vineri, 23 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVIII)

“Perfectă era cunoaşterea celor din vechime. Cum aşa? La început oamenii nu ştiau deloc că există lucrurile (afară de Tao, Calea eternă). Aceasta este cunoaşterea cea mai desăvârşită, căreia nimic nu i se poate adăuga. Apoi, ştiură că erau lucrurile, dar nu făcură încă distincţii între ele. Mai apoi făcută distincţiile, dar nu formulară judecăţile. Atunci când judecăţile au fost formulate, Tao (sau cunoaşterea despre Tao) fu distrus.” (Yu-Lan-Fung)

Haideţi să traducem acest fragment pentru mintea creştinului: La început, pentru oameni totul era Dumnezeu, fără vreo discontinuitate. Când totul este Dumnezeu, totul este implicit perfect. Mai apoi, apărură discontinuităţile, frângerile şi fracturile, anumite lucruri părând a fi altceva decât ceea ce sunt ele. Dar chiar şi aşa, lucrurile continuară să fie divine, trimiţând negreşit la Dumnezeu. Aproape şi departe, Dumnezeu încă era peste tot. În cele din urmă, lucrurile se dezgoliră şi apărură drept lucruri în sine, fără vreo aluzie la un Dumnezeu izgonit undeva, nimeni nu mai ştie unde.

joi, 22 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.

miercuri, 21 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVI)

În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.

Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?

Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.

În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?

S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.

duminică, 18 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXV)

Şefu’! Pst, şefu’! Alo, dom’ ministru al învăţământului, scuze că nu ţi-am reţinut numele, dar te schimbi mai des decât ajunge la mine informaţia asta. Şefu’, ce voiam să zic, am o sugestie pentru reforma învăţământului. Ai cu ce să notezi? Că, dacă n-ai, îţi împrumut stiloul meu, dar cu condiţia să mi-l dai înapoi. Şefule, ce voiam să-ţi zic, că m-am luat cu vorba şi era să-mi zboare ideea: pune, dom’le, câte două ore de educaţie fizică zilnic pentru toţi copiii României. Două ceasuri de trântă şi fugăreală. Şi să-i amendeze, dom’le, pe părinţii care-i reclamă pe profii de educaţie fizică pentru că le-au obosit copiii. Altfel, dacă vreodată are careva ideea tâmpită să ne invadeze ţara, n-o să mai avem cu cine organiza nici măcar un refugiu ca lumea până în Siria, că de rezistenţă nu se pune problema.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIV)

Un anumit copil din lumea asta largă, nu atât lată cât obositor de lungă, a absolvit un an şcolar cu media generală nouă-optzeci-şi-ceva. Deşi ar fi de aşteptat ca o astfel de medie comatoasă să-l propage pe respectivul anumit copil pe o orbită a excelenţei galactice, poziţionarea lui în ierarhie a fost destul de slăbuţă, adică menţiune. De unde deducem că acest anumit copil este precedat de un număr de cel puţin patru (în fapt, vreo opt) alţi copii în clasamentul pe clasă. Acelaşi copil s-a pomenit cu media pe toţi anii de studiu nouă-nouăzeci-şi-patru, adică mult prea puţin pentru a fi şef de promoţie, unde bătălia s-a dat între cei care au fost nu mai puţin decât perfecţi.

Acuma, deşi suntem cu toţii prieteni, vă rog să nu-mi cereţi să divulg numele şcolii şi al clasei care a întrunit această concentraţie excepţională şi cu totul improbabilă de genii dedicate studiului. Asemenea evenimente fabuloase trebuie trecute sub tăcere, singurul lucru permis fiind admiraţia noastră pentru poporul român capabil încă să slobozească din pământul lui fertil speranţele noastre de mâine. Din pământul lui de flori, am vrut să zic.

Frânturile zilei (LXXIII)

Pe strada Universităţii din Cluj se afla Biserica Iezuiţilor, zisă şi Biserica Universităţii, pentru că e lipită pur şi simplu de una din clădirile de la Babeş-Bolyai, zisă şi Biserica Piariştilor, care nu vine de la nobilii practicieni ai PR-ului, ci de la “Congregaţia Paulină a Săracilor Maicii lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase”, congregaţie fondată de părintele spaniol José de Calasanz în secolul XVI, transformată de Papa Gregorie XV în ordinul religios al Piariştilor. Lăcaşul de cult a fost unul dedicat în mod explicit şcolii şi oamenilor ei.

Pentru cei care nu ştiu, mesa solemnă în limba română începe la ora 9 dimineaţa. Mesa solemnă în limba maghiară începe la ora 10 dimineaţa. Mesa solemnă în italiană începe la ora 12, miezul zilei. Până să citesc acest lucru pe afişul de la intrare, nu mi-am imaginat c-aş putea afirma într-o împrejurare că limba latină este un factor de ergonomie.

joi, 15 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXII)

Cred că eram prin al doilea sau al treilea an de învăţământ când m-am trezit de la jumătatea anului cu două ore suplimentare la o clasă a patra. Aveam cam şaptezeci de dolari salariu, euro încă nu apăruse, muream negreşit de foame după douăzeci de zile de la leafă, meditaţiile îmi dădeau o dorinţă nebună să mă sinucid cu cuţitul de bucătărie în burtă, deci nu puteam decât să mă bucur de pleaşcă. Elevii, undeva la subsolul şcolii, trebuia să mă aplec pe sub nişte ţevi în două locuri, cel mai adesea îmi izbutea manevra, dar măcar o dată la două săptămâni luam nişte metal în ţeastă şi ajungeam cu sângele curgând din cap la catedră.

Clasă ca aceea n-am avut până atunci, şi nici de atunci încoace. Douăzeci ce puştani de la căminul de copii, lor adăugându-li-se vreo patru sau cinci din oraş pe care nimeni nu-i mai voia. Am făcut, cap la cap, în jur de cinci minute de franceză până la vacanţa de vară, în două sau trei reprize. Era cu neputinţă. Din secunda în care mă auzeau vorbind altceva decât limba română, se prăpădeau de râs. Unii dintre ei, pentru că pe alţii îi găseam cu spatele la catedră şi aşa îi lăsam la plecare. O parte voiau neapărat să mă strângă în braţe şi să ne jucăm împreună. Alţii nu mă băgau în seamă. Sau urlau de voie. De regulă se băteau între ei cam de trei ori la o întâlnire, dar aici bănuiesc că ajunseseră la un soi de manierism după ce m-au văzut cât de uşor bag mâna să scot bani din portofel. Se acuzau unul pe altul că şi-au furat banii, iar eu mă ofeream să plătesc paguba ca să nu-i aud înjurându-se şi să nu-i văd cum se dau cu capul de bancă. Am plătit periodic furturi imaginare, lucru care mi s-a părut mai uşor decât să-i despart când se ciocăneau pentru chestii serioase.

Am înţeles repede că sunt trimis să predau la batalionul disciplinar, clasa a IV-a. Serveam încă o porţie de politeţe colegială: doamna şefă de catedră, cu treizeci de ani experienţă, ceda colegului mai tânăr, entuziast dar inevitabil dobitoc, o nucă pe care nu se pricepuse s-o spargă. Nu-mi amintesc să-mi fi explicat vreo secundă ceva, să mă fi întrebat vreodată dacă mă descurc, să-mi fi dat un şerveţel să-mi şterg părul năclăit de sânge. Până în vacanţa de vară, batalionul de la subsol a schimbat patru învăţătoare. Făceau ce făceau şi intrau în diferite concedii: de maternitate, de boală, de deces, numai să-i lase pe toţi baltă, în hruba unde-i trimisese direcţiunea ca să nu tulbure procesul. Mă refer la procesul educativ din şcoală, pentru că la ei se supravieţuia şi atât. Eu am învăţat să am răbdare. Cred că de acolo mi se trage faptul că, spre deosebire de toţi colegii pe care-i cunosc, nu mă enervez dacă un elev mănâncă în timpul orei. E o chestie de calcul: un elev care mănâncă nu are timp să înjure sau să se ia la bătaie.

Nimic, nimic n-a mers niciodată cu adevărat. Cred că i-am învăţat ceva animale şi legume în franceză, cu accent pe partea de desen liber. Poate că, dacă aş fi putut cânta, am fi cântat ceva împreună. Pot desena rinoceri şi turnul Eiffel pe tablă, dar nu pot cânta nimic. Am servit cu seriozitate prăjituri preparate dintr-o foaie de caiet ruptă bucăţele, de ziua unuia dintre ei. Am fost înjurat de mamă doar o singură dată, la o păruială generală. Am ieşit întotdeauna cu sentimentul că plec dintr-un loc pe care nu-l înţeleg. Până în ziua în care am pus întrebarea: “Bine, bine, dar cu doamna învăţătoare tot aşa faceţi?” Nu mă aşteptam să mi se spună: “Nu, cu doamna de acuma suntem cuminţi.” Eh, da de unde, zic, ce cuminţi? “Doamna ne bate cu linia la palmă, cu ea nu mişcă nimeni.” Fugi de aici, zic, ce linie, ce palmă, pai asta e poveste. Apoi înţeleg: linia era pusă pe cant, doamna lovea fulgerător, mai rapid decât putea copilul să tragă mâna. Fripta 2.0, doar că doamna nu întindea niciodată mâna, copilul da.

Mai erau două săptămâni până la vacanţa de vară. Mi-ar fi plăcut enorm să-i văd cuminţi, stând receptivi în faţa mea, deprinzând ceva, orice. N-aveam linie, dar sigur mi-ar fi împrumutat ei una. Doar că se făcuse târziu, desenasem toate animalele şi toate legumele din lume, aşa că ne-am mai luat de câteva ori la bătaie, dar din aia dreaptă, cu palme peste ochi şi îmbrânceli în perete, cu bani scoşi din buzunar şi ceva înjurături specifice vârstei. Pentru unii dintre ei, singura amintire a mamei era din băgatul la origini şi apoi rebăgatul, ca să fie mai siguri. Peste toate a venit, cleioasă şi putredă, vara aceea în care am fost nespus de obosit. Nu-mi mai amintesc să mai fi fost obosit ca atunci în nicio altă vară. Iar capul tot mi-l mai sparg când mă duc în boxa de la subsolul blocului, dar nu chiar de fiecare dată.

Frânturile zilei (LXXI)

În seara asta sunt generos, am să vă dezvălui soluţia mea miracol de rezolvare a problemelor. Nu a tuturor, de exemplu nu speraţi să vă învăţ cum să vă plătiţi facturile, pentru că soluţia mea în curs de brevetare nu e pentru bagatele. Este ceva special conceput pentru marile probleme. De-a lungul timpului am aplicat-o de multe ori, şi de fiecare dată cu acelaşi succes. Totuşi, pentru a nu vă încărca cu aplicaţii câtă vreme nici n-aţi asimilat cum se cuvine principiul, am să vă povestesc doar una dintre împrejurările care au consacrat soluţia.

Într-o dimineaţă, uitându-mă în oglindă, am remarcat că am un fir alb în barbă. Încărunţesc dintotdeauna, mai lent decât tata, care la douăzeci şi ceva de ani avea mai mult păr alb decât negru, dar în ansamblu nu era primul. Era totuşi primul într-o barbă cu desăvârşire neagră. Mă rog, mustaţa are şi fire roşii, semn neîndoielnic al celor spurcaţi la vorbă, după cum mi-a zis un călugăr prin adolescenţă. Dar barba era, până în acel moment, departe de asemenea derapaje.

Nu c-aş avea cine ştie ce barbă, s-a încăpăţânat să fie una dintre cele mai şui podoabe faciale din câte am văzut. Tata, dacă ar fi îndrăgit aşa ceva, ar fi putut avea o barbă de patriarh, avea o pilozitate facială excepţional de deasă. Dar, ca în multe alte privinţe, nu i-am călcat pe urme. Bine că nu-s ca unchiul Ghiţă, fratele mamei cel spân. Imaginaţi-vă o uşă care se deplasează pe pantofi mărimea 52, cu o faţă tot atât de păroasă ca un cur de copilaş, din care vă priveşte perechea cea mai albastră de ochi albaştri care a existat pe lume. Ăsta a fost moşu’ Ghici, cum îi spuneam când eram mic, om de poveste.

Mă uit la firul alb din barbă şi mă trezesc pradă unei crunte dileme: să-l tai frumuşel, apoi să-i neg existenţa ca şi cum n-ar fi fost, sau să-l vopsesc în nuanţa celor din jur. Nu m-am gândit niciodată să mă vopsesc, după cum nici planul de a mă botoxa nu l-am luat în serios. Ideea că, dacă m-aş bărbieri aş arăta mai tânăr nu mă impresionează din cale afară. În general, nu văd de ce un bărbat ar vrea să arate mai tânăr. Despre femei nu zic nimic pentru că n-am fost nici măcar o zi femeie. Aşa că mai bine îl tai. Cu un foarfec mic-mic şi neapărat foarte ascuţit, ca să nu las o gaură în jur, rezolv imediat.

