea lui în ierarhie a fost destul de slăbuţă, adică menţiune. De unde deducem că acest anumit copil este precedat de un număr de cel puţin patru (în fapt, vreo opt) alţi copii în clasamentul pe clasă. Acelaşi copil s-a pomenit cu media pe toţi anii de studiu nouă-nouăzeci-şi-patru, adică mult prea puţin pentru a fi şef de promoţie, unde bătălia s-a dat între cei care au fost nu mai puţin decât perfecţi.

Acuma, deşi suntem cu toţii prieteni, vă rog să nu-mi cereţi să divulg numele şcolii şi al clasei care a întrunit această concentraţie excepţională şi cu totul improbabilă de genii dedicate studiului. Asemenea evenimente fabuloase trebuie trecute sub tăcere, singurul lucru permis fiind admiraţia noastră pentru poporul român capabil încă să slobozească din pământul lui fertil speranţele noastre de mâine. Din pământul lui de flori, am vrut să zic.

Frânturile zilei (LXXIII)

Pe strada Universităţii din Cluj se afla Biserica Iezuiţilor, zisă şi Biserica Universităţii, pentru că e lipită pur şi simplu de una din clădirile de la Babeş-Bolyai, zisă şi Biserica Piariştilor, care nu vine de la nobilii practicieni ai PR-ului, ci de la “Congregaţia Paulină a Săracilor Maicii lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase”, congregaţie fondată de părintele spaniol José de Calasanz în secolul XVI, transformată de Papa Gregorie XV în ordinul religios al Piariştilor. Lăcaşul de cult a fost unul dedicat în mod explicit şcolii şi oamenilor ei.

Pentru cei care nu ştiu, mesa solemnă în limba română începe la ora 9 dimineaţa. Mesa solemnă în limba maghiară începe la ora 10 dimineaţa. Mesa solemnă în italiană începe la ora 12, miezul zilei. Până să citesc acest lucru pe afişul de la intrare, nu mi-am imaginat c-aş putea afirma într-o împrejurare că limba latină este un factor de ergonomie.

joi, 15 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXII)

Cred că eram prin al doilea sau al treilea an de învăţământ când m-am trezit de la jumătatea anului cu două ore suplimentare la o clasă a patra. Aveam cam şaptezeci de dolari salariu, euro încă nu apăruse, muream negreşit de foame după douăzeci de zile de la leafă, meditaţiile îmi dădeau o dorinţă nebună să mă sinucid cu cuţitul de bucătărie în burtă, deci nu puteam decât să mă bucur de pleaşcă. Elevii, undeva la subsolul şcolii, trebuia să mă aplec pe sub nişte ţevi în două locuri, cel mai adesea îmi izbutea manevra, dar măcar o dată la două săptămâni luam nişte metal în ţeastă şi ajungeam cu sângele curgând din cap la catedră.

Clasă ca aceea n-am avut până atunci, şi nici de atunci încoace. Douăzeci ce puştani de la căminul de copii, lor adăugându-li-se vreo patru sau cinci din oraş pe care nimeni nu-i mai voia. Am făcut, cap la cap, în jur de cinci minute de franceză până la vacanţa de vară, în două sau trei reprize. Era cu neputinţă. Din secunda în care mă auzeau vorbind altceva decât limba română, se prăpădeau de râs. Unii dintre ei, pentru că pe alţii îi găseam cu spatele la catedră şi aşa îi lăsam la plecare. O parte voiau neapărat să mă strângă în braţe şi să ne jucăm împreună. Alţii nu mă băgau în seamă. Sau urlau de voie. De regulă se băteau între ei cam de trei ori la o întâlnire, dar aici bănuiesc că ajunseseră la un soi de manierism după ce m-au văzut cât de uşor bag mâna să scot bani din portofel. Se acuzau unul pe altul că şi-au furat banii, iar eu mă ofeream să plătesc paguba ca să nu-i aud înjurându-se şi să nu-i văd cum se dau cu capul de bancă. Am plătit periodic furturi imaginare, lucru care mi s-a părut mai uşor decât să-i despart când se ciocăneau pentru chestii serioase.

Am înţeles repede că sunt trimis să predau la batalionul disciplinar, clasa a IV-a. Serveam încă o porţie de politeţe colegială: doamna şefă de catedră, cu treizeci de ani experienţă, ceda colegului mai tânăr, entuziast dar inevitabil dobitoc, o nucă pe care nu se pricepuse s-o spargă. Nu-mi amintesc să-mi fi explicat vreo secundă ceva, să mă fi întrebat vreodată dacă mă descurc, să-mi fi dat un şerveţel să-mi şterg părul năclăit de sânge. Până în vacanţa de vară, batalionul de la subsol a schimbat patru învăţătoare. Făceau ce făceau şi intrau în diferite concedii: de maternitate, de boală, de deces, numai să-i lase pe toţi baltă, în hruba unde-i trimisese direcţiunea ca să nu tulbure procesul. Mă refer la procesul educativ din şcoală, pentru că la ei se supravieţuia şi atât. Eu am învăţat să am răbdare. Cred că de acolo mi se trage faptul că, spre deosebire de toţi colegii pe care-i cunosc, nu mă enervez dacă un elev mănâncă în timpul orei. E o chestie de calcul: un elev care mănâncă nu are timp să înjure sau să se ia la bătaie.

