duminică, 15 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXI)

Aha, deci voi sunteţi pescari. Asta înseamnă că vă ocupaţi cu peşte, nu-i aşa? Păi, duceţi barca la adânc şi aruncaţi năvodul să pescuiţi, spune Iisus. Simon, care avea să devină Petru, are obiecţii, dar face precum i se zice. Şi este copleşit: mrejele se rup, peştele este atât de mult încât e nevoie de încă o barcă. Amândouă sunt umplute dincolo de limita prudenţei: “că mai se afundau” (Luca 5: 7) Simon are reacţia normală a cuiva care se întâlneşte cu ironia divină: întâi cade în genunchi cuprins de spaimă, apoi lasă totul în urmă şi fuge. Are intuiţia fabuloasă că de Dumnezeu doar Dumnezeu te poate apăra. De aceea fuge în direcţia bună, pe urmele Mântuitorului.

Dumnezeu nu-i dă nişte peşte, nici peştele de care avea nevoie în ziua aceea, Dumnezeu îl îneacă în peşte, îi dă chiar peştele. Câteva chisoage în plus ar fi scufundat două bărci. Dacă nu era a doua, captura n-ar fi putut fi tăbârcită la mal. Vrei aur? Dumnezeu te poate îngropa în aur. Pământ? Poţi avea pământ cât să nu-l poţi parcurge niciodată în viaţă cu piciorul. Orice vrei, Dumnezeu îţi poate da să te îngroape. În cele ale cantităţii, Dumnezeu poate bascula cu uşurinţă nemăsurarea peste capul celui care se încumetă să ceară neştiind ce vrea. Simon primeşte dintr-o dată mai mult peşte decât poate duce, mai mult decât are nevoie, mai mult decât va primi vreodată.

Acest mai-mult-decât-va-primi-vreodată este amprenta ironiei divine, apostolul înţelege că punctul culminant al vieţii lui de pescar este acolo şi atunci, irepetabil. E ca şi cum ai ajunge ca om în momentul cel mai preţios al vieţii tale de până atunci, având concomitent şi certitudinea că un al doilea mai bun, sau măcar asemănător, nu va mai exista. Simon pricepe, lasă peştele să-l mănânce pescăruşii, să-l împartă oamenii după voie, să putrezească. Îşi lasă viaţa în urmă, pentru una pe care nu o cunoaşte, dar în care cu certitudine nu va fi nevoit să povestească nimănui cum a venit un străin şi era să-i înece cu peşte pe el şi pe prietenii lui, iar el l-a lăsat pe străin să plece în lume.

Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIX)

Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.

Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.

Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.

vineri, 13 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVIII)

O mămică îngrijorată a reclamat că ghiozdanul cântăreşte 25% din greutatea băiatului ei în viu. Iar nişte oameni puşi pe fapte mari au purces la o anchetă. Avem aici două probleme, nu una. Prima este aceea că băiatul e puţin obez, la Ştefan al meu ghiozdanul e cam 40-50% din greutatea cu hăinuţe şi cravată. Pentru asta ar fi bine ca mami cu reclamaţia să-i spargă tableta de perete (merge şi de podea) şi să-l scoată afară cu o minge sub braţ, inclusiv întrebuinţând forţa. Încă nu e prea târziu.

Cât despre ancheta adulţilor, nu e nevoie de ea, explicaţia e la îndemână. Atunci când vizualul a invadat manualele şcolare, a fost nevoie de hârtie bună şi format mai mare. Greutatea manualelor intoxicate de poze, desene şi culori atrăgătoare s-a triplat. Bătrânele manuale comuniste foloseau hârtie proastă, reciclată, dar foarte uşoară. Nu-mi amintesc să fi fost imperios necesar să vină tata să mă ia de la şcoală ca nu cumva să mă cifozez până într-a cincea. Eu musai trebuie să-mi iau ariciul de la şcoală dacă nu vreau să-l operez peste câţiva ani de coloană.

Nici pomeneală să şi le lase prin vreun dulap undeva, rostul manualului este să meargă după elev. Fireşte, n-o să revenim nici la vechile manuale în care dominau textele şi nu pozele, nu avem tăria necesară să recunoaştem că vizualul nu i-a apropiat mai mult pe elevi de şcoală, ba dimpotrivă. Nu cred că vreo editură va scoate manuale alb-negru argumentând (pe bună dreptate) că acestea cresc capacitatea elevilor de concentrare. Pur şi simplu ancheta nu va scoate nimic. Din vreme în vreme problema va fi repusă pe tapet, cu sfântă şi inutilă indignare. Între timp, tătici, mămici şi bunici îşi vor duce şi-şi vor aduce copiii de la şcoală. Pentru că oricum e mai ieftin decât o operaţie în anii adolescenţei.

joi, 12 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVII)

Nu ştiu voi, dar eu când aud că “elevii nu înţeleg” mă gândesc automat la adulţi. De la profesorul tâmp care s-a distrat în facultate de i-a crăpat intelectul şi până la tăticul care vine acasă şi se ancorează cu dreapta de telecomandă în timp ce stânga şi-o priponeşte în chiloţi, adulţii poartă întreaga responsabilitate a neştiinţei copiilor. Nu-mi place demagogia şi cei care mă cunosc ştiu că nu-mi flatez elevii nici pe timp de eclipsă, însă lucrurile sunt ceea ce sunt: copiii sunt plastilină în mâna adulţilor. Toţi, fără excepţie, îi educăm: şi doctoriţa care le dă scutiri pe naşpa, şi oamenii politici care vorbesc ca porcul, şi umoriştii care fără porcoşaguri nu mai fac pe nimeni să râdă. Toată societatea este antrenată în efortul constituirii unui mediu intelectual motivaţional pentru copii. Iar rezultatul este măsura noastră, a tuturor.

Nu poţi să te ascunzi în spatele argumentului “elevii nu înţeleg” pentru a arunca peste bord canonul literar românesc. Nicio generaţie nu se naşte mai deşteaptă sau mai proastă decât celelalte, toate au procentul lor de idioţi şi de genii. Dacă celor de azi le vine greu să-l înţeleagă pe Sadoveanu, nici nouă nu ne-a fost uşor. Dar am avut acasă cărţi, pentru că televizorul era capturat de Ceauşescu, am avut profesori care au avut răbdare să ne pună întrebări la fiecare virgulă, la fiecare sens ascuns, transpunându-ne şi în Hanul Ancuţei, şi la scăldat cu Nică a Petrei, şi la lacul codrilor albastru al bădiei Mihai. Fără călăuze n-am fi ajuns acolo, iar dacă am ajuns unde am ajuns nu e pentru că generaţia mea ar fi înţeles implicit mai bine.

Am să forţez lucrurile şi-am să afirm că scopul Baltagului nu este să-l facă pe elev să iubească lectura, deşi admit că se poate întâmpla excepţional şi asta. Nu sunt orb, ştiu că mai uşor faci un elev să citească un Harry Potter decât un Ionel Teodoreanu, indiferent dacă îmi place sau nu. Zilele astea unul dintre copiii mei a isprăvit o carte, şi de atunci încă două, pornind de la Micuţul Nicolas a autorilor francezi Sempé şi Goscinny. Acestea sunt cărţi care fac copii cititori activi, rolul Baltagului este acela de a-i face români. Pentru că Sadoveanu şi Slavici, Caragiale şi Gârleanu sunt perfuziile românismului în absenţa cărora am putea probabil creşte producţia de cititori la hectar, dar incolori, inodori, insipizi, şi deloc români.

Ideea abandonării marilor texte nu e nouă, a şi fost aplicată cu mare succes pe aiurea. În Franţa începutului de secol XXI s-a scos orice text literar mai vechi de secolul XX. Adică fără Victor Hugo, fără Emile Zola, fără Pierre Corneille, fără Molière şi fără Jean de La Fontaine. Fără nimic din ce a consacrat Franţa în universalitate. Cu ani în urmă, o franţuzoaică reflecta cum e cu putinţă ca unii să ştie atât de multe lucruri despre ţara ei departe de ea, în timp ce francezii se concentrează egoist asupra lor înşişi. Interogaţia e de domeniul trecutului, în curând cei din afara Franţei vor şti despre ea ceea ce tinerii francezi ignoră cu desăvârşire. Eu nu cred că suntem inconştienţi, că repetăm fără să vrem erorile altora. Cred, dimpotriva, ca vânăm aceleaşi rezultate, păcălind pe cine putem cu aerele noastre de "sainte nitouche".

duminică, 8 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVI)

O bună parte din intervenţionismul nostru se consumă în direcţia suprimării fiziologiei fireşti, în profitul bunului plac. Eliminarea sociologică a transpiraţiei este un exemplu clasic, deşi nu cel mai şocant. Pare greu de imaginat că acest miros n-a fost considerat neplăcut până la generalizarea antiperspirantelor, adică a parfumurilor care şi-au propus întâi să acopere, apoi să suprime transpiraţia. La originea acestei mutaţii se află o susţinută campanie publicitară. Astăzi, mirosul de transpiraţie, marca unui fenomen fiziologic firesc prin care se elimină toxinele din organism, este asociat lipsei de igienă şi de respect pentru oamenii cu care intrăm în contact. Eliminarea transpiraţiei promisă de diferite produse cosmetice nu mai şochează pe nimeni.