Dar de unde scot eu un foarfece mic-mic? Dintr-o trusă de machiaj, evident. Doar că eu n-am avut şi nici nu cred că voi avea vreodată o trusă de machiaj. Iar la nefastă în lucruri nu mă bag. Ar trebui s-o caut mai întâi, apoi s-o găsesc, să aflu dacă are foarfecul mic-mic, să fac câteva exerciţii pe braţ eventual, apoi să operez firul invalid. Doar că eu gândesc greu, ajung şi mai greu la concluzii, mă hotărăsc enorm de greu şi trec la acţiune fulger, ca melcul. Până la urmă am pus mâna pe un foarfece obişnuit, foarte mare, şi l-am apropiat de barbă după vreo două săptămâni de cumpănit bine, ardeleneşte. Iar atunci am constatat că se rezolvase de la sine: pe lângă firul alb mai erau încă două, tot albe. Existenţa celor trei fire albe în barbă era chiar soluţia. Şi venise fără să fac nimic, sau pot spune că tot ce făcusem eu, adică nimic după nişte criterii după care nu mă omor, se dovedise inutil şi ar fi putut fi la rigoare periculos.

Azi am constatat că am un fir de păr alb în mustaţă. Peste vreo câteva zile am să încep să mă agit.

marți, 13 iunie 2017

Frânturile zilei (LXX)

Eu rămân la părerea mea că cea mai feroce vietate de pe pământ rămâne găina. Adică aş vrea să văd, zic şi eu aşa de dragul retoricii şi al frazelor pline, aş vrea să văd o găină manifestând un regret. O dată. Sau măcar odată. Găina este împănarea necesităţii pure, te ia în clonţ, te suge tot şi apoi merge mai departe. Dacă ar fi suficient de mari, găinile ne-ar înghesui în guşă ca pe nişte viermi ce oricum suntem. Cândva am avut nişte pui la ţară şi, dintr-o absenţă a ergonomiei în care am fost şi sunt maestru, se puteau apropia de masa unde mâncam. Păi, dacă nu eram atent îmi luau felia de pâine din mână. Când îi alintam, le ziceam: “dinozauri”. Găina este balaurul nostru care face ouă. Şi ciorba bună în contrabalans cu morcovul antitetic.

Pandantul uman al găinei este gospodina. Toc-toc-toc-toc, gospodina mărunţeşte ceapa ocolind cu abilitate degetele. Aşa-i la război, se mai dă cu fosfor alb, se mai aspiră cu napalm, doar n-aţi vrea să fie ca pe timp de pace. O linguriţă de sare, un vârf de cuţit cu hrean. Politica e o curvă, dacă eşti între lupi trebuie să urli ca lupii. Mărar în ciorbă, pătrunjel în pilaf, niciodată invers. Carnea se frăgezeşte cu vin, cu lămâie sau cu oţet balsamic. Dacă nu votezi, degeaba comentezi. Gospodina are soluţia potrivită la toate. Vrem o ţară fără musulmani, vaccinuri obligatorii şi homosexuali cu copii. Toc-toc-toc-toc, gospodina ia situaţia în clonţ, bob cu bob, apoi pleacă după altă situaţie hrănitoare. Globalizată, metagospodina este forma cea mai obişnuită a catastrofei intelectuale. Nu există nimic care să-i cedeze. Nu după 24 de ore de stat la baiţ în frigider.

luni, 12 iunie 2017

Zbor deasupra unui cuib de năuci

Motto: “Singurul lucru insuportabil 
este faptul că totul este suportabil.” (Arthur Rimbaud) 

Pentru a nu pune răbdarea cititorilor prea mult la încercare, vom trece succint în revistă faptele: într-un liceu oarecare din România, o profesoară de română recomandă copiilor săi, cu titlul de temă opţională pentru sfârşitul de săptămână, vizionarea filmului Total Eclipse a regizoarei Agnieszka Holland, având ca subiect biografia comună a poeţilor Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine. Părinţii unui elev înaintează direcţiunii o reclamaţie la adresa cadrului didactic, opinând că astfel “copiii sunt îndrumaţi spre homosexualitate”. Se constituie o comisie de disciplină, se implică psihologul şcolii. Conducerea ajunge la concluzia că subiectul este nepotrivit pentru vârsta elevilor. Opinia psihologului este că scenele erotice nu sunt pentru elevii de clasa a X-a. Comisia de disciplină aplică sancţiunea de avertisment pentru promovarea unor valori morale nepotrivite şi aducerea unui prejudiciu de imagine pentru liceu. Singura care rămâne cu neclarităţi este chiar profesoara în cauză: “Nu am înţeles ce trebuie să fac. Nu ştiu ce să le mai arăt elevilor. Trebuie să supun consilierilor locali orice material pe care vreau să-l folosesc?

Nu ascundem faptul că vrem, pe parcursul următoarelor rânduri, să iscăm nedumeririle celor care cred că au înţeles tot ce s-a petrecut în această fabulă postmodernă şi să răspundem celor care au rămas cu ineluctabile semne de întrebare. Să traducem limba de lemn inevitabilă în asemenea împrejurări administrative şi să iscodim personajele, tipologizând acolo unde gestul lor reflex, predictibil, ne permite s-o facem. Pentru că ceea ce s-a petrecut în al doilea semestru al anului şcolar 2016-2017 la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Turda nu este un fapt divers, ci o succesiune simptomatică de evenimente. De altminteri, nu există fapt divers decât în ochii celui care refuză să vadă semnificaţiile. Pentru toţi ceilalţi, avem de-a face cu o felie din şcoala românească postmodernă capabilă să ne spună mai multe despre substanţa ei decât toate rapoartele, statisticile şi discursurile festiviste cu care suntem atât de obişnuiţi.

Puţine discipline şcolare au avut mai mult de suferit în nesfârşita reformă a educaţiei ca limba şi literatura română. Conceput ca instrument al construirii identităţii naţionale, alături de istorie, justificat perpetuu prin imperativul bunei utilizări a vehiculului lingvistic comun, studiul literaturii mai are o virtute pe care, după ştiinţa mea, nu o poate înlocui nimic pe perioada studiilor liceale şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, nici mai târziu. Vorbim despre întâlnirea cu diversitatea umană, de ucenicia la complexitatea noastră interioară, de o fascinantă introducere în antropologie. Ion, personajul din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, este la fel de relevant pentru elevul erei digitale ca băştinaşii din bazinul amazonian descrişi de Claude Lévi-Strauss. Dar tocmai de aceea trebuie studiat omul care se defineşte prin pământul arabil deţinut, pentru ca nu cumva prizonierii tabletei să creadă că ei sunt singura posibilitate a umanităţii, că ei sunt prototipul exclusiv al Omului.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIX)

Mi-am întrebat copilul cititor care au fost împrejurările sau evenimentul care l-au împins spre lectura ca plăcere, nu ca necesitate. Eu am un copil cititor, un copil alfabetizat şi un copil în curs de alfabetizare, deci n-am discutat decât cu singurul care contează în ecuaţia asta. Şi mi-a răspuns, după ardelenească reflecţie, că argumentele majore au fost casa plină de cărţi şi faptul că mama şi tata citesc constant. Deci mediul şi modelul. Şcoala, nu? Trist, dar mi-a răspuns că nu.

Lectura face parte din abordarea extensivă a învăţăturii pe care momentul n-o mai cultivă, preferând şi privilegiind abordările intensive. Cititul aduce beneficii încetişor, din mia în mia de pagini, azi toţi vor pastiluţe de studiu mici dar cu efecte explozive. Soluţii punctuale, orientate pe probleme. Lectura este contrariul unei soluţii punctuale, e o dulce risipire, e explorare a lumilor dintre paginile cărţii. Lectura e contemplaţie iar spiritul postmodern n-o mai vrea pentru că se odihneşte în agitaţie.

Aşadar, dragi părinţi, dacă vreţi cititori mai cumpăraţi şi voi din când în când câte un metru de carte. Metru cub de preferinţă, sau măcar metru linear. Şi aruncaţi televizoarele, pentru că oricum nu veţi avea vreme de ele dacă vă apucaţi de citit. Mediul şi modelul, da?

vineri, 9 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVIII)

Văd că a devenit aproape un automatism să se asocieze islamul cu actele teroriste comise în Europa. Eu aş face însă efortul de a mă substitui unui marocan, sau unui nigerian, sau unui chinez care au cunoscut Europa prin intermediul colonialismului şi al neocolonialismului. Unul dintre motivele pentru care religia noastră admirabilă nu s-a extins este că, atunci când am pornit-o la drum, am luat pe lângă Biblie şi puşca, şi o traistă mare pe care am vrut-o s-o burduşim cu bani.

Eu chiar aş face efortul să predau unor copii istoria Europei văzută prin ochii africanilor. Să le explic că pentru ei, noi suntem cei care le-am distrus civilizaţia tradiţională şi am înlocuit-o cu nebunia noastră. Că din cauza noastră există foametea în Africa, că ei n-au ce mânca pentru că noi vrem cacao şi-i forţăm să cultive 90% din terenurile fertile doar cu cacao pentru a-şi plăti o datorie externă pe care tot noi am inventat-o şi pe care de fapt n-o vor lichida niciodată pentru că sistemul nostru bancar nu are interes în aşa ceva. Că elita lor de vânduţi este crescută la şcolile noastre şi educată să fie “albi negri”, cum îi numesc ei. Adică oameni albi cu piele neagră, deloc africani. Aş face efortul să le predau copiilor europeni istoria Europei văzută prin ochii celor care au căzut victimele genocidurilor din Asia şi America. Crima industrializată, crima care vizează naţiuni întregi este invenţia creştinilor.

Aş vrea foarte mult să-i fac pe copiii albi să-şi vadă civilizaţia europeană prin prisma celor 2 milioane de congolezi condamnati la moarte de regele Leopold I al Belgiei, pentru a li se putea fura resursele naturale. Prin prisma amerindienilor închişi în lagăre numite pompos “rezervaţii”. Prin prisma indienilor puşi să se lupte între ei de britanici. Aş vrea să le explic că frontierele acelea perfect drepte trasate în Africa nu au nicio legătură cu neamurile de acolo, ci cu absenţa de imaginaţie a coloniştilor francezi şi englezi. Aş vrea să le explic de ce algerienii nici acum nu s-au reconciliat cu francezii după războiul de independenţă, şi au trecut peste 50 de ani de atunci. Aş vrea să le explic că drama palestiniană începe cu cuvintele: “Nişte europeni au decis să fure o ţară şi au alungat un popor din locurile unde trăia de mii de ani. De atunci şi până azi, restul europenilor sunt de acord că asta e drept şi bine.”

Aş vrea să le explic că marile crime ecologice (imensa poluare făcută în primul rând de agricultură, organismele modificate genetic, exploatarea sălbatică a resurselor neregenerabile) sunt opera civilizaţiei noastre, rezultatul cercetării şi al activităţii noastre. Că toţi cei care au vrut să nu cadă pradă armelor au trebuit să ne imite sau să devină, popoare întregi, coloniile noastre. Iar imitatorii n-au fost scutiţi să ne ofere neosclavi pentru industria noastră delocalizată peste tot în lume.

Apoi aş face în toate ţările Orientului, la toate universităţile, catedre de occidentalism, adică de studii ale omului occidental, pentru că acesta nu este conştient de el, nu se poate prezenta şi oricum nu contează ce poate spune despre sine o asemenea făptură. Studiile occidentaliste ar privi omul occidental ca pe o maimuţă tristă şi inconştientă, periculoasă şi tragică. Or ca pe o formă de cancer planetar, ca pe o tumoră benignă care trebuie izolată cu grijă, fără să se intervină cu violenţă asupra ei, pentru că oricum e togo, moare singură. O civilizaţie ai cărei oameni sunt preocupaţi, după cum spunea un brahman, de chestiuni care ar putea captiva cel mult inteligenţa unui copil de opt ani. A unui copil brahman, adică un tip uman care nu prea se mai naşte în Europa, nu mă refer la copiii care se tâmpesc cu ochii în tabletă.