Nimic, nimic n-a mers niciodată cu adevărat. Cred că i-am învăţat ceva animale şi legume în franceză, cu accent pe partea de desen liber. Poate că, dacă aş fi putut cânta, am fi cântat ceva împreună. Pot desena rinoceri şi turnul Eiffel pe tablă, dar nu pot cânta nimic. Am servit cu seriozitate prăjituri preparate dintr-o foaie de caiet ruptă bucăţele, de ziua unuia dintre ei. Am fost înjurat de mamă doar o singură dată, la o păruială generală. Am ieşit întotdeauna cu sentimentul că plec dintr-un loc pe care nu-l înţeleg. Până în ziua în care am pus întrebarea: “Bine, bine, dar cu doamna învăţătoare tot aşa faceţi?” Nu mă aşteptam să mi se spună: “Nu, cu doamna de acuma suntem cuminţi.” Eh, da de unde, zic, ce cuminţi? “Doamna ne bate cu linia la palmă, cu ea nu mişcă nimeni.” Fugi de aici, zic, ce linie, ce palmă, pai asta e poveste. Apoi înţeleg: linia era pusă pe cant, doamna lovea fulgerător, mai rapid decât putea copilul să tragă mâna. Fripta 2.0, doar că doamna nu întindea niciodată mâna, copilul da.

Mai erau două săptămâni până la vacanţa de vară. Mi-ar fi plăcut enorm să-i văd cuminţi, stând receptivi în faţa mea, deprinzând ceva, orice. N-aveam linie, dar sigur mi-ar fi împrumutat ei una. Doar că se făcuse târziu, desenasem toate animalele şi toate legumele din lume, aşa că ne-am mai luat de câteva ori la bătaie, dar din aia dreaptă, cu palme peste ochi şi îmbrânceli în perete, cu bani scoşi din buzunar şi ceva înjurături specifice vârstei. Pentru unii dintre ei, singura amintire a mamei era din băgatul la origini şi apoi rebăgatul, ca să fie mai siguri. Peste toate a venit, cleioasă şi putredă, vara aceea în care am fost nespus de obosit. Nu-mi mai amintesc să mai fi fost obosit ca atunci în nicio altă vară. Iar capul tot mi-l mai sparg când mă duc în boxa de la subsolul blocului, dar nu chiar de fiecare dată.

Frânturile zilei (LXXI)

În seara asta sunt generos, am să vă dezvălui soluţia mea miracol de rezolvare a problemelor. Nu a tuturor, de exemplu nu speraţi să vă învăţ cum să vă plătiţi facturile, pentru că soluţia mea în curs de brevetare nu e pentru bagatele. Este ceva special conceput pentru marile probleme. De-a lungul timpului am aplicat-o de multe ori, şi de fiecare dată cu acelaşi succes. Totuşi, pentru a nu vă încărca cu aplicaţii câtă vreme nici n-aţi asimilat cum se cuvine principiul, am să vă povestesc doar una dintre împrejurările care au consacrat soluţia.

Într-o dimineaţă, uitându-mă în oglindă, am remarcat că am un fir alb în barbă. Încărunţesc dintotdeauna, mai lent decât tata, care la douăzeci şi ceva de ani avea mai mult păr alb decât negru, dar în ansamblu nu era primul. Era totuşi primul într-o barbă cu desăvârşire neagră. Mă rog, mustaţa are şi fire roşii, semn neîndoielnic al celor spurcaţi la vorbă, după cum mi-a zis un călugăr prin adolescenţă. Dar barba era, până în acel moment, departe de asemenea derapaje.

Nu c-aş avea cine ştie ce barbă, s-a încăpăţânat să fie una dintre cele mai şui podoabe faciale din câte am văzut. Tata, dacă ar fi îndrăgit aşa ceva, ar fi putut avea o barbă de patriarh, avea o pilozitate facială excepţional de deasă. Dar, ca în multe alte privinţe, nu i-am călcat pe urme. Bine că nu-s ca unchiul Ghiţă, fratele mamei cel spân. Imaginaţi-vă o uşă care se deplasează pe pantofi mărimea 52, cu o faţă tot atât de păroasă ca un cur de copilaş, din care vă priveşte perechea cea mai albastră de ochi albaştri care a existat pe lume. Ăsta a fost moşu’ Ghici, cum îi spuneam când eram mic, om de poveste.

Mă uit la firul alb din barbă şi mă trezesc pradă unei crunte dileme: să-l tai frumuşel, apoi să-i neg existenţa ca şi cum n-ar fi fost, sau să-l vopsesc în nuanţa celor din jur. Nu m-am gândit niciodată să mă vopsesc, după cum nici planul de a mă botoxa nu l-am luat în serios. Ideea că, dacă m-aş bărbieri aş arăta mai tânăr nu mă impresionează din cale afară. În general, nu văd de ce un bărbat ar vrea să arate mai tânăr. Despre femei nu zic nimic pentru că n-am fost nici măcar o zi femeie. Aşa că mai bine îl tai. Cu un foarfec mic-mic şi neapărat foarte ascuţit, ca să nu las o gaură în jur, rezolv imediat.

Dar de unde scot eu un foarfece mic-mic? Dintr-o trusă de machiaj, evident. Doar că eu n-am avut şi nici nu cred că voi avea vreodată o trusă de machiaj. Iar la nefastă în lucruri nu mă bag. Ar trebui s-o caut mai întâi, apoi s-o găsesc, să aflu dacă are foarfecul mic-mic, să fac câteva exerciţii pe braţ eventual, apoi să operez firul invalid. Doar că eu gândesc greu, ajung şi mai greu la concluzii, mă hotărăsc enorm de greu şi trec la acţiune fulger, ca melcul. Până la urmă am pus mâna pe un foarfece obişnuit, foarte mare, şi l-am apropiat de barbă după vreo două săptămâni de cumpănit bine, ardeleneşte. Iar atunci am constatat că se rezolvase de la sine: pe lângă firul alb mai erau încă două, tot albe. Existenţa celor trei fire albe în barbă era chiar soluţia. Şi venise fără să fac nimic, sau pot spune că tot ce făcusem eu, adică nimic după nişte criterii după care nu mă omor, se dovedise inutil şi ar fi putut fi la rigoare periculos.