Orice intervenţie asupra fiziologiei trebuie privită drept ceea ce este: o mortificare. Ascezele cele mai diverse, peste tot prezente în civilizaţiile tradiţionale, sunt bazate pe o reflecţie simplă: dacă din cele şase găuri ale unui fluier vei acoperi patru sau cinci, aerul va suna potrivit găurilor prin care îi este permis să treacă. Dacă te opreşti din mâncat, din băut, de la somn, de la activitatea sexuală, de la vorbit, de la frecventarea oamenilor, din fluxul gândurilor, atunci contemplaţia va fi altfel. Toate textele sacre afirmă, sub diferite moduri, acest adevăr simplu. Toţi ermiţii, stâlpnicii, pustnicii şi-au trăit viaţa potrivit acestei concepţii, că poţi pierde ceva din tine pentru a câştiga ceva mai presus şi mai înalt de tine.

Curele de slăbire, suprimarea ovulaţiei, eliminarea colesterolului, reducerea somnului din cauza electricităţii şi a digitalului sunt mortificările moderne, transpuneri în circumstanţele actuale ale vechilor mortificări. Doar că vechiul drum spre sacru s-a obturat, mortificările parodice ne promit că în schimbul jugulării fiziologicului ne vom simţi incredibil de bine în propria piele. De aceea o cură de slăbire nu are niciun impact asupra virtuţii noastre, celebra pilulă nu e semnul abstinenţei sexuale – ba dimpotrivă, eliminarea colesterolului merge mână în mână cu obezificarea egoului, iar veghea omului modern nu este aşteptarea Duhului, ci rătăcire sterilă în lumi virtuale. Probabil că n-ar trebui să ne mire faptul că suntem invadaţi de boli degradante, foarte rare sau complet necunoscute pe vremea în care sacrul înnobila orice avânt.

Dacă astăzi am privi un călugăr catolic autoflagelându-se, tehnică asupra căreia avem mai puţină exclusivitate decât ne imaginăm, pentru că îl regăsim şi la musulmanii shi’a din zilele noastre, şi în ritualurile de trecere la vârsta adultă ale amerindienii, am fi probabil cuprinşi de oroare. Cu toate acestea, ce sunt altceva implanturile mamare şi injecţiile cu botox, pentru a nu enumera decât două dintre cele mai cunoscute intervenţii moderne, decât nişte autoflagelări pe altarul singurului zeu căruia i ne mai închinăm conştient: propriul ego? Atingerea “standardelor” estetice costă bani, ia timp şi provoacă suferinţă, avem chiar şi o boală asociată implanturilor mamare, care nu sunt nici pe departe inerte, cum s-a crezut din ignoranţă mult timp. Mecanismele lumii vechi sunt preluate de lumea modernă, însă deturnate şi falsificate.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXV)

Aud că există o coaliţie care afirmă susţinerea pentru familia tradiţională. Mă bucur foarte mult, pentru că şi eu sunt un mare fan al familiei tradiţionale creştine. Cred că aceasta este tradiţia la care ne raportăm, nu? Păi, hai să vedem despre ce vorbim, luând ca reper înţelesul acestei instituţii de-a lungul istoriei europene dinaintea şi din timpul perioadei de aur a creştinismului (până la Marea Schismă). Izvoarele din acea perioadă ne arată cum trăiau urmaşii Imperiului Roman, precum şi migratorii care s-au aşezat peste tot în Europa.

O realitate de care suntem mai puţin conştienţi este faptul că primele secole ale creştinismului au înregistrat o poligamie de facto, mai ales în păturile superioare ale societăţii. Soţia oficială era secondată de concubine, multe dintre ele dintre tinerele sclave aparţinând familiei, asupra cărora bărbatul avea drepturi incontestabile. Aceste maniere s-au perpetuat făţiş de-a lungul întregului Ev Mediu, multe capete încoronate şi, după acest model, nenumăraţi nobili având în patul lor un număr foarte mare de femei. Desigur, Biserica nu a aprobat niciodată acest comportament, dar noi vorbim despre fapte exemplare, petrecute în castele superioare ale societăţii, şi care erau aprobate tacit din grija de a lăsa urmaşi, imposibil de înţeles pentru cineva care trăieşte într-o lume a abundenţei ca a noastră, unde copiii încurcă fără sens lucrurile.

Mai mult decât atât, vârsta de căsătorie a tinerelor fete era undeva la 12 ani, uneori mai devreme. Consimţământul unei fete era considerat valabil la această vârstă. Virginitatea obligatorie, altfel căsătoria se rupea în noaptea nunţii, înainte de a începe. Imposibilitatea cuplului de a avea copii era altă cauză indiscutabilă de divorţ. Avorturile şi contracepţia erau aspru condamnate de Biserică, în acord cu morala precreştină. Surprinderea soţiei cu amantul în flagrant aproba mânia soţului care îi ucidea pe amândoi pe loc şi elimina orice tentativă de răzbunare ulterioară a familiei. Nici măcar nu trebuia plătit un preţ de răscumpărare a sângelui, obsesia pentru puritatea femeii fiind universală şi dincolo de orice discuţie.

Într-o societate a penuriei generalizate, a foametelor periodice şi a marilor încercări în contact cu natura, oamenii şi demonii, bărbatului i se cerea să fie capabil să-şi protejeze familia. Nu doar soţia şi copiii, ci şi părinţii, rudele ajunse la nevoie (văduvele şi orfanii), sclavii şi prietenii. Trebuia să poată pedepsi furtul surprins în flagrant cu moartea, precum şi să fie solidar cu clanul atunci când trebuia răzbunată moartea unui neam sau plătită răscumpărarea exorbitantă pentru sângele vărsat de o rudă. Atunci când nu trebuia să fie pur şi simplu erou, avea datoria să producă hrană şi adăpost pentru familie. Educaţia o făcea prin forţa exemplului, având datoria să devină, după o anumită vârstă, depozitarul viu al Tradiţiei.

Într-o civilizaţie care a cultivat intens mitul cuplurilor înlănţuite de pasiune (Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta), secole de-a rândul căsătoriile nu s-au făcut din dragoste. În romanele sale, Honoré de Balzac nu ezită să le înfăţişeze cititorilor lui, fără teama de a nu fi înţeles, personaje ale căror căsătorii, iniţiate de părinţi sau alte rude, se dovedesc trainice şi fericite. Astăzi, simpla idee că viaţa în comun ar putea fi bazată pe altceva decât pe o puternică pasiune ne-ar umple instantaneu de revoltă. Ce altceva ar putea fi mai important? Păi, să vedem, principiile eterne, codul onoarei, calităţile morale şi sufleteşti. Adică liantul altor vremuri...

Ceea ce cândva constituia familia tradiţională am dărâmat în ultimele secole, piatră cu piatră. Marile familii s-au destrămat atunci când justiţia a devenit monopolul statului. Paralel, injustiţiile de tot felul au crescut exponenţial, semn că justiţia privată a fost mai eficientă şi cu certitudine mai ieftină. Evident, bărbaţii care nu au fost nevoiţi să înveţe cum se mânuieşte o armă s-au înmuiat şi s-au feminizat. Atunci când statul s-a oferit să ne plătească pensiile, a dispărut nevoia practică de a avea mulţi copii. De fapt, aşa cum remarca Joseph de Maistre, într-o lume în care bărbaţii nu mai merg la război, femeile nu mai vor să facă prunci. Atunci când actul sexual şi-a pierdut motivaţia şi sensul, secundarul a devenit principal, plăcerea s-a transformat in scop. Şi aşa au apărut, s-au răspândit şi au devenit legitimi curvi şi curve de toată mâna.

Da, încă ne mai căsătorim un pic, din dragoste, cât ţine ea. Pe copii, dacă nu le putem oferi tot ce poate fi mai bun, preferăm să-i avortăm. Din dragoste. Părinţii ni-i ducem în aziluri, ca să fie mai aproape de cei de vârsta lor, cu care au atâtea în comun. Fireşte, tot din dragoste. Aceasta este familia ameninţată azi, pe ea o numim pompos “tradiţională”. De fapt, dacă mâine am fi aruncaţi într-o familie demnă de acest nume, care dă totul şi-ţi cere jertfă totală, am muri sau, cine ştie, am afla ce este adevărata viaţă. În hăurile modernităţii în care am coborât generaţie după generaţie, doar ignoranţa noastră funciară ne face să confundăm lupta noastră pentru dreptul penisului de a frecventa exclusiv vaginuri cu apărarea familiei tradiţionale, căreia i-am pierdut demult, cu desăvârşire, până şi amintirea coerentă.

miercuri, 4 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIV)

Precursoarele enclopediilor care au făcut gloria secolului XVII erau colecţiile de citate din autori clasici. Organizate sub forma unor indexuri de locuri comune (index locorum communium), florilegiile s-au bucurat de un succes teribil şi au avut distribuţie europeană, fiind redactate în latină. Susţineau că în sutele lor de pagini se află tot ceea ce un om cult trebuie să ştie despre subiectele de care nu are habar. Listele adjectivelor adecvate anumitor teme par să fi fost consultate şi folosite cu fidelitate inclusiv de William Shakespeare. Este de presupus că succesul acestui mod de organizare a ignoranţei a fost atât de mare încât frecventarea lor era o măsură de prevedere dacă voiai să te bucuri de succes. Adică dacă erai suficient de abil încât să înţelegi că nu-ţi faci niciun serviciu păcătuind prin imprevizibilitatea opiniilor despre subiecte de interes general.