Sper că în felul ăsta ar deveni clar că cei care s-au opus răspândirii creştinismului suntem noi şi nimeni altcineva. Pentru toţi cei cu care ne-am întâlnit, cartea de vizită a creştinismului este exploatarea celor care nu au fost în stare să ne reziste. Ne-a scăpat din vedere ceva esenţial, şi anume că o religie nu se propagă datorită textelor sacre, ci datorită oamenilor ei. Atunci când un musulman intră în contact cu un creştin, Evanghelia este secundară, ceea ce se vede este rezultatul Evangheliei: omul creştin. Brahmanul care s-a întors acasă după o călătorie în Europa şi a spart o piatră de râu pentru a ilustra vorba: “Creştinii sunt ca piatra asta, uzi pe dinafară, uscaţi pe dinăuntru” a închis orice perspectivă de creştinare a ţării celei mai spiritualizate dintre câte există. Nu Predica de pe Munte, nici teologia noastră n-au contat, ci oamenii, proba practică a oricărei religii. Pentru toţi cei dinafara creştinismului, noi suntem ca o balenă eşuată care se sufocă sub povara trufiei şi a prostiei. Tari în clanţă, mici în virtute, oferim de câteva secole imaginea unei bande de criminali lacomi care nu se teme de ceasul judecăţii, nişte idioţi patentaţi care vor şi cu Dumnezeu, şi cu Mamona. Am uitat să adaug că noi avem singura religie adevărată, cu care am colonizat şi Raiul şi tot.

joi, 8 iunie 2017

Frânturile zilei, (LXVII)

Tot stau şi mă învârt în jurul vorbei unui evreu: “Dacă o problemă se rezolvă prin cheltuială de bani, atunci nu este o problemă ci o cheltuială de bani.” Nu mai ştiu care evreu a spus-o, şi nici nu cred că are vreo importanţă. Tot ceea ce contează este că era evreu, adică din neamul celor care, atunci când sunt deştepţi, sunt îngrozitor de deştepţi, iar atunci când sunt idioţi, sunt nepermis de idioţi. Sunt îndrăgostit de evreii din prima categorie. Nu-i vorbă, sunt îndrăgostit şi de arabi, şi de chinezi. La arabi mă topesc după nepăsarea onorabilă de care pot da dovadă. Femeia din deşert care-şi taie ultima cămilă pentru a face o masă călătorului care poposeşte la ea este, pentru mine, epitomul arabului care se pierde pe sine în mână lui Allah. Adică Dumnezeu, ca să nu avem discuţii. Iar dintre chinezi, mă omor după chinezul bătrân, special conceput pentru treaba de chinez bătrân, adică acea treabă imposibil de făcut pentru o fiinţă umană dar căreia îi poate da de capăt chinezul bătrân. Evreul îngrozitor de deştept este acela care constată tragedia lumii dar aceasta nu-l împiedică pe el să facă lucrul la care se pricepe cel mai bine, şi anume să trăiască cu ea.

Noi trăim pe două etaje: cel ficţional (bani) şi cel non-ficţional (non-bani). La primul am înghesuit toate nevoile pe care nu ni le mai putem satisface decât prin intermediul ficţiunii-bani: adăpost, hrană, pilozitate temporară în timpul iernii şi frunze de smochin în timpul verii. Mă rog, unii mai fentează cu câte o grădină de zarzavat sau o casă făcută din lut, dar în linii mari nevoile primordiale ale omului trec printr-un cod social modelator numit bani. La nivelul real se află viaţa propriu-zisă: dragostea, un copil născut fără malformaţii, studiul ideilor, înţelegerea lumii. Cât costă să înveţi matematică, de exemplu? Efort, timp, inteligenţă, dar nimic din toate acestea nu înseamnă bani. Nu poţi da nimănui o şpagă ca să ştii bine latineşte. O femeie grozavă, care să-ţi dea voie să spui că-i a ta, nu-i pe bani. Un copil deştept care se face om nu costă nimic. Să ne înţelegem, cărţile costă, dar cartea nu. Un cuplu consumă şi înainte şi după divorţ, dar un cuplu solid nu-i o problemă financiară. Oricât de invaziv ar fi nivelul ficţional, pentru un observator atent viaţa se prezintă aşa cum este ea, intangibilă în faţa banului.

Evreul ăsta îngrozitor de isteţ ne învaţă câteva chestii. Prima ar fi că, exceptând situaţia în care chiar avem probleme, noi de fapt nu avem probleme. Şi e simplu să înţelegem: problema este atunci când banii sunt neputincioşi. Am un prieten care a trecut printr-un accident auto dramatic, în urma căruia soţia lui s-a aflat în comă, la un pas de moarte. Avea şi bani, şi relaţii cât cuprinde. Putea da oricât, de ordinul miliardelor în banii vechi. Toţi voiau să-i întindă o mână de ajutor, omul de mare caracter, neprefăcut, iubit de toată lumea. A înţeles că nimic din ceea ce poate el în lume nu-i de folos în moment acela, şi şi-a adus aminte că are “preot de familie”, adică un părinte la care se duce mama lui. Şi atunci s-a dus la părinte să-l înveţe să se roate. Să nu-i moară frumoasa. Aceasta este ipostaza clasică a problemei. S-a rezolvat fără cheltuială de bani. După ştirea mea, prietenul meu nu a mai avut de atunci nicio problemă. Cheltuielile de bani n-au încetat însă niciodată.

Iar a doua chestie pe care ne învaţă evreul este că suntem nepermis de confuzi. Că nu despărţim cum se cuvine apele. Că banii nu suplinesc inteligenţa. Shalom, bre.

miercuri, 7 iunie 2017

Frânturile zilei (LXVI)

În 20 de ani de predare, mi-ai trecut prin faţă vreo 4000 de elevi. Ştiţi câţi băieţi cu numele de Ion am avut? Nu Ioan, nu Ionuţ, nu Ion-plus-încă-ceva. Eu vorbesc despre un Ion curat, un Ion şi atât. Unul singur. Doar unul. Pe taică-său îl cheamă Dumitru. O familie de excentrici, dom’le.

Pe elevul meu, Ion, am să-l ţin minte întotdeauna pentru două chestii. Întâi de toate pentru că i-am dat media zece la franceză după ce cu un semetru înainte avusese un cinci la milă şi pomană. Ion s-a apucat de învăţat şi la scurtă vreme a început să ştie, iar din momentul în care el ştia mie mi-a luat încă vreo două săptămâni să înţeleg că ceva serios se petrecuse. Şi-am înţeles pe stradă, pentru că Ion nu ridica niciodată mâna, doar ştia când dădeam peste el, iar eu sunt prin definiţie un lent, pricep greu. Deci pe stradă m-a pălit pe mine şi când m-am dus în clasă Ion cel cu ochi albaştri a ştiut mult din ce l-am întrebat. Iar al doilea motiv pentru care n-am să-l uit niciodată este acela că-l cheamă Ion.

Cu Ion cel cu ochi albaştri m-am întâlnit ieri. Acum e student. L-am întrebat cum e şi mi-a zis că se putea şi mai rău decât atât. Ion are un caracter puternic şi plin de optimism.

vineri, 2 iunie 2017

Frânturile zilei (LXV)

Nu mi-e teamă de impostura din vârful unei societăţi, pentru că e ca împăratul nud: se vede. Aceasta e aproape o binecuvântare, pentru că trezeşte rezistenţa tuturor şi te face să te simţi purificat prin simpla distanţă. Mi-e teamă de impostura generalizată, de corupţia împotriva căreia nu există legi iar morala e lobotomizată. Aceasta e ca o cloacă din care nu se mai poate evada. Notarul care “îţi face ceva, orice, numai să nu pleci fără o hârtie din biroul lui”, medicul care îţi recomandă un medicament de 10 ori mai scump decât cele generice pentru că i-a fost recomandat la un simpozion “ştiinţific” organizat de producător, profesorul care te lasă la examen să copiezi “ca să te ajute în viaţă” – aceasta este im-postura pe care nimeni n-o va pedepsi niciodată, nu în orizontul pământesc al faptelor. Şi mi-e foarte teamă de impostura idioţilor care nici măcar nu realizează că sunt impostori.

Frânturile zilei (LXIV)

Sunt un fan al regulamentului şcolar. De fapt, sunt un fan al regulilor, cred că misiunea şcolii este aceea de a transmite respectul pentru reguli şi echivalez decăderea, abjecţia şi pericolul social cu oamenii care aleg în mod constant şi după bunul plac să încalce regulile. Din punctul meu de vedere, unul dintre simptomele clare ale derutei căreia îi cade acum pradă învăţământul este acela că profesorii înşişi nu mai vor să aplice regulile. Şi nu e vorba de cool-itudine, de o situare amabilă de cealaltă parte a baricadei, cât de recunoaşterea unei înfrângeri.

Prin 2004 predam la un liceu semi-fiţos din buricul Clujului. Suplineam pe postul inspectoarei, deci nu aveam motive să prăsesc prea mulţi purici pe acolo, a fost şi singurul an din cariera mea de piatră în care n-am fost titular. Cred că întrerupsesem învăţământul pentru doi ani, schimbasem şi judeţul, iar la viteza galopantă cu care se mişcau lucrurile era şi normal să mă trezesc cu nişte evenimente de noutate absolută pentru mine. De exemplu, de-abia introdusese Andrei Marga, ministrul învăţământului de atunci, posibilitatea intrării la facultate cu media anilor de studii, că şi deveniseră elevii foarte interesaţi de notele la toate materiile. Şi mă abordează un flăcău: “Ştiţi, am nevoie de doi de 10 la franceză”. A fost ca o lovitură în plex, am rămas pur şi simplu fără aer. “Eşti cumva profet?” izbutesc în cele din urmă să articulez o replică plină de coerenţă. Era contabil, primul contabil şcolar care-mi permitea să mă uit în registrele lui.

În anul acela am avut o clasă de elevi formidabil de deştepţi. Nici prima, nici ultima, doar că nu-mi amintesc să fi fost incapabil să mă fac ascultat de un grup de elevi până la ei. Jumătate dădeau bacul la franceză, erau foarte motivaţi. Jumătate nu. Am avut şi o fată la olimpiada naţională, merit pe care n-are rost să mi-l asum. Ulterior a studiat la LMA, neo-facultatea de litere unde nu se mai studiază literatură pentru că şcoleşte neo-traducători specializaţi în orice mai puţin traducerea de beletristică. Cei care dădeau bacul din engleză afişau o sinceră şi profundă durere în cot faţă de ora mea. Nu m-am isterizat. Detest să strig la elevi, merg mai degrabă pe principiul că nu pot ei vorbi de tare cât pot eu vorbi de şoptit. Le-am zis că atmosfera generală era de piaţă de peşte, de hărmălaie în care fiecare îşi laudă marfa perisabilă. Dar erau păstoşi, impermeabili la orice ironie.

Realitatea e că experimentam pentru prima dată ora de franceză cu rază scurtă de acţiune. Cam trei metri în jurul meu era franceză. În rest, cu totul altceva. Mă mai plimbam printre elevi ca să izbutesc să-i aud pe cei care participau la oră. Mă bucuram de superba franceză ştiută de olimpica mea, care de fapt nu era a mea. Dar era nasol, într-un liceu unde restul copiilor erau uşor de captivat. Într-o zi îmi vine ideea: “Pe care-l mai prind pe aici, înseamnă că e interesat de franceză.” Dar nu ne puneţi absenţe, întreabă prudent contabilii şcolari? Nu. Mai erau cam două luni până la examen, nu avea să crape lumea pentru o chiuleală organizată. Era spre sfârşitul primăverii, începuse asaltul clorofilei, e un miracol să vezi concentrându-se un copil după aprilie încolo. Şi facem apoi vreo patru ceasuri de vis unul după altul, linişte superbă de oameni concentraţi, de ajung să mă tem că ne învăţăm cu binele.

Moment în care vine dirigintele clasei şi un tătic, să vorbească cu mine. Da, zic. Că de ce am dat-o pe fata lui afară de la orele mele? Mă uit la el şi-i spun că nu e chiar aşa, că acesta a fost preţul ca să am linişte şi să-mi pot face treaba pentru care sunt acolo, că oricine poate veni nepunându-se problema vreunei interdicţii. Hai la directoare. O trompetă scrobită membră în toate comisiile, cu toate gradele şi un doctorat în ceva vital pe deasupra, soţia unui cutare de la partid, ea însăşi celulă din ţesutul canceros al partidului. Se uită la mine ca la o floare ofilită din glastră, nu-şi pune mintea cu un suplinitor dar catadicseşte să-mi recite din regulamentul şcolar. Da, e adevărat că XII-C este o clasă imposibil de stăpânit, dar nu putem să-i dăm afară. De mâine să fac bine să-i ţin pe toţi acolo. De mâine asta am făcut bine, terminându-se cu această ocazie şi orele mele de franceză. Până la sfârşitul anului, ei au vândut peşte, iar eu am făcut şcoală pe o distanţă nu mai mare de câmpul meu energetic.

joi, 1 iunie 2017

Frânturile zilei (LXIII)

Pe ultimul calculator pe care l-am avut l-am înmormântat ca pe un câine (de pluş), la ghena de la talpa blocului, fără nicio judecată şi fără să spun câteva vorbe consolatoare despre el. Era încet ca o râşniţă manuală defectă, pana boot-a puteai face lejer un duş, nici nu vă spun configuraţia ca să nu râdeţi intens de mine. Ideea e că pe vremea aceea asamblam, vindeam şi servisam calculatoare, deci era obligatoriu să am o sculă jalnică, precum pantofii rupţi ai cizmarului. Dar nu asta mă deranja, mie îmi place timpul îndelungat dintre comandă şi răspuns pentru că aşa am vreme să mă gândesc.