Azi am constatat că am un fir de păr alb în mustaţă. Peste vreo câteva zile am să încep să mă agit.

marți, 13 iunie 2017

Frânturile zilei (LXX)

Eu rămân la părerea mea că cea mai feroce vietate de pe pământ rămâne găina. Adică aş vrea să văd, zic şi eu aşa de dragul retoricii şi al frazelor pline, aş vrea să văd o găină manifestând un regret. O dată. Sau măcar odată. Găina este împănarea necesităţii pure, te ia în clonţ, te suge tot şi apoi merge mai departe. Dacă ar fi suficient de mari, găinile ne-ar înghesui în guşă ca pe nişte viermi ce oricum suntem. Cândva am avut nişte pui la ţară şi, dintr-o absenţă a ergonomiei în care am fost şi sunt maestru, se puteau apropia de masa unde mâncam. Păi, dacă nu eram atent îmi luau felia de pâine din mână. Când îi alintam, le ziceam: “dinozauri”. Găina este balaurul nostru care face ouă. Şi ciorba bună în contrabalans cu morcovul antitetic.

Pandantul uman al găinei este gospodina. Toc-toc-toc-toc, gospodina mărunţeşte ceapa ocolind cu abilitate degetele. Aşa-i la război, se mai dă cu fosfor alb, se mai aspiră cu napalm, doar n-aţi vrea să fie ca pe timp de pace. O linguriţă de sare, un vârf de cuţit cu hrean. Politica e o curvă, dacă eşti între lupi trebuie să urli ca lupii. Mărar în ciorbă, pătrunjel în pilaf, niciodată invers. Carnea se frăgezeşte cu vin, cu lămâie sau cu oţet balsamic. Dacă nu votezi, degeaba comentezi. Gospodina are soluţia potrivită la toate. Vrem o ţară fără musulmani, vaccinuri obligatorii şi homosexuali cu copii. Toc-toc-toc-toc, gospodina ia situaţia în clonţ, bob cu bob, apoi pleacă după altă situaţie hrănitoare. Globalizată, metagospodina este forma cea mai obişnuită a catastrofei intelectuale. Nu există nimic care să-i cedeze. Nu după 24 de ore de stat la baiţ în frigider.

luni, 12 iunie 2017

Zbor deasupra unui cuib de năuci

Motto: “Singurul lucru insuportabil 
este faptul că totul este suportabil.” (Arthur Rimbaud) 

Pentru a nu pune răbdarea cititorilor prea mult la încercare, vom trece succint în revistă faptele: într-un liceu oarecare din România, o profesoară de română recomandă copiilor săi, cu titlul de temă opţională pentru sfârşitul de săptămână, vizionarea filmului Total Eclipse a regizoarei Agnieszka Holland, având ca subiect biografia comună a poeţilor Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine. Părinţii unui elev înaintează direcţiunii o reclamaţie la adresa cadrului didactic, opinând că astfel “copiii sunt îndrumaţi spre homosexualitate”. Se constituie o comisie de disciplină, se implică psihologul şcolii. Conducerea ajunge la concluzia că subiectul este nepotrivit pentru vârsta elevilor. Opinia psihologului este că scenele erotice nu sunt pentru elevii de clasa a X-a. Comisia de disciplină aplică sancţiunea de avertisment pentru promovarea unor valori morale nepotrivite şi aducerea unui prejudiciu de imagine pentru liceu. Singura care rămâne cu neclarităţi este chiar profesoara în cauză: “Nu am înţeles ce trebuie să fac. Nu ştiu ce să le mai arăt elevilor. Trebuie să supun consilierilor locali orice material pe care vreau să-l folosesc?

Nu ascundem faptul că vrem, pe parcursul următoarelor rânduri, să iscăm nedumeririle celor care cred că au înţeles tot ce s-a petrecut în această fabulă postmodernă şi să răspundem celor care au rămas cu ineluctabile semne de întrebare. Să traducem limba de lemn inevitabilă în asemenea împrejurări administrative şi să iscodim personajele, tipologizând acolo unde gestul lor reflex, predictibil, ne permite s-o facem. Pentru că ceea ce s-a petrecut în al doilea semestru al anului şcolar 2016-2017 la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Turda nu este un fapt divers, ci o succesiune simptomatică de evenimente. De altminteri, nu există fapt divers decât în ochii celui care refuză să vadă semnificaţiile. Pentru toţi ceilalţi, avem de-a face cu o felie din şcoala românească postmodernă capabilă să ne spună mai multe despre substanţa ei decât toate rapoartele, statisticile şi discursurile festiviste cu care suntem atât de obişnuiţi.

Puţine discipline şcolare au avut mai mult de suferit în nesfârşita reformă a educaţiei ca limba şi literatura română. Conceput ca instrument al construirii identităţii naţionale, alături de istorie, justificat perpetuu prin imperativul bunei utilizări a vehiculului lingvistic comun, studiul literaturii mai are o virtute pe care, după ştiinţa mea, nu o poate înlocui nimic pe perioada studiilor liceale şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, nici mai târziu. Vorbim despre întâlnirea cu diversitatea umană, de ucenicia la complexitatea noastră interioară, de o fascinantă introducere în antropologie. Ion, personajul din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, este la fel de relevant pentru elevul erei digitale ca băştinaşii din bazinul amazonian descrişi de Claude Lévi-Strauss. Dar tocmai de aceea trebuie studiat omul care se defineşte prin pământul arabil deţinut, pentru ca nu cumva prizonierii tabletei să creadă că ei sunt singura posibilitate a umanităţii, că ei sunt prototipul exclusiv al Omului.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIX)

Mi-am întrebat copilul cititor care au fost împrejurările sau evenimentul care l-au împins spre lectura ca plăcere, nu ca necesitate. Eu am un copil cititor, un copil alfabetizat şi un copil în curs de alfabetizare, deci n-am discutat decât cu singurul care contează în ecuaţia asta. Şi mi-a răspuns, după ardelenească reflecţie, că argumentele majore au fost casa plină de cărţi şi faptul că mama şi tata citesc constant. Deci mediul şi modelul. Şcoala, nu? Trist, dar mi-a răspuns că nu.