Enciclopediile continuă spiritul florilegiilor prin acumularea de fapte, date şi păreri prefabricate, dar la o cotă complet diferită prin ocultarea “vocilor”. Practic, citind o enciclopedie cu greu ne-ar trece prin minte faptul că “cineva” este la originea afirmaţiilor scrise acolo. Printr-o magie accesibilă la vremea aceea doar tiparului, articolul de enciclopedie nu mai are autor, nu mai poate fi legat de nicio fiinţă omenească, este dincolo de îndoieli şi dezbateri. Cititorul are acces necondiţionat la lucruri obiective pe care nu le poate trăi, digera şi asimila, fiind condamnate exact din cauza acestei facilităţi la o glacială externalitate. Victoria tristă a oricărei enclicopedii, a oricărui dicţionar, este aceea de a oferi o cantitate impresionantă de fapte pure, neîntinate de niciun catharsis. Cu multe secole înaintea cloud-ului, ignoranţa era deja riguros organizată alfabetic.

duminică, 24 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXIII)

O replică din 12 a lui Nikita Mikhailkov: “Totul este cu putinţă, chiar şi imposibilul.” Vechii greci credeau că pământul este sferic pentru că, după toate calculele lor, pe care nimeni nu le-a contrazis niciodată până astăzi, sfera conţine maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Singura problemă pe care o trecem cu prea mare uşurinţă cu vederea este aceea că nicăieri nu scrie că Pământul ar trebui să conţină maximum de volum cu minimum de suprafaţă exterioară. Avem de-a face cu un model intelectual, cu seducţia inexplicabilă a unei idei pe care nu o putem localiza nicăieri într-un text sacru. Toate celelalte posibilităţi au fost declarate imposibile şi eliminate din câmpul intelectual.

Eu spun, dimpotrivă, că Pământul este, aşa cum afirmă explicit toate textele sacre, plat, aflat în centrul Creaţiei. Ba mai mult, cred că nu are decât o singură faţă, cea pe care suntem noi. Desigur, acest lucru “sare în ochi” ca fiind imposibil, pentru că reperele noastre despre posibil au fost stabilite odată pentru totdeauna în timpul anilor în care am învăţat pe de rost ce este conceptibil şi ce nu trebuie imaginat decât eventual ca literatură fantastică, formă scuzabilă şi amuzantă a onaniei intelectuale. Şi totuşi, stranietatea lumii este mai aproape de noi decât, din cauza acestui abominabil dresaj, ne putem imagina. Câte feţe şi câte margini are o foaie de hârtie? Două şi două, nu încape îndoială.

Dar încape imposibilul. Să decupăm o fâşie de hârtie nu mai lată de un centimetru. Rotiţi unul din capete şi lipiţi-l de celălalt capăt, pentru a forma o buclă. Trasaţi o linie cu stiloul drept la mijloc: vă veţi întâlni cu punctul de plecare după ce aţi parcurs banda integral. Tocmai aţi obţinut un obiect neorientabil şi homomorf, un obiect cu o singură suprafaţă şi o singură margine. Schimbând doar un pic datele problemei, am transformat ceva foarte banal într-o imposibilitate descoperită de Möbius (probabil un pasionat al lucrului manual) în urmă cu mai puţin de 200 de ani. Banda Möbius este probabil cea mai bună dovadă că personajul lui Nikita Mikhailkov nu se înşală, imposibilul chiar este cu putinţă, chiar dacă noi avem dificultăţi majore să-l asimilăm cu mintea noastră.

Îmi este teribil de greu să admit că Dumnezeu ce-l infinit s-a putut limita într-atâta încât să apară oamenilor sub forma uşor asimilabilă a unui dulgher din Nazareth. Sunt cât se poate de şocat de ideea că sacrificiul unui nevinovat petrecut în urmă cu două mii de ani mă absolvă pe mine de păcate. Şi este nevoie de un întreg remorcher teologic ca să mă ducă la altar pentru a-I mânca trupul şi a-I bea sângele, intrând în comuniune cu El. Dacă n-aş fi convins, cu toată fiinţa de care mi se pare că dispun, că imposibilul este cu putinţă, nimic din toate acestea nu şi-ar găsi locul în viaţa mea. În schimb, n-am nicio problemă să admit că Pământul este în centrul universului creat de Dumnezeu, că este plat, nemişcat şi are o singură faţă, că Soarele, Luna şi stelele sunt luminători atârnaţi de o tărie care separă cerul de ceva ce ne este cu totul inaccesibil. Doar scrie în Biblie, nu?

vineri, 22 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXXII)

Din Cutia Pandorei, metafora potenţialitatilor pe care femeia le dăruieşte lumii, ultima care ţâşneşte este Speranţa. Nu e promisiunea binelui, altfel am spune că speranţa e una din formele certitudinii, este încăpăţânarea de a crede că fără suport că “până la urmă totul va fi bine”. E opium, înşelăciune, părăsirea realităţii pentru o închipuire fără chip, anesteziere şi bluff sordid. Principala daună pe care o aduce speranţa este incapacitatea celui vrăjit de ea de a-şi asuma tragedia. Fără excepţie, eroii tragici au în comun faptul de a fi descoperit că există viaţă (şi există moarte) în absenţa speranţei. Dintr-un punct de vedere deloc exterior, singura magnificenţă de care a fost capabilă cultura europeană a fost sub zodia scurtă a tragicului grecesc, reluată cu puţin şi trecător succes de dramaturgia unui Corneille, parodiată jalnic de Racine. O întreagă religie, astăzi în agonie, a fost fondată de Cel care şi-a trăit superb calvarul ştiind că nimeni şi nimic nu va lua de la El cupa ce i-a fost întinsă de Tatăl.

Poate fi cu putinţă o tradiţie fără speranţă? Credem că starea normală a unei tradiţii este absenţa amăgirii, iar vechii greci n-au făcut decât să ne avertizeze, în stilul caracteristic lor, în privinţa unui şancru care le rodea cultura agonică. Cel care ne-a spus că, între tigru şi prăpastie, trebuie să-ţi găseşti liniştea necesară pentru a mirosi o floare, ne-a prezentat chintesenţa stării omeneşti care omite posibilitatea speranţei. Sacrificiul de sine din cultura japoneză clasică, cunoscut ca sepukku, şi care nu trebuie asimilat sinuciderii ordinare a omului modern, izvorăşte din aceeaşi ignorare superioară a schimonoselii răului. Şi e de presupus că sepukku n-a fost cândva specific unei insule pierdute în Pacific, mă gândesc la sacrificiul lui Decebal, învinsul.

Păcatul speranţei este acela de a muta centrul existenţei din prezent spre viitor, de la ştiinţă spre credinţă. Cel aflat pe calea spirituală ştie că una dintre pietrele de încercare este să se concentreze pe prezent, pe acum şi aici, să alunge visăraia, oricât de “nobilă” i s-ar prezenta. Că nu e loc nici de speranţă, nici de pandantul ei din trecut, regretul. De amândouă trebuie să se lepede dacă aspiră să devină fiul clipei. Una dintre valenţele ritualului este tocmai suspendarea triadei trecut-prezent-viitor, este exemplificarea perfectă a lui carpe diem. Cunoscătorul este fără speranţă, pentru că nu i se refuză nici trecutul, nici viitorul. În ultimă instanţă, speranţa e operă de credinţă, adică de neştiinţă. Cei care se laudă cu credinţa lor sunt vrednici de milă, pentru că ceea ce e începutul cunoaşterii, pragul şi începutul drumului, nu poate fi obiect de mândrie decât pentru cei care nu s-au depărtat prea mult de el.

Legenda spune că, atunci când zeii au trimis-o pe pământ pe prima femeie, Pandora, au înzestrat-o, după cum îi spune şi numele, cu toate darurile: frumuseţe, înţelepciune, talent muzical, putere de convingere. I-au mai dat şi o cutie conţinând cruzimea, aroganţa, suferinţa, vanitatea, lăcomia, pofta trupească, ura, bolile, lenea, tristeţea, teama şi moartea. Legenda ne mai spune că o zeiţă bună ar fi pus, printre aceste năpaste, speranţa, singura consolare. Mitul e şugubăţ, mitul se deghizează, mitul îi alungă pe cei nechemaţi, păstrându-se pentru hermeneutul care nu se teme să-i spargă coaja. Uneori, ceea ce se spune că este da, este nu, iar ceea ce pare a fi nu, este de fapt da. Când anume? Mi se pare c-am spus deja: uneori.

Frânturile zilei (CXXI)

O chestie care nu-mi dă pace, o poveste semnificativă pe care o ştiu de la economistul E.F. Schumacher. Aflat în Ucraina, omul vrea să vadă nişte biserici ortodoxe. Se uită pe hartă dar, ce să vezi, hărţile din Ucraina sunt în ucraineană, limbă pe care o ignora cu desăvârşire. Întreabă un trecător care îi spune clar: nu există biserici pe hartă. Păi cum aşa, încearcă să se lămurească englezul, văd totuşi nişte cruci. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Orice parcurs educaţional este dezlegarea semnificaţiilor unei hărţi spirituale. Una făcută în funcţie de ce a considerat cineva că este important să se afle pe harta respectivă. Cineva care n-a fost nici fără idei preconcepute, nu neapărat cele bune, nici scutit de maladii ale spiritului din care cu multă generozitate epoca ne gratulează pe toţi. Ne place sau nu, harta nu este reproducerea imperiului la scara 1:1 (despre imposibilitatea unei astfel de hărţi a scris Umberto Eco pagini savuroase, iar celor care cred că demersul a fost gratuit le spun că există un efort constant de producere a unui univers paralel, exact la scara anticipata de semiotician, iar acesta se numeşte informatizare).