Răposatului i se rupsese o urechiuşă de la socketul procesorului, o chestie mică de plastic imposibil de reparat, necruţător diagnostic, ar fi trebuit eventual schimbat motherboard-ul cu totul şi devenise atât de istoric încât nu se mai găseau decât la muzeu unul care să se potrivească cu memoriile. Culmea e că restul era bun în el, i-am şi scos organele şi le-am vândut la amatorii de suveniruri, doar procesorul l-am găurit şi l-am folosit drept pandativ, ca pe un trofeu. Va daţi seama că oamenii preistorici foloseau gheare de urs, iar eu am agăţat de gât un procesor IBM? Au trecut anii de atunci, şi o întrebare nu-mi dă pace: oare am încălcat cu ceva drepturile calculatoarelor?

duminică, 28 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Mi-a ieşit pe ochi de câte ori am văzut pe reţeaua de socializare poze cu parlamentari dormind şi sfânta mânie cu care lumea se simte datoare să înfiereze comportamentul. Un fotoliu lărguţ, cu un parlamentar lărguţ tălănit între braţele lui care te îmbrăţişează fără să te strângă, iar capul catifelat al parlamentarului, legat de trunchi printr-un gât, se odihneşte pe speteaza catifelată – aceasta este noua imagine a sfidării naţionale pe care am văzut-o în nenumărate ipostaze care sugerează că nu-i vorba de nişte excepţii, ci de normă. Eu merg pe principiul că şi parlamentarul este om, deşi nu-l ajută faţa, iar dacă e din aceeaşi specie cu cei mai mulţi dintre noi poate fi şi înţeles, deci să ne dăm silinţa.

Excepţie situaţia în care a avut o noapte scurtă şi agitată, omul adoarme de plictiseală. Cască el ce cască şi, dacă overdoza de oxigen nu-l ajută, parlamentar adorme şi parlamentar se trezeşte, afară doar dacă n-are norocul porcesc să moară în somn, caz în care se petrece o metamorfoză ce nu ne priveşte pe noi acuma. Sigur, noi ne ofuscăm romantic când vedem că omul pe care l-am votat (poate voi, că eu nu), în loc să participe la dezbateri, se plictiseşte, dar eu vă întreb acum: care dezbateri? Pentru o dezbatere cât de cât ai nevoie de câteva chestii inevitabile: de oameni care să ştie ce vorbesc, de oameni care să înţeleagă ce vorbesc cei care ştiu, de oameni care să vadă erorile de argumentare şi de oameni care să-şi asume la nivel de conştiinţă votarea legilor. N-ar fi rău ca oamenii ăştia să fie tot aceiaşi, adică mulţimea celor care ştiu ce vorbesc să coincidă cu cea a celor care-şi asumă votul, şi credeţi-mă că nu-i singura suprapunere care-mi vine în minte.

Or, realitatea e că asta nu mai e demult, admiţând c-a fost vreodată. Astăzi mecanismul parlamentar funcţionează uns, nu se mai poticneşte în contradicţii de idei. Întâi de toate, oamenii nu prea ştiu ce vorbesc, deci o dau la pace uşor, în sensul că nu prea mai vorbesc. Ceilalţi nu înţeleg, dar e bine, cum să nu fie, că oricum nu-i nimic de înţeles. Despre erori de argumentare deci ştiinţa logicii nu mai are sens să pierdem vremea: “e logic” ceea ce-mi convine mie. Restul “nu-i logic”. Iar votul îl asumă şefu, el le spune parlamentarilor ce şi cum. Dacă vi se pare că am despre parlamentari opinia că sunt idioţi, să ştiţi că nu-i cred mai idioţi ca toţi cei care au încredere în circul ăsta. Şi spuneam că nici n-a fost vreodată, în perioadele lui de glorie, mai răsărit ca acuma. Şi asta pentru că între oameni funcţionează o chestie foarte faină în comunităţile mici dar toxică într-o aglutinare nenaturală ca parlamentul: încrederea. Dacă n-ar exista încrederea, nicio încercare de manipulare nu ar avea rost. Iar oamenii au implicit încredere în alţi oameni.

În primul parlament al modernităţii europene, cel constituit în timpul revoluţiei franceze de la 1789, libertatea practică era îngrozitor de redusă. Desigur, se spuneau discursuri formidabile, pentru că epoca era a posibilităţilor retorice (în comparaţie cu un Danton sau un Robespierre, ai noştri grohăie ca porcii când le pui sârma-n rât). Dar exista şi atunci, ca şi acuma, un aer al timpului pe care nu puteai să-l contrazici dacă ţineai la gâtul tău. Liderii de opinie făceau cu binişorul ceea ce astăzi face şeful cu binişorul. Iar parlamentarul avea încredere, adică decoda în funcţie de anumite semne ştiute de el opinia în privinţa căreia credea că este adevărul. Fireşte, atunci ca şi acum, probabilitatea ca omul să fie nepriceput era imensă, iar rezultatul deciziei libere a prostului este întotdeauna tragic. Realitatea pură este că mecanismul democratic simbolizat de parlamentarism nu-i mai viu ca mumia lui Lenin. Şi nici nu arată mai puţin natural. Singurul lucru netrucat care se petrece în parlament e răbufnirea fiziologică a câte unui tip care începe să sforăie. Un parlamentar care adoarme în imensa butaforie a democraţiei e ca un vierme în cimitir – e autentic, e firesc, e viu.

sâmbătă, 27 mai 2017

Frânturile zilei (LXI)

Oamenii pricep cel mai greu că niciunul dintre noi, nici măcar tu, nu suntem OMUL. Ştiu, cade greu să-i spui omului verde în faţă că e doar o ipostază, o faţetă îngustă a imensei bogăţii antropologice de care a fost capabilă umanitatea. Nici măcar reprezentativ. Periferic. Cei mai mulţi oameni sunt nişte fundături antropologice, nişte cururi-de-sac, cum zic francezii. Predictibili pentru că foarte simpli. Iar suprema prostie este să reducem umanitatea la gesturile, mobilurile şi înţelesurile noastre. E timpul de alt banc fundamental, o povestioară revanşardă care circulă printre creştini şi care se vrea o ofensă adusă Profetului Muhammad.

Cică un musulman ar fi murit şi-ar fi ţinut neapărat să vadă care este locul lui Muhammad printre profeţi. În primul cer dă de Seyydina Musa, profetul evreilor, şi-l întreabă, după salamalecurile de rigoare, de problema lui. Mai sus, mai sus, face semn profetul cu faţa severă. Un cer mai sus dă de Seyydina Idriss, apoi de Seyydina Ibrahim apoi de Seyydina... cine mai ştie care? Din cer în cer, din profet în profet, ajunge la Seyydina Issa, profetul creştin cu faţa iubitoare. Spre uimirea musulmanului nostru, acesta îi indică un cer mai sus, iar musulmanul îşi continuă ascensiunea.

In ultimul cer, dreptcredinciosul se întâlneşte barbă în barbă cu Dumnezeu însuşi. Salamalecuri, scuze de deranj şi întrebarea dacă n-a greşit, dacă nu i-a scăpat vreun cotlon de cer, vreun norişor impermeabil. Dumnezeu e tacticos şi se întinde pe-un chaise longue, invitându-l pe muritorul ajuns la poarta nemuririi să facă la fel. Între ei, o masă. E aici Seyydina Muhammad, e aici, cum să nu, stai să-l chem. Un pocnet uşor din palme: Muhammad, două cafele, te rog!

De fiecare dată când am spus bancul ăsta într-un cerc creştin, toată lumea s-a prăpădit de râs. Prost a mai fost şi impostorul ăsta, slugă a ajuns pe lumea cealaltă, bine i-a mai făcut. Şi iar râsete, halal profet. Într-o zi am spus poanta într-un cerc de musulmani. Li s-au umezit ochii de emoţie. Mi-am cerut scuze pentru blasfemie. Nici pomeneală, ce blasfemie? Păi, slugă, zic. Da, mi se răspunde, dar sluga lui Dumnezeu, în proximitatea lui, cu picioarele goale în izvorul sfinţeniei. Nu suntem toţi, fără excepţie, că ştim sau nu, slugile lui? Dar Seyddina Muhammad s-a învrednicit de apropiere.

Am fost de atunci foarte atent la bancurile care trec drept blasfemii. Am descoperit în toate, deghizate sub straturi de neobişnuite aparenţe, adevăruri metafizice care aşteaptă fără să clipească să fie privite în ochi. E nevoie doar de omul potrivit. De ipostaza educată a Omului.

Frânturile zilei (LX)

Dumnezeu al lumilor, Doamne al milei şi Împărat al rigorii,

Ascultă-mi, Doamne, ruga, şi preţuieşte greutatea cu care mă plec Ţie ca pe unica jertfă de care sunt în stare, neavutul de mine! Uită-te la asceza mea de-a pururea, căci nu de la carne şi vin mă ţin, ci de la ceea ce iubesc cel mai mult, de la Tine mă abţin, pe Tine te ocolesc, Ţie spatele Ţi-l întorc, dragul meu peste o lume anostă.

De neascultare nu mă bănui, pentru că voia Ta o fac, Doamne, negăsindu-se alta în univers. Pleacă-ţi spre munca mea binecuvântarea şi vezi că pe toţi spre Tine îi mân ca un câine oile spre strungă, când cu lătratul, când cu muşcătura, iar nebunele care căpiază şi se aruncă în prăpastie nu le pune în cârca mea.

Mântuitor al oamenilor fără de odihnă alături de Fiul Tău numeşte-mă, nu ca fiu ci ca slugă ori căpetenie ori prinţ. Iar în ceasul cel din urmă trece-mă în rândul postitorilor, al veghetorilor, al ascultătorilor şi-al îngerilor tăi fără de pată.

Acum te rog să mă ierţi, Doamne, că m-am luat cu rugăciunea şi-am scăpat din vedere datoria. Fug, lumea pe care mi-ai dat-o în grijă mă aşteaptă. Pe nevolnicii ăştia nu-i poţi lăsa o clipă de capul lor, noroc de mine şi grija veşnică ce le-o port...

Diavolul se ridică, îşi scutură hainele de praf şi apoi, dintr-o neglijenţă impardonabilă la o fiinţă a cărei calitate principală era meticulozitatea, uită să-şi facă semnul crucii pe dos, cum îi era cinul şi starea. Şi parcă mai era o vorbă, într-o limbă nedesluşită, pe care de la o vreme o ignora şi pe aia, semn că-i era apocalipsa aproape.

Frânturile zilei (LIX)

Haideţi să vă spun un banc fundamental. Toţi prietenii mei îl ştiu. Atunci când preţuiesc un om, neapărat adaug istoriei noastre conversaţională acest banc, o să vedeţi de ce. Cică unui tip care fusese în Africa i s-a făcut penisul albastru. Adică i s-a colorat, dar din interior, deci exclus să fie de la blugi sau de la jeg. Omul se duce la medic, unde altundeva?

- E togo, spune primul hiperspecializat în penisologie. Adică? întreabă beneficiarul. Se taie! explică doctorul.

Omul e un necredincios, vrea o a doua opinie. – E togo, spune challangerul. Adică? bănuieşte deja răspunsul omul nostru. Se taie! Şi uite aşa lumea medicală ajunge la un consens pe care-l confundă cu adevărul.

Dar omul nostru nu se lasă, vrea şi o a treia opinie. Penisul, tot albastru, fireşte. – E togo, spune şi doctorul doctorilor, crăiasa zânelor, minunea minunilor. – Ştiu, se taie, simte nevoia să contribuie cu erudiţia câştigată consumatorul de servicii medicale. – Nu, cade singur.

Togo e un cuvânt scurt, provenit probabil din swahili, sau peu, sau bambara, sau zulu sau undeva pe-acolo. Iar semnificaţia este incredibil de complexă: poţi să te agiţi sau poţi să nu faci nimic, rezultatul e acelaşi, catastrofă. Vedeţi de ce e musai să vă introduceţi în vocabular acest neologism provenit dintr-o civilizaţie superioara? E mult mai uşor să spui togo decât să explici că poţi să te dai cu capul de pereţi până-ţi pocneşte occipitalul sau poţi să tragi liniştit din pipă, oricum te mănâncă ursul.