Lectura face parte din abordarea extensivă a învăţăturii pe care momentul n-o mai cultivă, preferând şi privilegiind abordările intensive. Cititul aduce beneficii încetişor, din mia în mia de pagini, azi toţi vor pastiluţe de studiu mici dar cu efecte explozive. Soluţii punctuale, orientate pe probleme. Lectura este contrariul unei soluţii punctuale, e o dulce risipire, e explorare a lumilor dintre paginile cărţii. Lectura e contemplaţie iar spiritul postmodern n-o mai vrea pentru că se odihneşte în agitaţie.

Aşadar, dragi părinţi, dacă vreţi cititori mai cumpăraţi şi voi din când în când câte un metru de carte. Metru cub de preferinţă, sau măcar metru linear. Şi aruncaţi televizoarele, pentru că oricum nu veţi avea vreme de ele dacă vă apucaţi de citit. Mediul şi modelul, da?

vineri, 9 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVIII)

Văd că a devenit aproape un automatism să se asocieze islamul cu actele teroriste comise în Europa. Eu aş face însă efortul de a mă substitui unui marocan, sau unui nigerian, sau unui chinez care au cunoscut Europa prin intermediul colonialismului şi al neocolonialismului. Unul dintre motivele pentru care religia noastră admirabilă nu s-a extins este că, atunci când am pornit-o la drum, am luat pe lângă Biblie şi puşca, şi o traistă mare pe care am vrut-o s-o burduşim cu bani.

Eu chiar aş face efortul să predau unor copii istoria Europei văzută prin ochii africanilor. Să le explic că pentru ei, noi suntem cei care le-am distrus civilizaţia tradiţională şi am înlocuit-o cu nebunia noastră. Că din cauza noastră există foametea în Africa, că ei n-au ce mânca pentru că noi vrem cacao şi-i forţăm să cultive 90% din terenurile fertile doar cu cacao pentru a-şi plăti o datorie externă pe care tot noi am inventat-o şi pe care de fapt n-o vor lichida niciodată pentru că sistemul nostru bancar nu are interes în aşa ceva. Că elita lor de vânduţi este crescută la şcolile noastre şi educată să fie “albi negri”, cum îi numesc ei. Adică oameni albi cu piele neagră, deloc africani. Aş face efortul să le predau copiilor europeni istoria Europei văzută prin ochii celor care au căzut victimele genocidurilor din Asia şi America. Crima industrializată, crima care vizează naţiuni întregi este invenţia creştinilor.

Aş vrea foarte mult să-i fac pe copiii albi să-şi vadă civilizaţia europeană prin prisma celor 2 milioane de congolezi condamnati la moarte de regele Leopold I al Belgiei, pentru a li se putea fura resursele naturale. Prin prisma amerindienilor închişi în lagăre numite pompos “rezervaţii”. Prin prisma indienilor puşi să se lupte între ei de britanici. Aş vrea să le explic că frontierele acelea perfect drepte trasate în Africa nu au nicio legătură cu neamurile de acolo, ci cu absenţa de imaginaţie a coloniştilor francezi şi englezi. Aş vrea să le explic de ce algerienii nici acum nu s-au reconciliat cu francezii după războiul de independenţă, şi au trecut peste 50 de ani de atunci. Aş vrea să le explic că drama palestiniană începe cu cuvintele: “Nişte europeni au decis să fure o ţară şi au alungat un popor din locurile unde trăia de mii de ani. De atunci şi până azi, restul europenilor sunt de acord că asta e drept şi bine.”

Aş vrea să le explic că marile crime ecologice (imensa poluare făcută în primul rând de agricultură, organismele modificate genetic, exploatarea sălbatică a resurselor neregenerabile) sunt opera civilizaţiei noastre, rezultatul cercetării şi al activităţii noastre. Că toţi cei care au vrut să nu cadă pradă armelor au trebuit să ne imite sau să devină, popoare întregi, coloniile noastre. Iar imitatorii n-au fost scutiţi să ne ofere neosclavi pentru industria noastră delocalizată peste tot în lume.

Apoi aş face în toate ţările Orientului, la toate universităţile, catedre de occidentalism, adică de studii ale omului occidental, pentru că acesta nu este conştient de el, nu se poate prezenta şi oricum nu contează ce poate spune despre sine o asemenea făptură. Studiile occidentaliste ar privi omul occidental ca pe o maimuţă tristă şi inconştientă, periculoasă şi tragică. Or ca pe o formă de cancer planetar, ca pe o tumoră benignă care trebuie izolată cu grijă, fără să se intervină cu violenţă asupra ei, pentru că oricum e togo, moare singură. O civilizaţie ai cărei oameni sunt preocupaţi, după cum spunea un brahman, de chestiuni care ar putea captiva cel mult inteligenţa unui copil de opt ani. A unui copil brahman, adică un tip uman care nu prea se mai naşte în Europa, nu mă refer la copiii care se tâmpesc cu ochii în tabletă.

Sper că în felul ăsta ar deveni clar că cei care s-au opus răspândirii creştinismului suntem noi şi nimeni altcineva. Pentru toţi cei cu care ne-am întâlnit, cartea de vizită a creştinismului este exploatarea celor care nu au fost în stare să ne reziste. Ne-a scăpat din vedere ceva esenţial, şi anume că o religie nu se propagă datorită textelor sacre, ci datorită oamenilor ei. Atunci când un musulman intră în contact cu un creştin, Evanghelia este secundară, ceea ce se vede este rezultatul Evangheliei: omul creştin. Brahmanul care s-a întors acasă după o călătorie în Europa şi a spart o piatră de râu pentru a ilustra vorba: “Creştinii sunt ca piatra asta, uzi pe dinafară, uscaţi pe dinăuntru” a închis orice perspectivă de creştinare a ţării celei mai spiritualizate dintre câte există. Nu Predica de pe Munte, nici teologia noastră n-au contat, ci oamenii, proba practică a oricărei religii. Pentru toţi cei dinafara creştinismului, noi suntem ca o balenă eşuată care se sufocă sub povara trufiei şi a prostiei. Tari în clanţă, mici în virtute, oferim de câteva secole imaginea unei bande de criminali lacomi care nu se teme de ceasul judecăţii, nişte idioţi patentaţi care vor şi cu Dumnezeu, şi cu Mamona. Am uitat să adaug că noi avem singura religie adevărată, cu care am colonizat şi Raiul şi tot.