De sub vraja hărţii te smulgi atunci când înţelegi că nu conţine “bisericile vii”, exact lucrul de care ai tu nevoie. De fapt, nu înţelegi de unul singur decât dacă eşti hoinar, dacă pleci fără ţintă şi te trezeşti ca dintr-un vis în faţa unei dovezi clare cât roata carului că harta este o minciună. Sau pur şi simplu vine cineva şi-ţi dă un ghiont, cel mai probabil. Dacă ţi se întâmplă asta, restul vieţii ţi-l petreci făcând însemnări, corectând, mâzgălind harta. Până când devine a ta.

vineri, 15 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXX)

Am cunoscut un cuplu care bate recordul la schimbări de domiciliu în România comunistă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX: vreo 8 sau 9. Ambii născuţi în 1948, la sute de kilometri de casa părintească. Şi-au petrecut viaţa intrauterină pe drumuri, pentru că în Moldova românească seceta cumplită din 1947 a alungat oamenii simpli în alte zone ale ţării, unde pentru nişte mămăligă şi ceva legume se putea munci cu ziua. El s-a născut în Topraisar, judeţul Constanţa, ea în Mera, judeţul Cluj. Niciodată nu s-au simţit nicăieri cu adevărat acasă. Atunci când voiau să spună că le e foarte bine, întrebau retoric: “Cumva nu este ce mânca?” Obiceiurile lor alimentare erau moderate, nu erau nici gurmanzi, nici obezi. Între timp, el a murit şi ea s-a mutat în alt oraş. Acum ea vrea să-i mute mormântul, ca să-l aibă aproape.

miercuri, 13 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIX)

Există în religie adevăruri care valorează mai mult prin ceea ce subînţeleg decât prin ceea ce afirmă explicit. De exemplu, afirmaţia care revine obsesiv în Vieţile Sfinţilor conform căreia zeii lumii greco-romane sunt demoni. Atunci când creştinismul s-a deschis spre lume, filoanele spirituale ale lumii antice erau puternic secătuite, unele complet înfundate, altele abia pâlpâind. Anumite idei (cum ar fi cea a continuării existenţei oamenilor după moartea fizică) nici măcar nu mai erau transmise celor mulţi, fiind apanajul unor grupări iniţiatice pecetluite de o lege a tăcerii care rareori şi doar aluziv era eludată. Antropomorfizarea până la caricatură a aspectelor divine pe care le ilustrau la origine “zeii”, distanţarea acestora până la rupere de Principiul creator şi coordonator, sunt semnele cele mai sigure ale pierderii vitalităţii vechilor religii.

Sfinţii spun răspicat: “Zeii sunt demoni.” Implicit, injoncţiunea nu lasă locul jumătăţilor de măsură: n mai priviţi într-acolo, s-a terminat tot ce-a fost de văzut. De fapt, sfinţii părinţi care au arătat oamenilor cărarea spre creştinism recuperaseră tot ce se putea recupera, iar ce mai rămăsese trebuia demolat, ars, redus la starea de pulbere. Masele neştiutoare au fost slobozite împotriva statuilor şi templelor, explicându-li-se că nu mai trebuie adorată piatra şi lemnul, ci Hristos cel Viu. Frapant este că acuzaţia adusă păgânilor este nedreaptă, aceştia slăvind, ca şi creştinii, ceea ce reprezentarea nu putea arăta decât printr-o transfigurare. Modul în care creştinii folosesc icoana este atât de asemănător cu acela din cultele greco-romane încât, câteva secole mai târziu, un Moise Maimonide, deplin cunoscător al argumentaţiei creştinilor în favoarea icoanelor, va spune că aceştia din urmă sunt idolatri.

Şi totuşi, într-un mod de o neaşteptată eficienţă, Sfinţii Părinţi aveau dreptate: zeii deveniseră demoni şi urmele lor trebuiau distruse. Atunci când o religie moare, niciun artefact nu rămâne neutru. Când cei care ştiau şi puteau s-o menţină vie se duc, procesul este ireversibil iar singurii interesaţi de ce rămâne mai sunt necromanţii, ghicitorii şi alte feluri de magicieni. Adresându-se tuturor, interdicţia legăturilor cu trecutul nu este formulată ca un tratat metafizic cu volute savante. Dimpotrivă, o afirmaţie tranşantă are darul de a fi înţeleasă de către cei mulţi, ale căror bune intenţii depăşesc prea des posibilităţile de discernământ. Peste câteva sute de ani formula salvatoare se va osifica şi unii vor crede naiv că zeii au fost întotdeauna demoni, că pentru omenire creştinismul a fost un progres care s-a lăsat aşteptat până când oamenii s-au “maturizat” suficient încât să-l poată primi, alte şi alte bazaconii care nu sunt decât rezultatul prafului pe care timpul îl aşterne întotdeauna peste lucrurile care cândva au fost clare.

Fireşte că zeii n-au fost totdeauna demoni. Lumea dinaintea creştinismului nu era un infern dominat de draci, oamenii din toate locurile şi timpurile au trăit întotdeauna în umbra sacrului, fără de care n-ar fi fost capabili să sesizeze sacralitatea tinerei religii care venea dinspre Orient. Iar dacă n-ar fi fost vorba de o joncţiune între o tradiţie spirituală aflată în agonie şi o nouă vibraţie a Logosului, astăzi n-am putea contempla în mâna episcopului creştin caduceul lui Hermes cu şerpii lui încolăciţi, n-am putea vedea pe frontoanele unor biserici Ochiul lui Horus iar crucea creştină n-ar fi un simbol universal şi ale cărui începuturi sunt imposibil de datat.

marți, 12 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVIII)

Cred că lumea noastră este într-o lipsă acută de politeţe. Citesc într-un basm turcesc că trei fraţi ajung la o răscruce. În faţa lor sunt trei drumuri: pe unul dintre el scrie că cine va merge pe acolo se va întoarce, pe altul scrie că cine va merge pe acolo poate se va întoarce, poate nu. Pe ultimul scrie: “Cine va merge pe aici nu va întoarce.” Dilema nu-i opreşte prea mult, pentru că unul dintre fraţi le spune celorlalţi să ia drumurile acceptabile, rezervându-şi pentru sine drumul cel mai greu. Fratele cel mai mic, cel mai politicos.

Confuzia dintre politeţe şi ipocrizie este probabil semnul cel mai serios al pierderii reflexelor legate de politeţe. Şi asta pentru că politeţea, ca formă de manifestare a iubirii şi a empatiei pentru aproapele nostru, este chiar o expresie a sincerităţii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că stăpânirea codurilor bunelor maniere trebuie să fie un reflex al virtuţilor şi al gândurilor bune. Dacă între gest şi gând există un clivaj, atunci nu se mai pune problema politeţii, pentru asta avem deja ipocrizia. În treacă fie spus, între politeţe, care e o lumină prin care se vede sufletul, şi ipocrizie, care e o mască cu greu schimonosită, nu se poate face confuzie în practică.

duminică, 10 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVII)

Cred că printre cele mai nefaste consecinţe ale învăţământului de masă, aşa cum este el organizat acum, este ratarea glorioasă a surselor autentice ale cunoaşterii. Toată şcoala, inclusiv facultatea, se prezintă sub forma unor piureuri de cunoştinţe răscoapte şi pasate de furculiţele altora. Tot ceea ce (credem că) ştim ne este transmis de nişte oameni care, cel mai adesea, nici eu n-au consultat vreodată sursele, ci transmit piureul altora, mestecat şi regurgitat sub forma unor manuale şcolare şi cursuri universitare. Dacă imperativul seriozităţii şi probităţii cere să ajungem la marile texte ale cunoaşterii, astăzi nimeni nu-l mai respectă. De aceea anturajul nostru abundă de oameni care au păreri foarte bine formate despre cutare sau cutare intelectual, pe care însă nu se mai obosesc să-l citească, pentru că ştiu dinainte că nu merită. O obedienţă toxică, izvorâtă din suficienţă şi lene intelectuală blochează din start orice discuţie cu un om care ştie din auzite mai bine decât ţi-ai dat tu silinţa să afli timp de ceasuri, zile şi săptămâni de efort.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.

Frânturile zilei (CXV)

Lumea de ieri şi lumea de azi: în Evul Mediu Timpuriu, legea burgunzilor amenda cu 3 sous pe cel care refuză să acorde ospitalitate călătorului (12 sous era preţul unui cal). Prin ospitalitate se înţelegea adăpost, dacă gazda era acasă, ori încălzirea la acelaşi foc, dacă gazda era tot un călător. În timp de iarnă nu se putea refuza orzul şi fânul pentru cal. Iar toate acestea gratis, fireşte, nici nu mai este nevoie să spun. De fapt, întotdeauna, gradul de sănătate spirituală a unei civilizaţii se măsoară cu acest barometru precis: ocrotirea celui rupt de locurile sale, a celui slab, care nu are nicio protecţie. Călătorul, refugiatul, imigrantul, sunt beneficiarii acestei legi universale.

Suprema ospitalitate o reprezenta dreptul de azil, refugiul perfect acordat unui om fără arme, urmărit de o brută înarmată. Putea fi acuzat de crimă, dacă fugarul intra pe pământul unei mănăstiri, sau a unei simple biserici rurale, putea rămâne acolo perpetuu, nicio forţă de pe pământ, nici măcar braţul justiţiei, nu avea dreptul să-l atingă în vreun fel sau altul. Desigur, nimeni nu-i putea împiedica nici pe urmăritori să aştepte un pas greşit al celui vânat, îndepărtarea din inadvertenţă de locurile tabu.