Ante-scriptum: acest text a fost inspirat de un prieten care, văzând că-l citez pe Mihai Maci despre catastrofa pedagogică, a sugerat că soluţia pe care vrea el sau eu s-o băgăm pe gât omenirii este să privatizăm şcoala românească. Eu n-am întâlnit această idee la universitarul Mihai Maci şi cu certitudine în mintea mea nu există această soluţie. Teamă mi-e că nu mai există nicio soluţie. Adică şcoala românească este, succint vorbind, togo.

joi, 25 mai 2017

Frânturile zilei (LVIII)

Probabil cea mai greu de înghiţit dintre ideile lui Joseph de Maistre este aceea că războiul are un aport benefic pentru formarea caracterelor. Am citit-o în “Serile de la Sankt Petersburg” lui şi m-am blocat, mi-au puşcat sinapsele, pentru că de-a lungul întregii şcolarităţi mi s-a explicat că războiul este una din formele răului absolut. De aceea n-am scris niciodată despre acest subiect, şi mi-a luat ani să pricep că are dreptate, şi cum anume are dreptate, şi de ce gândurile lui nu mai au sens în lumea noastră. Marea problemă este că avem acelaşi nume pentru realităţi care nu mai au multe în comun unele cu altele, de aici confuzia şi rescrierea trecutului în lumina prezentului.

Dialectica războiului eroic la care face referire aristocratul presupunea confruntarea directă cu consecinţele faptelor de arme. Scoţi sabia, te ciocneşti cu duşmanul, i-o bagi prin ficaţi, o scoţi cu sânge şi lucrătura intestinelor pe lamă. Îl auzi horcăind, îi mai dai una de milă ca să-i scurtezi chinul, dacă ai vreme, dacă nu eşti ocupat cu urmator. Te lupţi un ceas, nouă ceasuri, seacă şi adrenalina aia odată, te vlăguieşti şi brusc comuţi pe rezervoare inexplicabile de energie. De la o vreme nu mai simţi nimic, dai ca prostul cu securea, pentru că între timp sabia s-a rupt, scutul e ferfeniţă şi cui îi mai pasă de ele? Eşti ud la picioare pentru că noroiul special format din sânge şi pământ trece îţi încleiază cizma şi ajunge inexplicabil la piele. Tot timpul la doi metri de inamic, curajul are o energie formidabilă care te precede şi care se ciocneşte de energia celuilalt, războiul este o formă de sexualitate supraomenească rezervată celor care îl duc pe umeri, de aici imperativul abstinenţei căruia i se supuneau cavalerii medievali şi pe care în lumea modernă trebuie să-l respecte doar sportivii în timpul competiţiilor.

Arcaşul trebuia şi el să se confrunte cu consecinţele faptelor lui, pentru că adesea trebuia să recupereze săgeata, să se ducă la cel căzut şi s-o scoată din piept folosind un pumnal. Săgeţile erau reciclabile, greu de făcut, deci trebuiau cruţate. Abia glonţul a schimbat raportul, cu glonţul s-a trecut la abatorizare, la abstractizarea războiului prin îndepărtarea agresorului de victimă. În perioada de tranziţie care începe cu muscheta şi se termină în al doilea război mondial, încă asistăm al o formă neghioabă de eroism care presupune că un rând de soldaţi se deplasează spre inamic cu pieptul deschis în vreme ce acesta trage cu mitraliera. Principiul are ceva contramatematic: nu pot ei trage cât putem noi muri. Primii care înţeleg nebunia războaielor cu praf de puşcă sunt trupele de guerilla, miliţiile care organizează ambuscade şi apoi se retrag în fugă pentru a lovi în alt moment prielnic. Fără să vrea, îşi aduc şi ei aportul la abstractizarea războiului.

Tot traseul de la războiul medieval la războiul tehnologic are o singură constantă: îndepărtarea agresorului de victimă, reducerea acesteia din urmă la o cifră într-un bilanţ contabil. Atunci când Dan Halutz, şeful armatei Israeliene şi luptător din avion, a fost întrebat ce simte atunci când aruncă o bombă peste civilii din Palestina, răspunsul este epocal: “Nu. Aceasta nu este o întrebare legitimă şi nu este formulată. Dar dacă totuşi vreţi să ştiţi ce simt atunci când dau drumul unei bombe, am să vă spun: simt ca o mică zgâlţâitură (little bump) în avion ca rezultat al căderii bombei. O secundă mai târziu, s-a terminat, şi asta-i tot. Asta simt.” Soldatul postmodern Dan Halutz merge la bombardat ca tractoristul la semănat. Probabil că, atunci când se întoarce acasă, îşi sărută nevasta şi-i spune c-a avut o zi bună, ca de obicei. În cabina cu aer condiţionat n-a avut cum să transpire iar deodorantul pe care l-a folosit înainte de a merge la muncă şi-a păstrat în bună măsură prospeţimea. Soldatul modern care ascultă metal în tanc duce un război perfect septic, cu nimic diferit de un joc video violent.

Teroristul de unică folosinţă vrea să închidă bucla dar ajunge aiurea. El nu se confruntă cu consecinţele faptelor lui, el este chiar una dintre consecinţe. Înainte de a se detona are răgazul să se uite pe feţele victimelor, să le audă respiraţia calmă şi râsetele. Dacă nu-i drogat, are timp să priceapă că nepăsătorii care-l înconjoară sunt oameni vii, cu vieţi şi destine. Terorismul ar fi o întoarcere la războiul om la om dacă n-ar fi o parodie: cei omorâţi sunt sacrificaţi ca nişte animale neştiutoare, nu au nici privirea, nici răsuflarea, nici mirosul celui care ştie că luptă. Nici şansa eroică a unei riposte, nici şansa dezertării. Şi aici, între teroristul în uniformă Dan Halutz şi teroristul anonim diferenţa se estompează pentru că şi acesta din urmă, când apasă pe buton, simte o mică zgâlţâitură iar o secundă mai târziu s-a terminat, şi asta-i tot.

Frânturile zile (LVII)

Războiul industrial şi terorismul de unică folosinţă sunt speciile aceluiaşi gen. În spatele lor se află aceeaşi forţă, tehnologia, şi acelaşi suflu, eficienţa. Fără progres tehnic nu am avea războaie la scara celor actuale, fără democratizarea tehnologiei nu am avea terorism. Nici terorismul la scară mare, nici ruda lui mai mică nu sunt opera unor nebuni, nu în sens clinic. Ele par mai degrabă întreprinderi managerizate, cu target, buget şi balanţă contabilă. Terorismul postmodern este ca o campanie de vânzări: se adresează unui anumit segment de populaţie şi urmăreşte crearea unor “nevoi” şi satisfacerea lor explozivă.

Cea mai mare păcăleală despre actele de terorism comise pe teritoriul european este pretenţia că ar fi absurde. Adică fără cauză. Dacă ar fi aşa, atunci am avea detonări în pădure, în biblioteci publice şi în mine dezafectate. Dovada cea mai sigură a caracterului lor raţional este faptul că, asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate. Teroristul de unică folosinţă trebuie să rezolve, înainte de a apăsa pe comutator, trăgaci sau buton, problema eficienţei spectaculoase a gestului său. De aceea se detonează pe un stadion, sau într-un metrou, ori la o manifestaţie. Iar această alegere mărturiseşte un plan şi dorinţa de a investi cu maximă eficienţă tehnologia morţii.

Pentru noi, războiul este o întreprindere economică la fel de legitimă ca oricare alta. Războiul este bun pentru PIB, la fel cum poluarea este bună pentru PIB şi bolile sunt bune pentru PIB. Iar PIB-ul este tot ce ne interesează pe noi, ca adoratori ai economiei. De aceea războiul nu ne sperie, cu condiţia să fie în televizor, lucru care ne-a reuşit de minune din a doua jumătate a secolului XX încoace, semn că suntem civilizaţi. Războiul nostru preferat este sub forma efectelor speciale din buletinele de ştiri: “Şi acum, imagini din luptele teribile date pentru eliberarea oraşului Fallujah, ultimul bastion al extremismului...”. Actele de terorism, pe de altă parte, nu le suportăm decât dacă le asimilăm accidentului. Teroristul este şoferul cu care ne lovim pe contrasens, numai aşa putem să pretindem până la capăt nevinovăţia victimelor, adică absenţa oricărei conexiuni între viaţa şi devastatorul lor sfârşit.

Atentatul terorist sfâşie trama universului, este act gratuit, fără cauză şi fără conexiune, deci absurd. La baza acestei credinţe se află contrazicerea vechiului adagiu metafizic: “împreună ne ţinem”, adică totul are legătură cu totul, universul este un continuum care uneşte bătaia de aripi a unui fluture cu un uragan desfăşurat o sută de ani mai târziu. Absurdul, dimpotrivă, are la bază supoziţia unor “pungi cu vid”, a unor spaţii ale nimicului care permit apariţia inexplicabilă a unor evenimente suspendate în afara lumii curente. Din punct de vedere tradiţional, singurul lucru absurd este ideea că absurdul ar putea exista, că şi-ar putea face loc într-un univers coerent, chiar dacă uneori incomprehensibil. Pentru cineva care experimentează însă disconectivitatea de-a lungul vieţii (camera mea, maşina mea, cariera mea...), absurdul este singura formă de consolare pentru că-i permite evadarea de sub opresiunea Cauzei Primordiale.

marți, 23 mai 2017

Frânturile zilei (LVI)

Fiecare moment cu vorbele lui fără noimă. Acum e vremea “pământului Brâncovenilor”, un fel de icoană 3D peste care urmează să se aştearnă ceva de neconceput. Pământul e al cui l-a făcut şi ni l-a dat spre gospodărire temporară, adică al lui Dumnezeu. Neamurile sunt pedeapsa lui Dumnezeu după Turnul Babel, când s-au amestecat limbile şi-au izvorât neamurile, adică nu s-au mai înţeles unii cu alţii şi-au început să se împungă de la neînţelegeri. Când Dumnezeu l-a făcut pe Adam, om l-a făcut, nu român, sau evreu, sau american. Doar după blestem a devenit omul român, sau ţigan, sau indian.

Graniţele sunt făcătura oamenilor, şi legile naţionale parte din făcătura asta sunt. Dumnezeu a făcut munţii şi apele şi câmpiile, dracul a făcut gardurile şi oamenii au bătut din palmă bucuroşi că pământul LOR e la adăpost de CEILALŢI. Dumnezeu l-a lăsat pe om să meargă nestingherit dintr-o parte în alta a lumii, iar până recent niciunui om cu mintea limpede nu i s-a părut că ar trebui să-l oprească pe semenul lui lângă un gard şi să-l pună să aştepte acolo până i se înmoaie inima stăpânului. Dacă credeţi că vă aparţine pământul, cercetaţi în sicrie cât duceţi cu voi dincolo şi să ştiţi că aia e partea voastră.

În mintea omului restaurat, a sfântului, nu există neamuri, nici garduri, nici proprietăţi. Nici judecată, nici religie, nici dogmă. Omul deplin a ajuns la starea adamică, unde toţi suntem fraţi şi toate condiţionările omeneşti apar drept ceea ce sunt: fum şi trufie. Dacă o să vedeţi un om pe care îl ţineţi drept sfânt făcând spume la gură împotriva celor care nu sunt de aceeaşi religie cu el, acela nu e sfânt, e idolatru, pentru că face confuzie între ceea ce i s-a dat şi Dătătorul, iar pe oameni îi aţâţă unii împotriva altora. Există ispite şi pentru cei care sunt foarte aproape de perfecţiune, iar adorarea religiei este o ispită aleasă, pentru cei care-l aduc la disperare pe ucigă-l toaca. Fericiţi făcătorii de pace, ne-a lăsat vorbă Iisus Hristos. Despre făcătorii de identităţi naţionale sau religioase pure, nicio vorbă.

luni, 22 mai 2017

Frânturile zilei (LV)

În India există patru religii locale - hinduismul, buddhismul, jainismul şi sikhismul. La acestea se adaugă două religii dinafară - islamul şi creştinismul. Cei mai numeroşi sunt hinduşii, aproape 80%, care au o religie etnică, în care este foarte greu să intri şi oricum nu ar avea rost s-o faci dacă brahmanii nu te-ar identifica cu vreuna dintre primele trei caste, cele care furnizează ritualurile de iniţiere, în urma cărora devii dwarpa, adică născut a doua oară. Castele inferioare nu sunt atractive, poţi să fii shudra sau paria şi la tine acasă bine mersi.

Din punct de vedere al hinduşilor, buddhiştii sunt o erezie pur şi simplu. E cam ca relaţia dintre evrei şi creştini. Iar buddhiştii se uită la hinduşi ca la nişte arieraţi depăşiţi complet de istorie. De istoria sacră, pe care asiaticii o pot percepe, dar care nu-şi găseşte locul în manualele euroamericane. Oricum, buddhiştii nu sunt prea numeroşi în India, ei fiind o revărsare a hinduismului în restul Asiei, un fel de hinduism pentru neamuri. Cei mai numeroşi sunt musulmanii, aproape 15 din populaţia ţării.