joi, 8 iunie 2017

Frânturile zilei, (LXVII)

Tot stau şi mă învârt în jurul vorbei unui evreu: “Dacă o problemă se rezolvă prin cheltuială de bani, atunci nu este o problemă ci o cheltuială de bani.” Nu mai ştiu care evreu a spus-o, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Tot ceea ce contează este că era evreu, adică din neamul celor care, atunci când sunt deştepţi, sunt îngrozitor de deştepţi, iar atunci când sunt idioţi, sunt nepermis de idioţi. Sunt îndrăgostit de evreii din prima categorie. Nu-i vorbă, sunt îndrăgostit şi de arabi, şi de chinezi. La arabi mă topesc după nepăsarea onorabilă de care pot da dovadă. Femeia din deşert care-şi taie ultima cămilă pentru a face o masă călătorului care poposeşte la ea este, pentru mine, epitomul arabului care se pierde pe sine în mână lui Allah. Adică Dumnezeu, ca să nu avem discuţii. Iar dintre chinezi, mă omor după chinezul bătrân, special conceput pentru treaba de chinez bătrân, adică acea treabă imposibil de făcut pentru o fiinţă umană dar căreia îi poate da de capăt chinezul bătrân. Evreul îngrozitor de deştept este acela care constată tragedia lumii dar aceasta nu-l împiedică pe el să facă lucrul la care se pricepe cel mai bine, şi anume să trăiască cu ea.

Noi trăim pe două etaje: cel ficţional (bani) şi cel non-ficţional (non-bani). La primul am înghesuit toate nevoile pe care nu ni le mai putem satisface decât prin intermediul ficţiunii-bani: adăpost, hrană, pilozitate temporară în timpul iernii şi frunze de smochin în timpul verii. Mă rog, unii mai fentează cu câte o grădină de zarzavat sau o casă făcută din lut, dar în linii mari nevoile primordiale ale omului trec printr-un cod social modelator numit bani. La nivelul real se află viaţa propriu-zisă: dragostea, un copil născut fără malformaţii, studiul ideilor, înţelegerea lumii. Cât costă să înveţi matematică, de exemplu? Efort, timp, inteligenţă, dar nimic din toate acestea nu înseamnă bani. Nu poţi da nimănui o şpagă ca să ştii bine latineşte. O femeie grozavă, care să-ţi dea voie să spui că-i a ta, nu-i pe bani. Un copil deştept care se face om nu costă nimic. Să ne înţelegem, cărţile costă, dar cartea nu. Un cuplu consumă şi înainte şi după divorţ, dar un cuplu solid nu-i o problemă financiară. Oricât de invaziv ar fi nivelul ficţional, pentru un observator atent viaţa se prezintă aşa cum este ea, intangibilă în faţa banului.

Evreul ăsta îngrozitor de isteţ ne învaţă câteva chestii. Prima ar fi că, exceptând situaţia în care chiar avem probleme, noi de fapt nu avem probleme. Şi e simplu să înţelegem: problema este atunci când banii sunt neputincioşi. Am un prieten care a trecut printr-un accident auto dramatic, în urma căruia soţia lui s-a aflat în comă, la un pas de moarte. Avea şi bani, şi relaţii cât cuprinde. Putea da oricât, de ordinul miliardelor în banii vechi. Toţi voiau să-i întindă o mână de ajutor, omul de mare caracter, neprefăcut, iubit de toată lumea. A înţeles că nimic din ceea ce poate el în lume nu-i de folos în moment acela, şi şi-a adus aminte că are “preot de familie”, adică un părinte la care se duce mama lui. Şi atunci s-a dus la părinte să-l înveţe să se roate. Să nu-i moară frumoasa. Aceasta este ipostaza clasică a problemei. S-a rezolvat fără cheltuială de bani. După ştirea mea, prietenul meu nu a mai avut de atunci nicio problemă. Cheltuielile de bani n-au încetat însă niciodată.

Iar a doua chestie pe care ne învaţă evreul este că suntem nepermis de confuzi. Că nu despărţim cum se cuvine apele. Că banii nu suplinesc inteligenţa. Shalom, bre.

miercuri, 7 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVI)

În 20 de ani de predare, mi-ai trecut prin faţă vreo 4000 de elevi. Ştiţi câţi băieţi cu numele de Ion am avut? Nu Ioan, nu Ionuţ, nu Ion-plus-încă-ceva. Eu vorbesc despre un Ion curat, un Ion şi atât. Unul singur. Doar unul. Pe taică-său îl cheamă Dumitru. O familie de excentrici, dom’le.

Pe elevul meu, Ion, am să-l ţin minte întotdeauna pentru două chestii. Întâi de toate pentru că i-am dat media zece la franceză după ce cu un semetru înainte avusese un cinci la milă şi pomană. Ion s-a apucat de învăţat şi la scurtă vreme a început să ştie, iar din momentul în care el ştia mie mi-a luat încă vreo două săptămâni să înţeleg că ceva serios se petrecuse. Şi-am înţeles pe stradă, pentru că Ion nu ridica niciodată mâna, doar ştia când dădeam peste el, iar eu sunt prin definiţie un lent, pricep greu. Deci pe stradă m-a pălit pe mine şi când m-am dus în clasă Ion cel cu ochi albaştri a ştiut mult din ce l-am întrebat. Iar al doilea motiv pentru care n-am să-l uit niciodată este acela că-l cheamă Ion.