Uităm prea des că Sodoma şi Gomora nu simbolizează doar homosexualitatea, ci şi prigonirea călătorului, inospitalitatea. Sodomiţii încalcă mai mult decât o regulă, ei anticipează “dreptul forţei”, argument foarte drag în justificarea războaielor moderne. În contrapartidă, Lot cel salvat de Dumnezeu este gata să-şi sacrifice membrii familiei pentru a îndeplini îndatorirea sacră a ospitalităţii. Desigur, homosexualitatea ne aminteşte de acest episod biblic special, dar Sodoma este deja parte din peisajul nostru mental: n-am inventat noi ospitalitatea pe bani?

joi, 7 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIV)

Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.

Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.

În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.

Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.

miercuri, 6 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIII)

Dintre toate simţurile, pipăitul este primul cu care ne începem copilăria, simţul contopirii prin excelenţă, al distanţei zero între cunoscător şi cunoscut, al concreteţei celei mai înalte, al formalizării minime, al indistincţiei. Apostolul Toma Tactilul spune: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu...”. Văzul este simţul cel mai abstract, Merleau-Ponty spune frumos că este simţul care fragmentează lucrurile între ele, decupează realitatea, o dizolvă. Văzul nostru ucide.

Văzul este facultatea cunoaşterii care pune maxima distanţă între cunoscător şi cunoscut, de aceea Toma Tactilul spune: Vreau să parcurg drumul de la distanţare (văz) la contopire (atingere) cu El, ca să pot crede. Nu, nu este adevărat că Toma s-ar fi simţit fără certitudini, relatările celorlalţi ucenici sunt dovezi şi nicăieri nu este formulată acuzaţia de minciună. Apostolul vrea bucuria certitudinii pe care copilul o are atunci când îşi atinge mama, prelungind starea aceea de Fiinţă Unică, cu mult înainte de a învăţa s-o vadă şi de-a pricepe că el e altcineva decât ea. Iar Domnul Iisus înţelege: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele..."

marți, 5 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXII)

Printre categoriile gândirii, una dintre cele mai importante este „le point de non-retour” (punctul dincolo de care nu mai există întoarcere) a lui Elias Canetti. O maşină se îndreaptă cu 100 km/h spre un zid din beton masiv; orice elev care a aprofundat fizica mecanică poate calcula distanţa de frânare în care poate fi evitat impactul. În acest caz ilustrativ, le point de non-retour este limita spaţio-temporală dincolo de care apăsarea pedalei de frânare nu ar mai putea reduce caracterul devastator al întâlnirii. Este relativ uşor de perceput la nivelul acesta grosier, ca de obicei nuanţele sunt cele care pun probleme.

Pe cruce, unul dintre tâlhari este iertat pentru tot şi i se făgăduieşte Paradisul. Religie a optimismului şi a milei divine, le point de non-retour pare a fi setat generic la momentul morţii. Şi totuşi, celălalt tâlhar moare într-ale lui. Când a fost pentru el momentul suprem dincolo de care nicio alegere n-a mai putut schimba cursul ineluctabil al lucrurilor? Să fie disperarea (acedia) printre păcatele capitale tocmai pentru că ne orbeşte în privinţa acestui punct capabil să ne schimbe destinul din temelii? Înclin să cred că da.

Suntem însă copleşiţi atunci când trebuie să aproximăm punctul dincolo de care nu mai există întoarcere pentru o civilizaţie. Mai ales că nu poate fi anticipat, trebuie dibuit undeva în trecut. Hamlet, copleşit de păcatul casei regale care se răsfrânge peste tot universul: „Timpul şi-a ieşit din ţâţână.” Un semn preţios: în punctul fatidic lucrurile îşi ies din matcă, îmbinările se desprind, ceea ce era împreună se dezbină, cele despărţite se aglutinează nepermis. Legi noi înlocuiesc pe cele vechi, lumea se întoarce cu fundul în sus, iar peste cele ce au fost se aşterne uitarea. Mă gândesc că pentru oameni nu poate fi altfel.

duminică, 3 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXI)

Tehnic vorbind şi fără teamă să apăsăm pe cuvinte, creştinismul este ultimul canibalism al acestui ciclu cosmic, şi singurul despre care avem o idee aproximativă. Despre celălalt, documentat de antropologi la unele popoare din Africa şi insulele Oceaniei, nu putem avea decât presupuneri. Ştim sigur doar că antropofagia nu este motivată de foame, dar resorturile intime ale războinicului care scoate inima din pieptul inamicului şi-o mănâncă în timp ce aceasta încă palpită scapă empatiei noastre. Putem crede că e gestul prin care supravieţuitorul îşi cere iertare de la cel răpus, oferindu-i posibilitatea de a supravieţui printr-o contopire suprafirească. Putem vedea gestul intelectual al celui care absoarbe prin sângele celuilalt esenţa vieţii, răpunând a doua oară pe cel răpus. Dar nu putem avea nicio certitudine, niciun act ritualic nu poate fi evaluat după rămăşiţele lui.

Canibalismul creştin nu e doar o antropofagie, este cazul unic al unei teofagii. Atât cât pot şti în acest moment, în doctrina avatarurilor divine din hinduism niciuna dintre descinderile Logosului nu sfârşeşte prin a se contopi gastronomic cu adoratorii săi. “Luaţi, mâncaţi... Beţi dintru acesta toţi...” Domnul Iisus nu ne-a lăsat o Lege, n-a scris niciun text sacru despre lucrurile fundamentale. Domnul Iisus ne-a lăsat un trup şi nişte sânge, şi ne-a poftit să mâncăm şi să bem din ele. Totul este secundar în creştinism în raport cu Euharisti - şi limba liturgică, şi textul evanghelic, şi asceza, şi virtuţile. Iar totul devine cu putinţă în creştinism pornind de la Euharistie: şi înţelepciunea, şi sfinţenia, şi slujirea, şi stăpânirea.

Încerc să reflectez cum a fost cu putinţă ca un tâmplar din Nazareth, trăitor într-o tradiţie în care jertfa umană nu mai era pomenită de la Abraham şi fiul său Isaac (episod echivalent cu o interdicţie), să spună cuvinte ca acestea: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care Se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.” Nu, nu din ale tâmplarului, ci Logosul din ale Sale ne-a vorbit, dincolo de condiţionări şi limitări omeneşti: “Eu sunt aici cu voi şi voi fi în veacul veacului, iar dacă vreţi să mă înţelegeţi lăsaţi mintea voastră proastă, mai bine potoliţi-vă foamea cu Mine şi adăpaţi-vă cu Mine, hăpăiţi-Mă cu maţele goale şi lingeţi-Mă cu limba arsă de sete, şi atunci cunoscătorul şi Cunoscutul vor fi una.” Numai Logosul putea să ne vorbească aşa, scandalul acesta este marca inconfundabilă a sacrului care, o clipă, ne permite să întrezărim magnificenţa Lui inumană.

În fiecare duminică, până la sfârşitul creştinismului, sângele şi pâinea se vor transformă în El, apoi hămesiţii se vor sătura întru Hristos, cunoscându-L cu măruntaiele lor. Sărut mâna pentru masă, Doamne!

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Frânturile zilei (CX)

Hai să vă explic cum se poate creşte nivelul intelectual al doctoranzilor unei specialităţi prin două decizii simple dar cu impact maxim şi pe termen lung. Nu, nu este despre viitor, ci despre trecutul imediat şi prezent, şi nu e abstract, ci cu aplicaţie pe cazul doctoranzilor în teologie ortodoxă. Deci e cu studiu de caz.

Până nu demult accesul la doctoratul în teologie ortodoxă era condiţionat de o bună condiţie lingvistică în greaca veche, deci pe posibilitatea aplicantului de a lucra pe textul Septuagintei, şi nu pe traducerile aflate la îndemâna tuturor. E mai mult decât un test de tenacitate şi inteligenţă (asimilarea unei limbi liturgice le presupune pe amândouă), e vorba inclusiv de competenţe practice. Orice aspiraţie la titlul de doctor era aşadar condiţionată de capacitatea de a deschide poarta spre bogăţia de sensuri a textului biblic original. Ei bine, condiţia aceasta a fost eliminată.

La orice facultate din lume ai acces dacă poţi prezenta unui profesor universitar un proiect convingător. Aşadar, nu trebuie să fi absolvit facultatea de filosofie pentru a accede la un doctorat în filosofie, titlul de master în altă specialitate este la fel de bun ca cel de master în filosofie. Şi în genul acesta de întâlniri (matematicieni interesaţi de logică, ingineri cu aptitudini pentru istorie, jurişti pasionaţi de teologie) stă farmecul multidisciplinarităţii, pentru că un doctorand care are o altă formaţie decât cea a disciplinei pe care face cercetare poate fecunda în mod neaşteptat domeniul asupra căruia se apleacă.

Ei bine, de câţiva ani, la facultăţile de teologie ortodoxă nu poţi avea acces decât dacă ai o diplomă de teologie ortodoxă. Aparent, faptul că ai absolvit biologie, sau pedagogie, de exemplu, nu conferă suficiente garanţii intelectuale privind înţelegerea cursurilor de teologie. Nici faptul de a avea o diplomă în teologie protestantă sau catolică, deşi teologii noştri sunt primiţi la doctorat peste tot în Europa, adică diplomele de teologie ortodoxă sunt recunoscute, deşi facultăţile noastre nu le recunosc decât pe cele ale confesiunii ortodoxe. Elegant, nu?