Coexistenţa i-a făcut pe aceştia să nu se atingă de carnea de vacă, de exemplu, pentru că hinduşii consideră că vacile sunt animale sacre. În general, atunci când două sau mai multe religii coexistă în acelaşi spaţiu anumite reguli de coabitare tind să devină comune. Desigur, din punct de vedere islamic, hinduşii sunt nişte închinători la idoli (şi nu doar hinduşii, şi buddhiştii, şi creştii, şi cam toţi cei care au asemănări sacre din lemn, piatră sau aur). Pentru exuberanţii hinduşi, islamul este de o austeritate spirituală pe care nu ar suporta-o nici măcar cinci minute - o religie care numeşte sărbătoare o lună de post negru pe de la răsăritul soarelui până la apusul lui este tot ce poate fi mai puţin hindus în univers. Cu toate acestea, India este statul cu cea mai mare minoritate musulmană din lume, mai mulţi decât în toate ţările arabe la un loc.

Jainismul este categoric o sectă hindusă, heterodocşi până în măduva oaselor. Fondatorul lor, Mahavira, a fost în rebeliune directă faţă de sacerdoţii hinduşi. Despre Sikh se poate spune cam acelaşi lucru, e o îmbinare între hinduism şi islam dintre cele mai nepotrivite. Nu-i iubesc nici unii, nici alţii. Creştinismul n-a făcut mare brânză nici când a ajuns Apostolul Toma acolo, şi cu atât mai puţin când l-a adus în cală Compania Indiilor de Vest. Practic, creştinismul nu este interesant în India pentru că cei care l-au încarnat şi cu care indienii au intrat în contact au picat la proba practică. Mai puţin de 1% dintre indieni se declară creştini. O fracţie şi mai redusă sunt evrei şi se adună în sinagogi.

Singurele conflicte cu coloratură religioasă din India sunt cele instrumentate de coloniştii englezi după ruperea Indiei în două - musulmanii în Pakistan (care e preponderent India islamică) iar hinduşii în India (care are, după cum spuneam, cea mai mare minoritate de musulmani din lume). Şi astăzi există hinduşi în Pakistan, precum şi buddhişti şi alte religii. Orientalii sunt cu toţii convinşi că se află în cea mai bună tradiţie spirituală din univers, pe care n-o negociază cu nimeni, dar pe care n-o bagă pe gât nimănui. Orientalul clasic îşi vede de treaba lui şi nu crede că tradiţia lui ar avea de câştigat dacă celelalte ar dispărea sau dacă toţi oamenii ar ajunge la aceleaşi concluzii ca şi el. Aceasta nu este indiferenţă, nici pe departe, orientalii fiind cât se poate de absorbiţi de cele spirituale, aceasta este o elegantă detaşare.

În România urmează să se construiască o moscheie. Nu este prima, mai sunt destul de multe, cel mai adesea sub forma unor clădiri anoste în care au loc rugăciuni şi masa comună din timpul Ramadanului. Numai că aceasta va fi în buricul capitalei şi după regulile clasice ale arhitecturii tradiţionale. Ortodocşii români, care nu protestează niciodată împotriva cametei, a culturii proaste care le parodiază folclorul autentic, în curs de galopantă occidentalizare, obosiţi de milioane de avorturi şi fără să vadă vreo contradicţie între ideologiile moderne şi modul de viaţă creştinesc, simt că această clădire le pune în pericol identitatea.

duminică, 21 mai 2017

Cum am devenit antivaxer (2)

Motto: “Tehnocraţii medicinei tind să promoveze 
mai degrabă interesele ştiinţei 
decât cele ale societăţii.” (Ivan Illich, 
Nemesis medicina, Exproprierea sănătăţii

Înţelegând aşadar din nişte exemple practice că există probleme în legătură cu vaccinurile, m-am întors la teorie, pentru că practica ne omoară dacă nu înţelegem teoria. Primul lucru care m-a interesat este explicaţia oficială, nu că n-aş fi ştiut-o deja bine din anii de şcoală. Agenţii patogeni ai bolilor contagioase sunt introduşi sub formă atenuată în organism în speranţa că s-ar produce o formă uşoară a bolii, ceva nesemnificativ, în urma căreia ar rezulta efectul de imunitate. Cum acesta este doar temporar, procedura trebuie repetată sub forma rapelurilor (adică a reamintirii). Pentru ca efectul să fie şi mai sigur, se cere ca toată turma umană (herd nu înseamnă "populaţie" decât într-o traducere eufemistică) să fie vaccinată, pentru ca agentul patogen să fie izgonit pe pustii, asemenea lui ucigă-l-toaca. Aceasta este naraţiunea pe care orice elev o găseşte în manualele de biologie, capitolul boli contagioase şi prevenţia lor.

Da, aţi citit bine, aceasta este naraţiunea. Ştiu că i se mai spune, rigid-festiv, teorie ştiinţifică. Doar că teoriile ştiinţifice sunt ficţiunile civilizaţiei noastre, care adunate alcătuiesc mitologia epocii. Pare şocant ceea ce spun, dar modelul atomic Bohr, teoria relativităţii a lui Einstein şi clasificarea speciilor întreprinsă de Linné sunt simple tentative de explicare a realităţii cărora, din când în când, realitatea li se sustrage sarcastic. Singura diferenţă dintre mitologia modernă şi mitologia greacă sau hindusă, de exemplu, este că cele din vechime se poziţionau ca puncte de pornire întru găsirea adevărului, în vreme ce noi credem ingenuu că ficţiunile noastre sunt un capăt de linie, adică reprezintă chiar adevărul literal. Iar povestea sănătăţii dobândite prin vaccinuri este, dacă ne uităm cu atenţie, o colecţie şchioapă de miteme însăilate ilogic, plină de contradicţii, dacă nu de falsuri intelectuale vădite.

sâmbătă, 20 mai 2017

Frânturile zilei (LXIV)

Eu nu cunosc oameni mai credincioşi decât medicii: de fiecare dată când un pacient se vindecă în pofida ştiinţei medicale, practicienii spun că este o minune. Ei sunt chiar mai credincioşi decât credincioşii, pentru că aceştia din urmă normalizează extraordinarul punândul în relaţie cu Absolutul. Medicii sunt capabili de cea mai surprinzătoare dintre toate credinţele: aceea că minunile nu au cauză sau scop. Altfel îl disecau de mult pe Dumnezeu şi-l băgau în tratatele de medicină, îl ambalau şi-l vindeau pilulă cu pilulă.

Frânturile zilei (LXIII)

Nouă nu ne place îndoctrinarea, deşi problema constă în doctrinele proaste. Creştinismul este şi el o doctrină, una salvatoare. Nouă nu ne place totalitarismul, deşi problema constă în totalitarismele proaste. Metafizica este totalitarism pur, René Guénon spune că metafizica este indiscutabilă, indisputabilă, nenegociabilă. Pe măsură ce o înţelegi, pas cu pas, realizezi că nu-i nimic de comentat. Concomitent, dacă ai obiecţii, n-ai înţeles.

În cea mai bună carte proastă pe care am citit-o vreodată, Louis Pauwels şi Jacques Bergier afirmă că manifestările cele mai aproape de absolut ale binelui şi ale răului sunt foarte aproape unele de celelalte: credeţi că Apostolul Pavel era un tip “de treabă”, cu care “să vă înţelegeţi”? Autorii pariază că era, în măreţia lui, foarte greu suportabil.

miercuri, 17 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Ivan Illich, preot catolic, face în “Medical Nemesis” observaţia următoare: lumea modernă a pierdut cunoaşterea şi praxisul suferinţei. Adică înainte exista o mitologie a durerilor, o galerie a îndureraţilor de la care să înveţi cum să coabitezi cu natura umană: Buddha, eroul, mucenicul, văduva, orfanul. Hristos este un maestru al durerii de la care avem ce învăţa perpetuu. Împăcarea cu suferinţa era printre virtuţi, şi doar în aceste condiţii putea fi premisa spiritualizării, pentru că nu suferinţa în sine înalţă, ci modul în care-o primim.

Ei bine, medicina modernă a transformat durerea într-o problemă chimică ale cărei soluţii trebuie să fie tot de natură chimică. Un calmant, un analgezic, o perfuzie cu morfină şi evadăm din condiţia umană, devenim zei. Prima pierdere este compasiunea, ce rost are să fii empatic cu un om care are nevoie urgentă de o pastilă? Dar mai e ceva, şi aici Ivan Illich e tulburător: odată cu durerea a dispărut capacitatea noastră de a ne bucura de lucrurile simple. Preţul durerii este savoarea clipelor bune, după cum, o viaţă căreie i se refuză exerciţiul suferinţei este ca un fruct frumos dar fără gust şi parfum.

Dacă durerea pleacă, atunci pierdem plăcerile cele mai la îndemână. Dacă pierdem ceea ce ne este accesibil, începe goana după superlative, nimic numai este suficient de bun pentru noi. Existenţa însăşi alunecă o octavă în sus, pierdem nişte sunete, căpătăm altele. Doar că nicio compensaţie nu poate fi menţinută, e ca şi cum fructele ar fi tot în pom, doar că dincolo de raza mâinii noastre. Le vedem, din când în când le atingem, mai dăm câte unul jos. Locul pe care durerea l-a lăsat în urma ei s-a umplut cu nefericirea.

Frânturile zilei (LXI)

Întrebat cum va fi în vremurile lui ad-Dajjal (Antihristul), Profetul Muhammad a răspuns: va fi un timp în care se va spune oamenilor că aici e foc, iar acolo e apă. Şi toată lumea va crede că acolo unde ad-Dajjal spune că e foc, este foc, iar unde spune ad-Dajjal că este apă, este apă. Dar credincioşii să se arunce fără preget în foc, pentru că acolo este apă, şi să se ţină departe de apă, pentru că acolo este foc.

Literal, în arabă ad-Dajjal este Escrocul, iar modul lui de operare e minciuna. El promite fantasmagorii îmbietoare şi ia în schimbul lor lucruri concrete, fără de care existenţa îşi pierde rostul. Chiar dacă se crede îndeobşte că Antihristul este un personaj, el e mai mult decât atât, e o mentalitate care determină o epocă. Într-o lume a discernământului, un escroc n-ar putea să-i rătăcească pe atât de mulţi oameni, de aceea ambivalenţa om-vremuri nu este exclusă.

 Discernământul începe atunci când te uiţi la foc şi pricepi că de fapt e apă, bagi liniştit mâinile în flacără, duci la gură şi-ţi trece setea. Absenţa discernământului e atunci când cineva vede şi încearcă să stingă flăcările care nu sunt pe tine.

luni, 15 mai 2017

Frânturile zilei (LX)

Am o veste rea şi-o veste bună. Cu ce să încep? Cu o bârfă calda: adineaori o profesoară a vrut să afle ce cadou îi fac elevii ei din clasa terminală (nu mai avea răbdare, bănuiesc). Când a aflat că este vorba de o carte, a întrebat dezamăgită: “Dar cine mai citeşte în ziua de azi?”

Să aştepţi ca sistemul să se reformeze presupune să te situezi într-o zonă paradoxală, pentru că revine la a crede că oamenii care au dus sistemul în fundătura în care se află şi perpetuează această stare ar avea mijloacele intelectuale şi volitive să rezolve problema. E ca şi cum ai vrea ca bancherii să se ocupe de eliminarea cametei, ca showbusiness-ul să educe oamenii în direcţia pudorii, a bunului simţ şi a valorilor, ca medicii ginecologi să-i descurajeze pe avorţionişti. Nu se poate. Banalizarea răului este prea uşor echivalată în zilele noastre cu confortul.

Aceasta este vestea rea. Vestea bună este că sistemele contraintuitive implodează.

sâmbătă, 13 mai 2017

Frânturile zilei (LIX)

Se duce un ţăran bătrân la doctor. Îl durea o măsea. Nu-l duruse toată viaţa, avea dinţii perfecţi, dar uite că sosise şi vremea asta. Aşa că merge la dinţar, care e tot un fel de doctor. În vocabularul lui nu exista cuvântul “stomatolog”, cum nu exista nici “oftalmolog”, nici “dermato-venerolog”. Pentru el, toţi erau, fără excepţie, doctori.