Cu Ion cel cu ochi albaştri m-am întâlnit ieri. Acum e student. L-am întrebat cum e şi mi-a zis că se putea şi mai rău decât atât. Ion are un caracter puternic şi plin de optimism.

vineri, 2 iunie 2017

Frânturile zilei (LXV)

Nu mi-e teamă de impostura din vârful unei societăţi, pentru că e ca împăratul nud: se vede. Aceasta e aproape o binecuvântare, pentru că trezeşte rezistenţa tuturor şi te face să te simţi purificat prin simpla distanţă. Mi-e teamă de impostura generalizată, de corupţia împotriva căreia nu există legi iar morala e lobotomizată. Aceasta e ca o cloacă din care nu se mai poate evada. Notarul care “îţi face ceva, orice, numai să nu pleci fără o hârtie din biroul lui”, medicul care îţi recomandă un medicament de 10 ori mai scump decât cele generice pentru că i-a fost recomandat la un simpozion “ştiinţific” organizat de producător, profesorul care te lasă la examen să copiezi “ca să te ajute în viaţă” – aceasta este im-postura pe care nimeni n-o va pedepsi niciodată, nu în orizontul pământesc al faptelor. Şi mi-e foarte teamă de impostura idioţilor care nici măcar nu realizează că sunt impostori.

Frânturile zilei (LXIV)

Sunt un fan al regulamentului şcolar. De fapt, sunt un fan al regulilor, cred că misiunea şcolii este aceea de a transmite respectul pentru reguli şi echivalez decăderea, abjecţia şi pericolul social cu oamenii care aleg în mod constant şi după bunul plac să încalce regulile. Din punctul meu de vedere, unul dintre simptomele clare ale derutei căreia îi cade acum pradă învăţământul este acela că profesorii înşişi nu mai vor să aplice regulile. Şi nu e vorba de cool-itudine, de o situare amabilă de cealaltă parte a baricadei, cât de recunoaşterea unei înfrângeri.

Prin 2004 predam la un liceu semi-fiţos din buricul Clujului. Suplineam pe postul inspectoarei, deci nu aveam motive să prăsesc prea mulţi purici pe acolo, a fost şi singurul an din cariera mea de piatră în care n-am fost titular. Cred că întrerupsesem învăţământul pentru doi ani, schimbasem şi judeţul, iar la viteza galopantă cu care se mişcau lucrurile era şi normal să mă trezesc cu nişte evenimente de noutate absolută pentru mine. De exemplu, de-abia introdusese Andrei Marga, ministrul învăţământului de atunci, posibilitatea intrării la facultate cu media anilor de studii, că şi deveniseră elevii foarte interesaţi de notele la toate materiile. Şi mă abordează un flăcău: “Ştiţi, am nevoie de doi de 10 la franceză”. A fost ca o lovitură în plex, am rămas pur şi simplu fără aer. “Eşti cumva profet?” izbutesc în cele din urmă să articulez o replică plină de coerenţă. Era contabil, primul contabil şcolar care-mi permitea să mă uit în registrele lui.

În anul acela am avut o clasă de elevi formidabil de deştepţi. Nici prima, nici ultima, doar că nu-mi amintesc să fi fost incapabil să mă fac ascultat de un grup de elevi până la ei. Jumătate dădeau bacul la franceză, erau foarte motivaţi. Jumătate nu. Am avut şi o fată la olimpiada naţională, merit pe care n-are rost să mi-l asum. Ulterior a studiat la LMA, neo-facultatea de litere unde nu se mai studiază literatură pentru că şcoleşte neo-traducători specializaţi în orice mai puţin traducerea de beletristică. Cei care dădeau bacul din engleză afişau o sinceră şi profundă durere în cot faţă de ora mea. Nu m-am isterizat. Detest să strig la elevi, merg mai degrabă pe principiul că nu pot ei vorbi de tare cât pot eu vorbi de şoptit. Le-am zis că atmosfera generală era de piaţă de peşte, de hărmălaie în care fiecare îşi laudă marfa perisabilă. Dar erau păstoşi, impermeabili la orice ironie.

Realitatea e că experimentam pentru prima dată ora de franceză cu rază scurtă de acţiune. Cam trei metri în jurul meu era franceză. În rest, cu totul altceva. Mă mai plimbam printre elevi ca să izbutesc să-i aud pe cei care participau la oră. Mă bucuram de superba franceză ştiută de olimpica mea, care de fapt nu era a mea. Dar era nasol, într-un liceu unde restul copiilor erau uşor de captivat. Într-o zi îmi vine ideea: “Pe care-l mai prind pe aici, înseamnă că e interesat de franceză.” Dar nu ne puneţi absenţe, întreabă prudent contabilii şcolari? Nu. Mai erau cam două luni până la examen, nu avea să crape lumea pentru o chiuleală organizată. Era spre sfârşitul primăverii, începuse asaltul clorofilei, e un miracol să vezi concentrându-se un copil după aprilie încolo. Şi facem apoi vreo patru ceasuri de vis unul după altul, linişte superbă de oameni concentraţi, de ajung să mă tem că ne învăţăm cu binele.