Dacă în anii ce vin va urma o explozie a gândirii ortodoxe în cultura română, o înflorire a reflecţiei ortodoxe asupra universului, să ştiţi că totul porneşte de la aceste două măsuri de contra-selecţie: nu mai vrem oameni cu acces direct la textul sacru şi nu ne interesează nimic din afara ghettoului ortodox. Şi, cum orice discurs despre ortodoxie trebuie să includă minim de trei ori cuvântul “smerenie”, îmi fac datoria de a respecta această manie, nevoind să şochez sensibilităţile consacrate în domeniu: smerenie, smerenie, smerenie.

vineri, 1 septembrie 2017

Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe (recenzie)



Motto: “Căci şcoala de modă veche înţelegea să facă din elevii ei oameni puternici, capabili să înfrunte viaţa, în vreme ce aceea de modă nouă nu face decât să-i înşele (cu “opţionale”, “învăţări prin joc” şi zorzoane multimedia), expunându-i neajutoraţi unei lumi mai brutale ca oricând.”

Volumul publicat de Mihai Maci, lector de filosofie al Universităţii din Orada, este o trecere în revistă lipsită de complezenţă şi speranţe a metamorfozelor postrevoluţionare pe care le ilustrează sistemul românesc de învăţământ. Articol după articol, cititorul se confruntă cu alcătuirea unei imagini de ansamblu în care reforma, cartea, piaţa, criza şi metodologiile sunt piesele unui mozaic. Îndrăznesc să cred că mai bine de trei sferturi dintre cei care au minim o normă în învăţământ au percepţia directă şi brutală, chiar dacă poate nu integrală, a tezelor enunţate şi argumentate în Anatomia unei imposturi... Altfel spus, mulţi vor citi fără să poată scăpa de o supărătoare senzaţie de déjà vu. De o singură întrebare însă nu va scăpa nimeni: cum de sunt cu putinţă toate acestea?

Dacă simţiţi că întreaga Românie este astăzi mai caragialiană ca în urmă cu 100 de ani, că sărăcia de limbaj şi sincopele logice debordează în discursul public şi mass-media, că arghirofilia a rămas unicul motor al acţiunilor publice, că formalismul şi manierismul sunt singurele forme ale seriozităţii care ne-au mai rămas, atunci nu vă miraţi că acestea sunt concomitent maladii ale învăţământului. Pentru că şcoala românească nu poate fi diferită de societatea din care face parte şi pe care o deserveşte. Dacă astăzi “şcoala românească produce tâmpiţi – industrial şi cu metodă” este pentru că întreg contextul românesc, inclusiv proiecţia sa europeană, cere oameni lipsiţi de inteligenţă şi personalitate, necinstiţi, incapabili să se raporteze la realitate altfel decât trişând.

Frânturile zilei (CIX)

În contextul ultimului uragan care a lovit Texasul, cineva se întreabă: “Oare am reuşit să învingem natura?” Vechiul vis n-a murit... Undeva pe la mijlocul secolului XX, într-un amfiteatru al Facultăţii de Medicină de la Sorbonne, biologul francez Louis Gallien, în plin curs de embriologie, punea următoarea întrebare: “Ce se va întâmpla atunci când medicina va deveni atât de puternică încât va neutraliza complet legile selecţiei naturale?” Cel care evoca această perspectivă îndepărtată (pentru acel moment) era un reputat specialist în selecţia raţională a animalelor domestice. Din raţiuni evidente, digresiunea lui referitoare la Homo sapiens n-a apărut în niciuna dintre cărţile sale.

În 2017, medicul ginecolog Michel Odent, pornind de la întrebarea profesorului său de embriologie, elaborează un volum al cărui titlu ar trebui să ne pună pe gânduri: “Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei?” Este o lucrare de reflecţie care porneşte de la următoarea certitudine: în acest moment, medicina a devenit atât de puternică încât a anulat legile eugeniei naturale. Efectul acestui progres a căpătat şi un nume nou în istoria gândirii: “disgenie”. Practic, dacă într-o specie care trăieşte în raport cu mediul, ajung la reproducţie doar exemplarele reuşite şi fertile, specia noastră s-a sustras mediului şi se reproduc, în tandem cu medicina modernă, inclusiv exemplarele ale căror boli cândva ar fi fost incompatibile cu asta.

Ar trebui volume întregi pentru a evoca toate efectele posibile ale neutralizării legilor naturale la specia noastră. Calcule nu foarte complicate ne arată că, odată cu perfecţionarea medicinei, o proporţie notabilă din populaţie va deveni din ce în ce mai dependentă de ea. Cu datele de care dispunem deja, am putea anticipa momentul în care majoritatea populaţiei va avea imperios nevoie de medicină pentru a supravieţui şi pentru a procrea. Cam aşa arată victoria asupra naturii, ca un nisip mişcător pe care ne-am făcut casă. Deja suntem avertizaţi că antibioticele se dovedesc mai slabe decât noile mutaţii ale microorganismele pe seama cărora sunt puse bolile. Se pare că vaccinurile, în loc să formeze imunitatea, o distrug. Putem constata cu ochii liberi recrudescenţa cancerelor la toate vârstele şi proliferarea la copii a bolilor care altădată erau apanajul vârstei adulte şi a senectuţii. La populaţiile care nasc preponderent prin cezariană, ginecologul Michel Odent spune că în câteva generaţii se va pierde complet capacitatea femeilor de a naşte neasistate.

Cred că undeva am făcut o eroare, doar că ne este cu neputinţă să ne întoarcem asupra ei. Ce este “natura” pe care vrem s-o învingem? Pentru că aparent ne-am dorit mult mai mult decât să ne punem la adăpost de ploaie, frig şi vânt. Nu cumva este chiar firea lucrurilor? Nu cumva ne-am propus, nici mai mult nici mai puţin, decât să instaurăm, la scară largă, nefirescul? Dacă e aşa, ne-a reuşit de minune. Dar ce-a fost în capul nostru de-am crezut că va fi fără consecinţe? Întrebarea medicului francez este una foarte acută: Va reuşi umanitatea să supravieţuiască medicinei? Altfel spus, ce se va întâmpla când actuala formă de medicină va muri? Nu trebuie să dispară multe dintre ingredientele actualelor tehnici medicale pentru a vorbi de colaps, ajunge penuria unuia singur: plasticul, de exemplu. Ce se va întâmpla cu o umanitate din ce în ce mai conectată la aparate?

sâmbătă, 26 august 2017

Frânturile zilei (CVIII)

În Africa subsahariană există, pentru mai multe etnii, ceea ce lingviştii numesc „cultura tobelor vorbitoare”. Teoretic, este o metodă de comunicare pe distanţe mare asemenea limbajului fumului la amerindieni sau buciumul din Balcani. În practică însă, ingeniozitatea şi complexitatea comunicării este tulburătoare, depăşind cu mult tehnici similare, antropologii vorbind despre cel mai dezvoltat surogat al sistemului acustic cunoscut în lume.

Instrumentul acestei comunicări, impropriu numit tobă, este un cilindru de lemn golit pe dinăuntru, care poate produce două tonuri, ceea ce este suficient. Spre deosebire de toba clasică, golul nu este acoperit de nicio membrană. Tonul grav este considerat „masculin”, tonul înalt este „feminin”. Chiar dacă tehnica este utilizată de vorbitorii mai multor limbi (lokele, duala, yaunde etc), principiul este întotdeauna acelaşi: tonurile joase ale limbii sunt marcate cu tonurile grave ale instrumentului, tonurile înalte cu tonuri înalte. Multe dintre limbile africane sunt limbi tonale. Este relativ greu de înţeles pentru un român, pentru că româna nu este o limbă tonală, deşi ocazional tonurile pot aduce semnificaţii.

Încercaţi să vă imaginaţi că aţi vrea să transmiteţi o propoziţie în limba română utilizând un cod format din două clape ale unui pian. Imposibil, nu? Imposibilul nu este însă african. „Cuvintele” transmise de tobele vorbitoare sunt de fapt construcţii foarte complexe care trebuie reţinute fiecare în parte. De exemplu, cuvântul „lună” va fi bătut în tobă „luna se uită spre pământ” negreşit de fiecare dată când transmiţătorul va voi să comunice „lună”. Pentru „cadavru” – „cadavrul care zace cu spatele la nori”. Pentru „război” – „războiul care ne cere să fim atenţi la ambuscade”.

O comunicare cu tobele durează, din cauza dar şi datorită stereotipiilor care o codifică, aproximativ de opt ori mai mult decât una prin viu grai. Nimic nefiresc, culturile orale gândesc prin intermediul expresiilor memorabile, închise în formule, stereotipizate. Şi aici începe partea frumoasă. Cum se spune în limbajul tobelor vorbitoare la „Nu-ţi fie frică”? „Adu-ţi inima înapoi în gură, inima în afara gurii, ia-o înapoi de acolo de sus.” Dar la „Vino înapoi?” – „Adu-ţi picioarele înapoi de pe calea unde merg, fă-ţi picioarele să meargă cale întoarsă, pune-ţi picioarele jos, în satul care e al nostru.” Stereotipizarea nu exclude creaţie permanentă: Dumnezeul creştinilor este „Tatăl cel viu care a coborât de sus”. Puterea colonială este: „Ţara este în sclavie, toţi cei care supravieţuiesc devin sclavi.”