Intră în cabinet, face coada de rigoare, îi vine rândul pe scaunul acela hipercomod, vede dinţarul problema şi decide: se scoate. Acuma, ori anestezia n-a prea lucrat, ori dinţarul s-a grăbit, dar cert e că pe ţăran l-a durut de i-au ieşit lacrimile. Când a fost gata, l-a întrebat pe doctor:

- Dom’ doctor, nu te doare?
- Nu, ce să mă doară?
- Dom’ doctor, eşti un câine!

vineri, 12 mai 2017

Cum am devenit antivaxer (1)

Motto: “Orice om sănătos 
este un bolnav care se ignoră.” 
(Jules Romain, 
Knock sau triumful medicinei) 

Nu m-aş fi înhămat la textul acesta dacă tabăra vaccinistă n-ar fi propagat prea des, la adresa noastră, a celor care suntem pentru dreptul de a alege (antivaxerii moderaţi) sau chiar împotriva vaccinurilor (antivaxerii radicali), ideea conform căreia am ignora tezele oficiale despre binefacerile prevenţiei prin vaccinare. Adică am fi, după spusele lor, nişte ignoranţi care cred în vraci şi magicieni, contestatari panicarzi ai binefacerilor medicinei moderne. Cu o falsă condescendenţă, Ministerul Sănătăţii se oferă să ne informeze, clamând un monopol al cunoaşterii la care nimeni nu mai are dreptul să viseze în epoca internetului. Convivial, pe reţelele de socializare ni se spune că trăim în Evul mediu, sau chiar în grote neanderthaliene, iar diverşi binevoitori ne avertizează că suntem pe un drum la capătul căruia se află epidemiile de ciumă şi holeră. Rândurile care urmează se vor o lămurire generală şi, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, consider că sunt incărcate cu o anumită exemplaritate în absenţa căreia asigur cititorul că aş fi preferat să mă abţin.

Vor fi trei episoade: 1) evenimentul declanşator – pentru că nimeni nu devine antivaxer de fiţe, sau din exotism, a fi antivaxer nu-i totuna cu a fi fan Madonna sau cititor de cărţi cu vampiri; 2) tezele antivaxerilor – ce-am citit, ce-am văzut, ce-am priceput; 3) imaginea de ansamblu – pentru că vaccinurile sunt doar o piesă dintr-un amplu puzzle, de regulă cei care le resping au foarte multe idei şi preocupări înrudite, dintre care mă voi strădui să prezint măcar câteva. Aşadar, primul episod va fi foarte practic, pornind de la două lucruri personale, care m-au atins, următoarele două teoretice, ajungem neapărat la idei şi la modul în care ne raportăm noi la ele. Aşadar, dragi iubitori ai vaccinurilor, şi noi, ca şi voi, am învăţat când eram mici şi uşor de dresat că vaccinurile au eradicat boli necruţătoare, ni s-a spus în şcoala generală, ni s-a repetat în liceu, am memorat, am repetat cu fidelitate după doamna şi am luat nota zece. Apoi ceva nepotrivit cu mitologia inoculată în şcoală s-a petrecut şi imaginea de ansamblu s-a clătinat sau chiar s-a năruit, iar noi am început să ne punem întrebări. Aşa începe întotdeauna ceea ce se numeşte gândirea critică.

marți, 9 mai 2017

Frânturile zilei (LVIII)

O poveste care mie mi-e foarte dragă, şi pe care o spun ori de câte ori am ocazia, adică foarte rar, pentru că împrejurările nu se pretează, spune că un evreu s-ar fi dus la rabbi şi i-ar fi cerut să-l înveţe Gemara. Adică hermeneutica textului sacru, pe scurt.

Primul răspuns a fost negativ, rabbinul considerând că aspirantul nu este potrivit şi nefăcând niciun efort să-şi ascundă opinia. Nu se poate, rabbi, pune-mă la încercare. Bine, i-a răspuns bătrânul, într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Păi, cel murdar. Ei, nu-i aşa. Cel curat se uită la cel murdar, trage şi el concluzia că e murdar şi se va spăla. Cel murdar se uită la cel curat, se gândeşte că şi el este curat şi nu se va spăla. Hai, du-te acasă, ţi-am zis că nu eşti bun pentru Gemara.

Nu, rabbi, te rog, mai pune-mă o dată la încercare. Bătrânul a oftat şi i-a pus următoarea întrebare: într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Ah, e simplu, a râs aspirantul: cel curat se uită la cel murdar, trage şi el concluzia că e murdar şi se va spăla. Cel murdar se uită la cel curat, se gândeşte că şi el este curat şi nu se va spăla. Rabbinul l-a ascultat şi i-a spus: Nu-i aşa. Cel curat se uită la sine, îşi dă seama că e curat şi nu se spală. Cel murdar se uită la sine, îşi dă seama că e murdar şi se spală. Du-te, omule, n-ai nici în clin nici în mânecă cu Gemara.

Rabbi, te rog din suflet, din copilărie mi-am dorit să ajung să interpretez textele sacre, mai pune-mă odată la încercare, ai să vezi că n-am să te dezamăgesc. Ca să n-o mai lungească, rabbinul l-a întrebat: într-un camion se află doi oameni, unul murdar şi unul curat, care dintre ei se spală? Foarte simplu, i-a răspuns aspirantul: dacă cel curat se uită la sine, vede că e curat şi nu se mai spală, dacă însă se uită la cel murdar, va ajunge la concluzia că şi el e murdar şi se spală. Dacă cel murdar se uită la sine, se va spăla, dar dacă se uită la cel curat va crede ca şi el e curat, şi nu se spală.

Nu, nu-i aşa, a răspuns rabbinul. În camion se află o oglindă: cel curat se uită în oglindă şi se spală, cel murdar se uită în oglindă şi se spală. Păi, rabbi, de ce n-ai zis că există o oglindă în camion? a întrebat tânărul evreu. Întotdeauna există o oglindă într-un camion, i-a răspuns, pentru ultima dată, rabbinul.

Şi aici începe viforul concluziilor, nu neapărat în ordinea asta. Să nu permiţi prostului să se apropie de textul sacru mai mult decât este nevoie ca să se mântuiască. Cândva, cea mai bună protecţie era chiar limba textului, şi continuă să fie limba sacră în religiile care cunosc aşa ceva. Să nu pierzi vremea cu prostul. Nici vremea ta, nici vremea lui, pentru că fiecare poate face mai mult decât să se irosească într-o neputinţă. Ba chiar să-l descurajezi prin toate mijloacele, în primul rând întorcându-i spatele. E o atitudine la fel de brutală, de realistă şi de necesară ca şi înţărcarea la sugar. Pe prost îl cunoşti după dezinvoltura pe care o are în prezenţa stranietăţii: prostul nu sesizează neobişnuitul, nu are coardă pentru enigmatic. E gospodăros şi bolovănos, departe şi de poezie, şi de filosofie. E concret ca un zid de beton, eficient ca o bandă de montaj şi rentabil ca o investiţie care aduce profit.

Prostul nu are creativitate, el poate cel mult s-o scrintească. Prostul “bun” învaţă şi reproduce textele, făcând confuzie între texte şi cunoaştere. Pentru prost, cunoaşterea nu-i un drum, e o perdea dincolo de care nu poate vedea nimic. E ca un bou cu coarnele înfipte într-un gard care crede, sărmanul, c-a dat de capătul universului. Cunoaşterea lui e cărnoasă, nu cumva să-i spui că-i diafană pentru că ori îl nărui, ori ţi se înfinge în beregată şi te sufocă. N-ai ce face cu el în zona textului sacru decât dacă vrei, cel mult să afli lucrurile spuse deja de alţii, pe care cu mult zel ţi le repetă.

Nu cunosc decât două religii în care pregătirea pentru hermeneutica sacră să înceapă din copilărie şi să dureze toată viaţa: iudaismul şi hinduismul. Nu spun că nu există şi în celelalte, afirm doar că nu cunosc. Însă în acestea două priceperea se construieşte o viaţă întreagă şi se speră că va da roade undeva spre final, după 60-70 de ani. Evreii consideră că fără 40 de ani de studii pregătitoare consecvente nu se poate face nimic. Hinduşii au codat totul, inclusiv înspre ce punct cardinal trebuie să se afle uşa casei aspirantului la înţelegerea Vedelor. Reperele celei mai înalte seriozităţi sunt fantastice.

luni, 8 mai 2017

Frânturile zilei (LVII)

Se povesteşte că Profetul Muhammad s-ar fi aflat undeva în deşert, aşezat cu picioarele sub el cufundat în chemarea Numelui când, de după o dună, ar fi apărut un om epuizat de caniculă şi alergare, cu privirea disperată a celui hăituit. Era un fugar pe care-l urmăreau nişte oameni să-l omoare, şi l-a implorat pe bărbatul care se ruga singur să nu-l dea pe mâna celorlalţi. Profetul l-a asigurat să nu-şi facă griji şi apoi ridicat din locul unde şedea, s-a întors cu spatele şi s-a aşezat doi metri mai încolo. N-a trecut mult şi urmăritorii şi-au făcut şi ei apariţia. N-ai văzut cumva un om fugind, un om gonit, un om hăituit? Privindu-i drept în ochi, Profetul ar fi răspuns: “De când stau aici, n-am văzut pe nimeni.”

Pe lângă condimentul oriental, povestea are câteva lucruri să ne spună. Primul e acela că minciuna nu este niciodată justificată, nici măcar atunci când ar fi, neîndoielnic, în slujba binelui. Dacă nu este permis să minţi nici pentru a salva libertatea ori viaţa unui om, atunci nu este permis să minţi şi pace. Al doilea lucru este că încercările inteligenţei vin pe neaşteptate şi se poate să nu dureze prea mult. Al treilea lucru este că se poate să cauţi liniştea, dar locul despre care ai crezut că e perfect pentru asta devine dintr-o dată foarte animat. Acest din urmă fapt nefiind, fireşte, vreo scuză pentru ceva. Al patrulea lucru este că în anumite situaţii trebuie să iei apărarea cuiva fără să te întrebi cine are dreptate, însă neapărat în numele unui principiu care este în mod ineluctabil drept, pentru că dreptatea oamenilor păleşte în faţa dreptăţii principiale.

marți, 2 mai 2017

Frânturile zilei (LVI)

Într-o zi, unui copil i s-a făcut Sindromul Guillaume Barre cu un vaccin. Spun că i s-a făcut pentru că această tulburare neuronală nu-i o boală, este rezultatul unei agresiuni medicale considerată ca fiind preţul pe care-l plătim pentru că alţi copii să nu facă bolile uşoare ale copilăriei. Pentru cei care nu ştiu, cel mai simplu lucru pe care-l pot spune este că şi-a petrecut restul vieţii într-un scaun cu rotile. 

Părinţii lui au fost însă foarte fericiţi, aveau confirmarea că au un copil foarte rar, medicii spun că unul la un milion. Ba chiar părinţii ziceau tuturor că, statistic vorbind, copilul lor nu are nimic.

Frânturile zilei (LV)

În pană. Începe pana. România intră în pană de oameni. După ce ne-am bucurat că pleacă şi mai trimit un ban să aibă din ce supravieţui supermarketurile străine pe la noi, acum le simţim lipsa. Criza de resurse umane e şi cantitativă, şi calitativă. Nu numai că nu mai avem, dar ne-au rămas meşterii care văruiesc pe pereţi cu uşa cu tot, mecanici care schimbă piese aiurea şi corporatista ţâfnoasă care nu ştie să atingă cu cursorul trei puncte pe monitor dar are pretenţii de trebuie să le pună robinet.

În opinia mea, sunt trei soluţii: să-i înviem pe cei pe care i-am avortat, dar selectiv, doar pe cei mai competitivi, ar fi prima dintre ele. Dacă Sfântul Ilie şi Iisus Hristos au putut, atunci şi ştiinţa poate, pentru că ştiinţa merge pe certitudini, de aceea bate religia la orice oră. A doua posibilitate care s-ar putea şi ea este să ridicăm români verzi, calitatea a mai prima, patrioţi şi conştiincioşi ca meşterul Manole, care să se jertfească pe altarul locului de muncă spre propăşirea generală. Şi asta se poate, sunt o mulţime de mituri conexacte la mitul potopului, de aceea propun să facem apel tot la ştiinţa modernă, care e mitul cel mai tare.

A treia posibilitate este posibilitatea care nu se poate: să aducem forţă de muncă de acolo unde este din belşug. Sunt musulmani, ceea ce n-ar fi o problemă, sunt mai închişi la ten, ceea ce n-ar fi o problemă, diluează specificul naţional, ceea ce n-ar fi o problemă, singura problemă este că în secunda în care-i aducem aici încep să plângă şi pleacă spunând că ei credeau că merg în Germania. Aici soluţia este să operăm nişte modificări la pagina cu titlul “România” de pe Wikipedia. Altfel nu văd cum, ştiinţa modernă nu are soluţii atunci când săracii săracilor şi refugiaţii de război găsesc că ţara ta nu are mare lucru să le promită. Că de oferit ştim şi noi că n-are.

Ce se întâmplă în situaţia în care nu izbutim să ne concetrăm pe primele două posibilităţi, cele mai realiste, şi să producem ACUM milioanele de români de care e nevoie? Subliniez: acum, şi nu peste treizeci de ani? Ei bine, generaţia mea, adică cei peste patruzeci de ani, vor avea cu greu o pensie suficient de mare încât să întreţină o cutie de carton în care să trăiască la talpa blocului. Pentru că de apartamente şi case nici nu se va pune problema. Ca să parafrazez un banc bun: putem începe să ne panicăm.

luni, 1 mai 2017

Frânturile zilei (LIV)

În România există ceea ce se poate numi o cultură a furtului. M-am săturat să-mi întreb elevii creştini dacă i-au spus părintelui la spovedanie despre exerciţiile lor de fraudare la lucrările de control. Lucrul de care nu m-am săturat este expresia lor uimită când le explic că şi acesta este furt. Nimeni nu mă crede.