Moment în care vine dirigintele clasei şi un tătic, să vorbească cu mine. Da, zic. Că de ce am dat-o pe fata lui afară de la orele mele? Mă uit la el şi-i spun că nu e chiar aşa, că acesta a fost preţul ca să am linişte şi să-mi pot face treaba pentru care sunt acolo, că oricine poate veni nepunându-se problema vreunei interdicţii. Hai la directoare. O trompetă scrobită membră în toate comisiile, cu toate gradele şi un doctorat în ceva vital pe deasupra, soţia unui cutare de la partid, ea însăşi celulă din ţesutul canceros al partidului. Se uită la mine ca la o floare ofilită din glastră, nu-şi pune mintea cu un suplinitor dar catadicseşte să-mi recite din regulamentul şcolar. Da, e adevărat că XII-C este o clasă imposibil de stăpânit, dar nu putem să-i dăm afară. De mâine să fac bine să-i ţin pe toţi acolo. De mâine asta am făcut bine, terminându-se cu această ocazie şi orele mele de franceză. Până la sfârşitul anului, ei au vândut peşte, iar eu am făcut şcoală pe o distanţă nu mai mare de câmpul meu energetic.

joi, 1 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIII)

Pe ultimul calculator pe care l-am avut l-am înmormântat ca pe un câine (de pluş), la ghena de la talpa blocului, fără nicio judecată şi fără să spun câteva vorbe consolatoare despre el. Era încet ca o râşniţă manuală defectă, pana boot-a puteai face lejer un duş, nici nu vă spun configuraţia ca să nu râdeţi intens de mine. Ideea e că pe vremea aceea asamblam, vindeam şi servisam calculatoare, deci era obligatoriu să am o sculă jalnică, precum pantofii rupţi ai cizmarului. Dar nu asta mă deranja, mie îmi place timpul îndelungat dintre comandă şi răspuns pentru că aşa am vreme să mă gândesc.

Răposatului i se rupsese o urechiuşă de la socketul procesorului, o chestie mică de plastic imposibil de reparat, necruţător diagnostic, ar fi trebuit eventual schimbat motherboard-ul cu totul şi devenise atât de istoric încât nu se mai găseau decât la muzeu unul care să se potrivească cu memoriile. Culmea e că restul era bun în el, i-am şi scos organele şi le-am vândut la amatorii de suveniruri, doar procesorul l-am găurit şi l-am folosit drept pandativ, ca pe un trofeu. Va daţi seama că oamenii preistorici foloseau gheare de urs, iar eu am agăţat de gât un procesor IBM? Au trecut anii de atunci, şi o întrebare nu-mi dă pace: oare am încălcat cu ceva drepturile calculatoarelor?

duminică, 28 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Mi-a ieşit pe ochi de câte ori am văzut pe reţeaua de socializare poze cu parlamentari dormind şi sfânta mânie cu care lumea se simte datoare să înfiereze comportamentul. Un fotoliu lărguţ, cu un parlamentar lărguţ tălănit între braţele lui care te îmbrăţişează fără să te strângă, iar capul catifelat al parlamentarului, legat de trunchi printr-un gât, se odihneşte pe speteaza catifelată – aceasta este noua imagine a sfidării naţionale pe care am văzut-o în nenumărate ipostaze care sugerează că nu-i vorba de nişte excepţii, ci de normă. Eu merg pe principiul că şi parlamentarul este om, deşi nu-l ajută faţa, iar dacă e din aceeaşi specie cu cei mai mulţi dintre noi poate fi şi înţeles, deci să ne dăm silinţa.

Excepţie situaţia în care a avut o noapte scurtă şi agitată, omul adoarme de plictiseală. Cască el ce cască şi, dacă overdoza de oxigen nu-l ajută, parlamentar adorme şi parlamentar se trezeşte, afară doar dacă n-are norocul porcesc să moară în somn, caz în care se petrece o metamorfoză ce nu ne priveşte pe noi acuma. Sigur, noi ne ofuscăm romantic când vedem că omul pe care l-am votat (poate voi, că eu nu), în loc să participe la dezbateri, se plictiseşte, dar eu vă întreb acum: care dezbateri? Pentru o dezbatere cât de cât ai nevoie de câteva chestii inevitabile: de oameni care să ştie ce vorbesc, de oameni care să înţeleagă ce vorbesc cei care ştiu, de oameni care să vadă erorile de argumentare şi de oameni care să-şi asume la nivel de conştiinţă votarea legilor. N-ar fi rău ca oamenii ăştia să fie tot aceiaşi, adică mulţimea celor care ştiu ce vorbesc să coincidă cu cea a celor care-şi asumă votul, şi credeţi-mă că nu-i singura suprapunere care-mi vine în minte.

Or, realitatea e că asta nu mai e demult, admiţând c-a fost vreodată. Astăzi mecanismul parlamentar funcţionează uns, nu se mai poticneşte în contradicţii de idei. Întâi de toate, oamenii nu prea ştiu ce vorbesc, deci o dau la pace uşor, în sensul că nu prea mai vorbesc. Ceilalţi nu înţeleg, dar e bine, cum să nu fie, că oricum nu-i nimic de înţeles. Despre erori de argumentare deci ştiinţa logicii nu mai are sens să pierdem vremea: “e logic” ceea ce-mi convine mie. Restul “nu-i logic”. Iar votul îl asumă şefu, el le spune parlamentarilor ce şi cum. Dacă vi se pare că am despre parlamentari opinia că sunt idioţi, să ştiţi că nu-i cred mai idioţi ca toţi cei care au încredere în circul ăsta. Şi spuneam că nici n-a fost vreodată, în perioadele lui de glorie, mai răsărit ca acuma. Şi asta pentru că între oameni funcţionează o chestie foarte faină în comunităţile mici dar toxică într-o aglutinare nenaturală ca parlamentul: încrederea. Dacă n-ar exista încrederea, nicio încercare de manipulare nu ar avea rost. Iar oamenii au implicit încredere în alţi oameni.