În mod evident, sofisticarea incredibilă a comunicării este cheia dezambiguizării. Însă ar mai putea fi ceva, greu de acceptat pentru cei din cultura noastră. Nu, nu mă refer la faptul că civilizaţiile orale puteau fi fantastic de complexe, în moduri la care noi nu putem nici măcar visa. S-ar putea ca multe dintre lucrurile care trec pentru noi drept imuabile să fie altfel într-o astfel de de civilizaţie. Într-o zi, un camerunez spunea la o masă rotundă: „Nu sunt sigur că sunetele dispar. Cu mulţi ani în urmă, îmi amintesc că străbunicul meu, auzind sunetul unei tobe din satul nostru, a pus mâna pe frunza cu care alunga muştele şi a agitat-o prin aer ca şi cum ar fi vrut să-l cureţe. Noi, copiii, am tăcut. Iar el ne-a spus ceea ce toba zisese cu mult înainte ca noi să începem să fim atenţi la ea.” Verba volant? Verba manent.

vineri, 25 august 2017

Frânturile zilei (CVII)

Legat de impactul mediului asupra sănătăţii copilului, ar trebui să medităm la un obicei medieval al arabilor. Populaţie nomadă, care se sedentarizase doar parţial şi care păstra memoria spaţiilor vaste, orăşenii îşi încredinţau copiii abia născuţi doicilor venite din deşert, care-i duceau în oazele curate timp de 3-4 ani, de unde se întorceau cu prunci viguroşi şi capabili să crească fără teamă de îmbolnăviri. Cei care rămâneau în oraşele infecte nu aveau nici pe departe aceeaşi traiectorie.

Poate vă imaginaţi că obiceiul avea şi o componentă oneroasă. Nici pe departe, doica nu primea niciun ban pentru sacrificiile ei. De fapt, doica devenea a doua mamă a copilului, pentru care acesta şi-ar fi dat şi viaţa. Nu se ştia dacă va avea vreodată nevoie de ceva de la unul din copiii alăptaţi de-a lungul vieţii, dar cu certitudine s-ar fi putut baza la bătrâneţe pe oricare dintre ei, oricând, oricât, ea sau cineva din clanul ei. Oamenii pot fi legaţi şi prin laptele unei doici.

Obiceiul acesta, în care cineva făcea un sacrificiu palpabil pentru un beneficiu probabil era extrem de înrădăcinat şi activ, arabii considerau că o femeie care alăptează un copil poate alăpta şi doi, şi era considerat o ruşine să se ducă în oraş să caute un prunc şi să nu găsească niciunul. Cum arabii cred în soartă, nu existau preferinţe pentru copiii bogaţilor în defavoarea copiilor săracilor, practic primul găsit era automat pus în desagă, restul fiind lăsat in seama sorţii.

miercuri, 23 august 2017

Frânturile zilei (CVI)

Trăim din plin un paradox de neconceput în vremurile normale: pe de o parte în toate poftele, în toate viciile, în toate ereziile şi nebuniile nu încetăm să-L căutăm pe Dumnezeu. Pe de alta, tot ce ni s-a pus la dispoziţie sub numele de Cale, adică ritualul, dogma, tradiţia, se pot transforma în idoli şi ne pot împiedica să-L găsim pe Dumnezeu. Afemeiatul care se uită pofticios la corpul femeii nu încetează să tânjească după El, căutându-l nepotrivit. Iar cel care justifică samavolnicii în numele unei tradiţii autentice nu face decât să-L schimbe pe El pentru o mână de fum.

marți, 22 august 2017

Câteva reflecţii pe marginea calvarului Bisericii Greco-Catolice

La 1 decembrie 1948 (de ziua naţională a României!), prin Decretul 358, Marea Adunare Naţională desfiinţa Biserica Română Unită cu Roma, mai cunoscută sub numele de Biserica Greco-Catolică. Se punea capăt în mod brutal, tipic totalitar, unui demers ecleziastic care viza reconcilierea cu Vaticanul şi ştergerea consecinţelor Marii Schisme de la 1054, întreprins în Transilvania austro-ungară în jurul anului 1700. Şcoala Ardeleană, în frunte cu episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein, cu pletora ei de intelectuali descoperitori ai rădăcinilor latine ale poporului nostru este consecinţa directă a reluării legăturilor românilor cu Roma. Printre greco-catolicii cei mai cunoscuţi sunt: Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ion Budai-Deleanu, Ilarie Chendi, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Nicolae Densuşianu, Victor Papilian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Mircea Zaciu.

De ce, copiind atitudinea “tatucului” Stalin, puterea comunistă instaurată la 1948 a fost foarte ostilă faţă de Biserica Romano-Catolică, tolerată de facto, mergând chiar până la desfiinţarea prin decret a Bisericii catolice de rit oriental cunoscută sub numele de Greco-Catolică? În contrapartidă, chiar dacă mii de preoţi ortodocşi vrednici au luat drumul puşcăriilor şi canalului, ierarhia a rămas aparent neclintită, nu s-au consfiscat proprietăţi şi nu s-a pus niciodată problema desfiinţării Bisericii Ortodoxe Române. Diferenţa de tratament este vădită, şi e drept să ne întrebăm de ce?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ambiţia controlului. Totul se reduce la dorinţa politicului de a controla oamenii prin intermediul credinţei religioase. Cu Biserica Romano-Catolică n-a mers, statele pământeşti nu pot controla nici alegerea Papei, nici a cardinalilor, nici chiar a preoţilor. Iar preoţii catolici fără familie sunt mai disponibili pentru martiriu decât preoţii ortodocşi, mai legaţi de cele pământeşti şi deci mai uşor de manipulat (nu generalizăm, fireşte). Calcul politic de la început până la capăt, totul se reduce la dominaţie, probabil că ambele tradiţii sunt la fel de odioase pentru Putere, dar BOR a putut fi rapid infiltrată cu impostori, începând cu “patriarhul roşu” Iustinian Marina, coada de topor ecleziastică ce a pus umărul la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice surori.

luni, 21 august 2017

Frânturile zilei (CV)

Pe mine nu mă deranjează deloc faptul că din când în când câte un preot/episcop homosexual zboară din Biserica Ortodoxă Română şi se oploşeşte câţiva metri mai încolo. Este normal ca un corp de asemenea anvergură să fie din infestat de paraziţi. Ceea ce mă deranjează este că aceste salutare operaţiuni de igienizare se petrec după intervenţia unor posturi de televiziune şi a unor ziare. Cum nu-mi pot imagina că presa a devenit parte a Sfântului Sinod, trebuie să conchid că Biserica noastră este lipsită de anticorpi, iar în absenţa acţiunilor unor ziarişti ostili şi pe care nu-i bănuiesc de smerenie, ni s-ar servi în continuare preoţi pedofili şi episcopi homosexuali pe post de îndrumători spirituali. Dar, desigur, Biserica este perfectă, oricâte dihănii îmbrăcate în piei de oaie s-ar juca de-a ierarhii în zilele noastre.

miercuri, 16 august 2017

Frânturile zilei (CIV)

Zilele trecute am avut o întâlnire faină cu un tânăr Martor al lui Iehova. Aproape 20 de ani, mi-a fost elev, dedat în ale cititului, cu desăvârşire inteligent şi manierat ca un pui de lord britanic. Am aşa, o superstiţie legată de oamenii a căror minte este vie, o vezi că mişcă, nu că nu mi-ar plăcea prostia în unele dintre ipostazele ei drăguţe. Dar de departe a primat nevoia de a-mi lămuri o nelinişte moştenită de la Montesquieu: “Cum poate fi cineva Martor al lui Iehova?” Nu că n-ar fi cu putinţă, îi văd din când în când în oraş, decenţi îmbrăcaţi, bărbaţii negreşit la cravată, femeile în fuste lungi, alături de un stand de cărţi despre Iisus, Apocalipsă şi alte teme de succes. Dar cum se poate aşa ceva?

Eram interesat de modul în care poate fi un om inteligent neoprotestant, care sunt costurile identitare? Nu mă refer la bani, fireşte, banii sunt ficţionali, adevăratele costuri sunt de altă natură, şi le plătim în fiecare clipă. Ne întâlnim în curtea interioară a unei pizzerii, el cu un fresh, eu cu o bere. Afară plouă torenţial, îmi aprind pipa şi sporovăim. Dinspre tânărul meu adie un aer de puritate şi prospeţime, ca de la sufletul celui care nu a făcut încă niciun compromis, niciun gest strâmb. Da, ştiu că ei nu pun mâna pe armă, am la ţară un vecin Martor care a făcut puşcărie pe vremea comuniştilor pentru dezertare. Cum poate dezerta cineva care a refuzat să facă o zi de armată? Dacă toţi ar fi ca ei, n-ar fi războaie, mai spune.

Practic, tranşăm amândoi aproape la fel dilema: Ce este a lui Dumnezeu? Totul. Ce este al Cezarului? Nişte firimituri cu împrumut. Cum se pot omorâ în război ortodocşii ruşi cu ortodocşii români? Martorii lui Iehova nu se omoară între ei, nici pe alţi oameni. Discutăm, deci, despre virtuţi, adică ceea ce el numeşte “creştinismul practic”. Ortodoxii sunt prea obedienţi, prea respectuoşi faţă de un Cezar iluzoriu. Treptat, descopăr că Montesquieu mai poate fi parafrazat şi altfel: “Cum poate fi cineva ortodox?” Dacă interogaţia privind alteritatea nu se mută şi referitor la identitatea proprie, ai cumpărat bilet dus dar ai omis să cumperi şi biletul întors, rămâi carevasăzică pe drum. Noi avem ritualurile, iar ritualurile sunt salvatoare, dar prea des pierdem din vedere virtutea. De fapt, dacă ortodocşii ar avea “creştinismul practic” al neoprotestanţilor de orice fel, i-ar ocoli toate neliniştile identitare pe care le trăim ca nişte pisoiaşi culţi şi decerebraţi în ultima vreme.