Zilele trecute, în sala de relaxare a unei multinaţionale, cafeaua la discreţie dată de firmă a fost înlocuită cu un automat care funcţionează cu bancnote de 1 leu. După furtul câtorva pungi de cafea de 1 kg, administraţia s-a resemnat. Nu, n-are rost să ne supărăm pe politicienii români, ei sunt cel mai bun produs al culturii româneşti a furtului.

duminică, 30 aprilie 2017

Frânturile zilei (LIII)

Trăim într-o lume derutantă, în care cel mai bun lucru pe care-l putem face este să nu ne grăbim deloc. Faptele nu au o singură explicaţie posibilă, ci mai multe. Din păcate, pentru ca nimic să nu fie simplu, nici măcar cuvintele nu au o singură explicaţie. Nu vreau să spun că explicaţia nu există, spun doar că nu se sinchiseşte de automatismele noastre.

Se povesteşte că un rege s-a pornit cu armata lui spre un sanctuar, cu intenţia de a nu lăsa piatră peste piatră din tot ce era acolo. În drum, a dat de o turmă de cămile şi, pentru că oricum era pe acolo, le-a luat pe toate. Înainte de a-şi duce planul la îndeplinire, în faţa regelui s-a prezentat unul dintre curatorii sanctuarului, bărbat desăvârşit, a cărui sfinţenie îl îmbrăca asemenea unei lumini ce izvora din interiorul lui.

Regele s-a ridicat în picioare, impresionat de apariţia neobişnuită. Intenţia era de a-l onora pe curator: “Cere-mi o favoare şi ţi-o voi îndeplini”. Nu se ştie cât de departe ar fi mers generozitatea maiestăţii sale. Curatorul i-a răspuns: “Pe drum ai întâlnit o turmă de cămile. Toate erau ale mele. Te rog să mi le înapoiezi.” Regele a strâmbat din nas dezamăgit: “Bănuiesc că ştii care-mi sunt planurile. Cere-mi ceva legat de religia ta, cere-mi ceva legat de locul pe care neamul tău îl consideră sfânt.”

Regele se aştepta, desigur, să fie disuadat în vreun fel, să fie rugat să-si schimbe planul la care ţinea totuşi aşa de mult. Era foarte legat de aerul marţial al întreprinderii lui, pe care nu suporta să-l murdărească preocuparea pentru nişte amărâte de dobitoace. Curatorul l-a privit în ochi şi i-a spus: “Eu sunt stăpânul cămilelor. De aceea ţi le cer înapoi. Sanctuarul are Stăpân, nu trebuie să mă îngrijorez pentru el.”

Frânturile zilei (LII)

Comunismul este faţă de creştinism precum diavolul faţă de Dumnezeu: o maimuţăreală. Nu înseamnă că n-au existat creştini în comunism, dar niciun comunist n-a fost creştin.

Capitalismul este faţă de creştinism o formă exterioară de idolatrie: cultul mâinii invizibile a pieţei economice despre care se crede cu religiozitate că va echilibra escatologic toate dezechilibrele actuale. Adoratorii acestui cult ne propun să credem că va fi bine atunci când mâna invizibilă va fi complet descătuşată de reglementări. Pentru ei, leacul la toate dezastrele aduse de capitalism este o nouă supradoză de capitalism.

Nu spun că nu există creştini în capitalism, spun doar că niciun capitalist nu este creştin. Aş putea adăuga şi după “comunist”, şi după “capitalist”, şi după “creştin” adjectivul “adevărat”, dar mi se pare o dovadă de neseriozitate.

Frânturile zilei (LI)

Ca să fii capitalist, te califici doar dacă-ţi lipseşte empatia. Umanitatea capitalistului se termină la bariera epidermică, imediat sub pilozitatea corporală, epilată sau nu. Pentru capitalist există un singur om: el. Restul bipezilor fac parte dintr-o subspecie care aşteaptă să i se dea rostul prin munca în folosul capitalistului. Capitalismul nu se poate topi în creştinism, în creştinism trebuie să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, iar efortul acesta începe atunci când te pui în locul lui. Asta exclude din start exploatarea. Există sfinţi soldaţi, sfinţi medici, sfinţi pustnici, nu există un sfânt capitalist. Antropologia creştină nu coabitează cu această utopie.

Frânturile zilei (L)

Legea cererii şi a ofertei, pe care se ridică idolul pieţei sub forma unei mâini invizibile care rezolvă toate dezechilibrele, este o fraudă exprimată în cuvinte convenabile. În virtutea acestei legi este permisă spolierea aproapelui, însărăcirea celui care nu beneficiază de aceleaşi circumstanţe favorabile. Nici măcar câştigătorul vremelnic în jocul economic nu poate fi sigur de nimic, pentru că mâine legea celui mai puternic îl poate transforma pe el într-o victimă.

Capitalismul şi creştinismul sunt din filme diferite, nici în textul sacru, nici la Sfinţii Părinţi nu este permis să profiţi de cel aflat în puterea ta. Sub forma dezlănţuită pe care o cunoaştem astăzi, capitalismul e la fel de empatic ca un bilanţ contabil, la fel de periculos ca un bolid fără frâne, la fel de principial ca un război american.

Frânturile zilei (XLIX)

Nu e nevoie de o disciplină numită ecologie, e nevoie de religie înţeleasă corect. Cum n-avem nevoie nici de etică: religia conţine totul. Nu-i adevărat ce spun ateii convertiţi la religie, că plasarea omului în centrul Creaţiei ari fi fost premisa dezastrului în curs şi a exterminării speciilor. E simplist! Textele sacre ne arată că cu prisosinţă rătăcirea noastră.

În islam exista interdicţia vânătorii pentru cei care îndeplinesc ritualul pelerinajului la Mecca. Şi e normal să fie aşa. Dacă într-o călătorie spre un punct central fiecare vânează, speciile cu care intră oamenii în contact sunt serios ameninţate. Clarviziune? Poate simpla anticipare gospodărească. Niciodată, în 1300 de ani de islam nu a dispărut vreo specie, nici măcar cu scuza săturării burţilor celor care mergeau spre Buricul Pământului.

În creştinism, Geneza spune fără ocoliş că Adam a fost pus în Rai să aibă grijă de tot ce e acolo. Să aibă grijă, nu să defrişeze, nu să se comporte ca un agresor, nu să facă afaceri. Superioritatea faţă de restul Creaţiei lui Adam era cea a părintelui faţă de copil, nu a celui mai pregătit dintre distrugători. Cum spuneam, dacă am avea măsura textului sacru în tot ceea ce facem, n-am avea nevoie de o disciplină erzaţ.

joi, 27 aprilie 2017

Legea care va veni

Aflăm că în sertarele ministerului sănătăţii s-a copt un text asupra vaccinării obligatorii. În răstimpul ce ne-a rămas până când sertarele vor crăpa și textul va supura în spaţiul public, ridicat la rang de lege, alimentăm la rândul nostru fantasmele dezbaterii cu rândurile care urmează. Spunem dintru început că n-am făcut cei șase ani de medicină care să ne califice pentru a emite fie și cea mai neînsemnată propoziţie contradictorie despre vaccinuri. Nu avem nici măcar o formaţie știinţifică pe care s-o putem certifica printr-o diplomă care să ne confere vreo cât de vagă autoritate și nici măcar, vai, vreo competenţă tehnică oricât de modestă, fie și cea a unui umil prelucrător prin așchiere. Paragrafele care urmează sunt lucrarea cuiva care și-a petrecut viaţa printre texte, idei și oameni. Singura pretenţie pe care o putem emite ţine deci de idei, de modul lor de exprimare și de cei pe care îi influenţează.

Haideţi să privim puţin situaţia vaccinării la nivel european. Conform statisticelor prezentate de eurosurveillace.org și care investighează statutul vaccinurilor în cele 27 de state ale Uniunii Europene, la care se adaugă Islanda și Norvegia, 15 dintre cele 29 de state lasă la latitudinea oamenilor să se vaccineze sau nu. Este vorba despre : Austria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Lituania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Regatul Unit. Celelalte 14 state au de la programe minimaliste, un singur vaccin obligatoriu prin lege (Belgia – antipolio), până la 8 vaccinuri impuse (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia). Lider incontestabil este Letonia, cu 12 vaccinuri obligatorii pentru toată populaţia. Observăm în treacăt că cele mai active legi pro-vaccinare sunt în Europa de Est. Dacă am crede în forţa explicativă a cuvântului “coincidenţă”, l-am folosi în această situaţie. Doar că nu credem.

miercuri, 26 aprilie 2017

16 propuneri pentru reforma educaţiei care nu vor fi niciodată puse în practică (recenzie)

În 1969, Neil Postman şi Charles Weingartner publicau o carte care-şi propunea să ofere reţeta dinamitării unui învăţământ care era considerat deja, la vremea aceea, irelevant şi letargic. Lucrarea se bazează pe două presupuneri, prima fiind: supravieţuirea societăţii noastre este ameninţată de un număr crescând de probleme cu care nu ne-am mai întâlnit până acum şi care se încăpăţânează să rămână insolubile. A doua presupunere este că ceva poate fi făcut cu aceste probleme, iar locul abordării lor este chiar învăţământul. Printre probleme, autorii enumeră: numărul problemelor de sănătate şi în special de sănătate mintală, creşterea criminalităţii de orice fel, inclusiv cea juvenilă, numărul fără precedent al sinuciderilor, dezinformarea (minciuni, clişee, zvonuri). La acestea se adaugă: avorturile, problemele legate de locuinţe, parcări, mâncare şi apă.

La o primă lectură, cele şaisprezece propuneri par: năstruşnice, idealiste, imposibile, periculoase, generatoare de haos, nerealiste, enigmatice, fantastice, idioate, irelevante, inaplicabile, subtile, avantgardiste, recurente. Indiferent dacă suntem de acord cu ele sau nu, acestea reprezintă un plan care tinde spre un scop precizat. In spatele lor se află o filosofie din care decurg o serie de solutii. Adică ceva ce reforma invătământului românesc n-a avut sau făcut nici macar la nivel declarativ. Cele şaisprezece propuneri, în ordinea indicată de autori, sunt:

1) Interziceţi timp de cinci ani utilizarea oricărui manual şcolar.

2) Puneţi-i pe profesorii de engleză să predea matematică, pe cei de matematică să predea engleză, pe cei de ştiinţe sociale să predea ştiinţe exacte, pe cei de ştiinţe exacte să predea arte şi aşa mai departe.

3) Transferaţi-i pe toţi profesorii de liceu la şcoala generală, şi pe cei de şcoală generală la liceu.

4) Cereţi fiecărui profesor care crede că-şi cunoaşte bine disciplina să scrie o carte de specialitate.

5) Anulaţi toate disciplinele, cursurile şi în special temele de acasă.

Frânturile zilei (XLVIII)

Neil Postman, în Teaching As a Subversive Activity, ne relatează că un grup de cercetători a avut de-a face cu nişte şoareci de laborator despre care li s-a spus că au fost selectaţi pe criterii de inteligenţă. Cercetătorii au confirmat ulterior că în timpul experimentelor şoarecii respectivi au avut un comportament neaşteptat de inteligent. Un alt grup de cercetători a fost pus în contact cu un grup de şoareci în privinţa cărora au fost avertizaţi că sunt extrem de idioţi. Noua echipă de cercetători a confirmat justeţea avertismentului. În ambele situaţii s-a folosit acelaşi grup de şoareci, care nu a fost selecţionat pentru nimic.

Neil Postman continuă povestind că un grup de profesori a fost pus să lucreze cu o clasă de elevi care le-a fost prezentată ca fiind formată din copii foarte inteligenţi. După perioada de lucru, profesorii au validat observaţia iniţială. Un alt grup de profesori a fost în contact cu nişte elevi caracterizaţi drept imbecili. La capătul experimentului, profesorii au fost de acord cu eticheta iniţială. În ambele situaţii s-au folosit fix aceiaşi elevi.

Elevii sunt cum îi văd profesorii. Adică profesorii văd la elevi ceea ce vor să vadă: comportamente de tip inteligent sau comportamente prosteşti. În timp, elevii vor exterioriza cu precădere acele comportamente care confirmă aşteptarea dascălului. E supralogic, e magic. Şi nu-i valabil doar pentru profesori, ci şi pentru părinţi. Mare grijă, nu-i vorba de “aşteptări”, de dorinţele adulţilor. E vorba chiar de “a vedea”. Putem extrapola: realitatea este plastică, realitatea este cum o vedem noi, realitatea se consumă în noi. Şi poate că singura metodă autentică de a schimba realitatea este s-o privim cu ochii potriviţi.