În primul parlament al modernităţii europene, cel constituit în timpul revoluţiei franceze de la 1789, libertatea practică era îngrozitor de redusă. Desigur, se spuneau discursuri formidabile, pentru că epoca era a posibilităţilor retorice (în comparaţie cu un Danton sau un Robespierre, ai noştri grohăie ca porcii când le pui sârma-n rât). Dar exista şi atunci, ca şi acuma, un aer al timpului pe care nu puteai să-l contrazici dacă ţineai la gâtul tău. Liderii de opinie făceau cu binişorul ceea ce astăzi face şeful cu binişorul. Iar parlamentarul avea încredere, adică decoda în funcţie de anumite semne ştiute de el opinia în privinţa căreia credea că este adevărul. Fireşte, atunci ca şi acum, probabilitatea ca omul să fie nepriceput era imensă, iar rezultatul deciziei libere a prostului este întotdeauna tragic. Realitatea pură este că mecanismul democratic simbolizat de parlamentarism nu-i mai viu ca mumia lui Lenin. Şi nici nu arată mai puţin natural. Singurul lucru netrucat care se petrece în parlament e răbufnirea fiziologică a câte unui tip care începe să sforăie. Un parlamentar care adoarme în imensa butaforie a democraţiei e ca un vierme în cimitir – e autentic, e firesc, e viu.

sâmbătă, 27 mai 2017

Frânturile zilei (LXI)

Oamenii pricep cel mai greu că niciunul dintre noi, nici măcar tu, nu suntem OMUL. Ştiu, cade greu să-i spui omului verde în faţă că e doar o ipostază, o faţetă îngustă a imensei bogăţii antropologice de care a fost capabilă umanitatea. Nici măcar reprezentativ. Periferic. Cei mai mulţi oameni sunt nişte fundături antropologice, nişte cururi-de-sac, cum zic francezii. Predictibili pentru că foarte simpli. Iar suprema prostie este să reducem umanitatea la gesturile, mobilurile şi înţelesurile noastre. E timpul de alt banc fundamental, o povestioară revanşardă care circulă printre creştini şi care se vrea o ofensă adusă Profetului Muhammad.

Cică un musulman ar fi murit şi-ar fi ţinut neapărat să vadă care este locul lui Muhammad printre profeţi. În primul cer dă de Seyydina Musa, profetul evreilor, şi-l întreabă, după salamalecurile de rigoare, de problema lui. Mai sus, mai sus, face semn profetul cu faţa severă. Un cer mai sus dă de Seyydina Idriss, apoi de Seyydina Ibrahim apoi de Seyydina... cine mai ştie care? Din cer în cer, din profet în profet, ajunge la Seyydina Issa, profetul creştin cu faţa iubitoare. Spre uimirea musulmanului nostru, acesta îi indică un cer mai sus, iar musulmanul îşi continuă ascensiunea.

In ultimul cer, dreptcredinciosul se întâlneşte barbă în barbă cu Dumnezeu însuşi. Salamalecuri, scuze de deranj şi întrebarea dacă n-a greşit, dacă nu i-a scăpat vreun cotlon de cer, vreun norişor impermeabil. Dumnezeu e tacticos şi se întinde pe-un chaise longue, invitându-l pe muritorul ajuns la poarta nemuririi să facă la fel. Între ei, o masă. E aici Seyydina Muhammad, e aici, cum să nu, stai să-l chem. Un pocnet uşor din palme: Muhammad, două cafele, te rog!

De fiecare dată când am spus bancul ăsta într-un cerc creştin, toată lumea s-a prăpădit de râs. Prost a mai fost şi impostorul ăsta, slugă a ajuns pe lumea cealaltă, bine i-a mai făcut. Şi iar râsete, halal profet. Într-o zi am spus poanta într-un cerc de musulmani. Li s-au umezit ochii de emoţie. Mi-am cerut scuze pentru blasfemie. Nici pomeneală, ce blasfemie? Păi, slugă, zic. Da, mi se răspunde, dar sluga lui Dumnezeu, în proximitatea lui, cu picioarele goale în izvorul sfinţeniei. Nu suntem toţi, fără excepţie, că ştim sau nu, slugile lui? Dar Seyddina Muhammad s-a învrednicit de apropiere.

Am fost de atunci foarte atent la bancurile care trec drept blasfemii. Am descoperit în toate, deghizate sub straturi de neobişnuite aparenţe, adevăruri metafizice care aşteaptă fără să clipească să fie privite în ochi. E nevoie doar de omul potrivit. De ipostaza educată a Omului.

Frânturile zilei (LX)

Dumnezeu al lumilor, Doamne al milei şi Împărat al rigorii,

Ascultă-mi, Doamne, ruga, şi preţuieşte greutatea cu care mă plec Ţie ca pe unica jertfă de care sunt în stare, neavutul de mine! Uită-te la asceza mea de-a pururea, căci nu de la carne şi vin mă ţin, ci de la ceea ce iubesc cel mai mult, de la Tine mă abţin, pe Tine te ocolesc, Ţie spatele Ţi-l întorc, dragul meu peste o lume anostă.

De neascultare nu mă bănui, pentru că voia Ta o fac, Doamne, negăsindu-se alta în univers. Pleacă-ţi spre munca mea binecuvântarea şi vezi că pe toţi spre Tine îi mân ca un câine oile spre strungă, când cu lătratul, când cu muşcătura, iar nebunele care căpiază şi se aruncă în prăpastie nu le pune în cârca mea.

Mântuitor al oamenilor fără de odihnă alături de Fiul Tău numeşte-mă, nu ca fiu ci ca slugă ori căpetenie ori prinţ. Iar în ceasul cel din urmă trece-mă în rândul postitorilor, al veghetorilor, al ascultătorilor şi-al îngerilor tăi fără de pată.

Acum te rog să mă ierţi, Doamne, că m-am luat cu rugăciunea şi-am scăpat din vedere datoria. Fug, lumea pe care mi-ai dat-o în grijă mă aşteaptă. Pe nevolnicii ăştia nu-i poţi lăsa o clipă de capul lor, noroc de mine şi grija veşnică ce le-o port...

Diavolul se ridică, îşi scutură hainele de praf şi apoi, dintr-o neglijenţă impardonabilă la o fiinţă a cărei calitate principală era meticulozitatea, uită să-şi facă semnul crucii pe dos, cum îi era cinul şi starea. Şi parcă mai era o vorbă, într-o limbă nedesluşită, pe care de la o vreme o ignora şi pe aia, semn că-i era apocalipsa aproape.