Începem să discutăm despre sola Scriptura şi dăm de Romani 10:13: “Oricine va chema Numele lui Dumnezeu va fi mântuit”. Cum citim, deci? Mă agăţ de text şi-l întreb dacă ştie ce înseamna “chemarea Numelui”. Să vorbim despre Dumnezeu, nu? zice. Păi, nu chiar, e invocaţia ritualică, e vibraţie şi respiraţie, izolare şi repetiţie, disciplină spirituală si transmutaţie. Brusc, realizez: fără Sfinţii Părinţi, fără limbile liturgice, fără ritualuri şi fără dogme. Acesta să fie preţul cultivării “creştinismului practic”? Nu că n-aş aprecia exerciţiul cotidian al frăţiei creştine, pe care cu rare excepţii nu-l găsesc la ortodocşi, dar pe care micile comunităţi neoprotestante l-au dus la un nivel care ar trebui să ne lase visători? De ce copiii protestanţilor sunt în majoritate cuminţi şi parcă din alte timpuri, în timp ce odraslele majoritarilor sunt preponderent scăpate din frâu?

Îl asigur că un creştinism “purificat” nu poate fi decât o pierdere masivă, că tot ceea ce s-a putut recupera din religiile precreştine trebuia recuperat, iar ce nu s-a putut prelua trebuia neapărat distrus. Că istoria primelor secole ale tinerei religii a fost un traseu dirijat de oameni care ştiau bine ce fac, adică aveau şi inteligenţa şi nivelul spiritual de a transforma o cale iniţiatică dedicată câtorva în religia maselor care a fost în Evul Mediu şi încă mai pâlpâie pentru noi. Probabil că asta este cel mai greu de înţeles pentru el, că nu se poate nimic “purifica”, că este periculos să racordezi un organism viu ca Biserica la nişte gânduri, oricât de “înalte” ar părea după criteriile actuale. Că nu putem să ne despărţim de strămoşi fără să ne trezim teribil de singuri şi mici. Că fără îndrumarea celor care ştiu preţul cuvintelor, citim textul sacru şi trecem peste densitatea lui de sensuri deloc “practice”.

Sfânta Treime este un model intelectual despre Dumnezeu, o definiţie pe care Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, setoşii de certitudini. Riguros vorbind, Dumnezeu nu trebuie definit, pentru că orice definiţie a Providenţei are dreptate în tot ceea ce afirmă şi este falsă în tot ceea ce neagă. Sfânta Treime este modul în care Dumnezeu a binevoit să ni se reveleze nouă, creştinilor. Altora li s-a revelat altfel. Un pic, un pic, respirăm apofatism, aerul rarefiat şi rece al metafizicii. În momentul în care începi: “Dumnezeu este...” deja minţi, pentru că Dumnezeu nu este, Dumnezeu a creat existenţa, de care nu este câtuşi de puţin condiţionat. Da, îi putem spune şi Yehova, doar că nu în modul “carnal”, nefiind vorba de un nume, ci chiar de absenţa oricărui nume. Şi totuşi, ne cresc aripi de înger atunci când chemăm Numele, după vechile reguli din Filocalie...

M-am întâlnit cu unul dintre foştii mei elevi ca să învăţ un alt mod de a fi creştin.

luni, 7 august 2017

Frânturile zilei (CIII)

Două vorbe despre recenta teză a prezenţei unor forme de magie activă la Untold: da, au dreptate toţi cei care ridică obiecţia dificultăţii de a găsi un magician eficient în zilele noastre, doar trăim într-o epocă ce a distrus orice boare de spiritualitate. Corect, magicienii sunt rari ca sfinţii, eu cred că la fiecare sfânt autentic avem un magician serios. Dar mai intervine un aspect pe care mulţi nu-l iau în seamă pentru că îşi imaginează orbeşte că lucrurile sunt „gratuite”, adică fără efecte scontate: dacă sfântul nu se dezvăluie decât faţă către faţă, ori prin intermediul unor plictisitoare texte care cer un cititor avizat, magicienilor nu le repugnă câtuşi de puţin deliciile distracţiilor de masă.

O singură dată am fost convins pe deplin că un magician care ştia bine ce face a acţionat în nişte împrejurări cât de cât (foarte puţin) consemnate documentar: fenomenul reeducării de la Piteşti. Există acolo o frază care nu e retorică, e „mecanică magică”, e ştiinţă pură (pentru că magia şi ştiinţa modernă sunt mai înrudite decât ne imaginăm, la urma urmei Francis Bacon a pus bazele epistemologiei ştiinţifice după ce a eşuat în încercări magice întreprinse fără maestru): „Vă vom face sufletul bucăţi şi apoi îl vom recompune invers”. Cunoscătorii ştiu ce spun. Oricum, există o magie a distracţiei moderne pur şi simplu, pentru că parodiază extazul mistic, cu care are în comun promisiunea de a fi altundeva. Vă las să ghiciţi unde vă propune să ajungeţi demersul tradiţional şi unde parodia modernă.

sâmbătă, 29 iulie 2017

Frânturile zilei (CII)

Faceţi o mică numărătoare: de câte ori aţi auzit în ultimele şapte zile pronunţat cuvântul “confort” şi de câte ori cuvântul “virtute”? Nu-mi spuneţi, cunosc răspunsul. Fireşte, nu v-a trecut până acum prin cap că sunt antonime. Chiar sunt. În Roma antică, atunci când imperiul îşi începea inexorabila decădere, îndemnurile pentru practicarea virtuţii şi vituperările împotriva "moliciunii" nu încetau - termenul acceptabil de "confort" încă nu fusese inventat, nici mania de a numi ceva rău cu o vocabulă acceptabilă. Romanii s-au prăbuşit tragic, ca nişte eroi, deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă. La noi, totul s-a reglat deja la nivel lexical, cand am început să pierdem sensurile cuvintelor. Noi nici măcar nu ne prăbuşim, noi am luat-o la vale pe un derdeluş vesel.

Frânturile zilei (CI)

Trăim într-o lume a omonimiile, şi aceasta este una dintre principalele surse de derută şi confuzie. De exemplu, cei din vechime aveau “bunul simţ”, adică înţelepciunea populară sintetizată în ziceri şi proverbe, accesibile tuturor, atât de cuprinzătoare încât se aplicau la toate problemele posibile, adevărate filosofii care creau în om discernământul, protejându-l de nechibzuinţă şi imoralitate. Astăzi, ceea ce noi numim “bun simţ” este cel mai adesea un amestec difuz de marxism şi psihanaliză, condimentat cu psihologisme de prin filmele hollywoodiene.

Pentru omul tradiţional, dat fiind faptul că doctrinele “bunului simţ” erau forme deghizate ale sophiei perennis, a avea bun simţ era totuna cu a te revendica de la tradiţia nemuritoare. Pentru omul modern, “bunul simţ” este totuna cu a consimţi să fii colportorul unor meme făcute, prefăcute şi contrafăcute.

miercuri, 26 iulie 2017

Frânturile zilei (C)

Ieri am discutat cu Mane. Sigur nu-l ştiţi pe Mane, de aceea vă spun eu cine este. Mane a fost vecin cu noi, perete în perete, până în urmă cu vreo 7-8 ani, când s-a cărat în Spania. De chemat îl cheamă altcumva, noi îl ciufăleam Mane, cum se zice în Ardeal, pentru că omul avea o meteahnă: punea manele pe stadion cu boxele lui pentru ascultat manele pe stadion date la maxim. Atâta doar că, neavând stadion, se descurca şi el cum putea în dormitor, perete în perete cu noi precum şi cu alţi vecini.

Acuma, pe mine nu m-a deranjat niciodată, pentru că oricum pe vremea aceea dormeam într-o cameră dincolo de hol, deci aveam între noi o incintă care amortiza oarecum sunetele. Plus că noi în general dormim ca urşii, poţi să te joci cu rotopercutorul şi nu deranjezi. Dar în noaptea aceea am auzit totuşi soneria care urla ca disperata, apoi pe nenea acela serios care a strigat în interfon: POLIŢIA!, şi am avut vreme să-mi fac un scurt examen de conştiinţă înainte ca echipa să bată la uşă şi apoi să mă salte. Doar că nu veniseră pentru mine, veniseră pentru Mane, care însă i-a lăsat să se agite cam un ceas pe casa scărilor, semn că poliţiştii aveau plămâni mai slabi decât Vali Vijelie, Adrian Copilul Minune şi cine mai era în vogă atunci.

În întâlnirile din timpul zilei, Mane era de o politeţe ireproşabilă, deşi în cartier mergea înconjurat de aura omului care făcuse puşcărie. N-am aflat niciodată de ce, însă administratorul spunea plin de compasiune că fusese bătut de soţul de-al doilea al maică-sii, că nu-i fusese deloc moale după moartea tatălui său bun. Nu-mi amintesc să-l fi văzut niciodată zâmbind, deşi întreţinea relaţii de camaraderie cu câţiva băieţi din cartier, cu care se strângea uneori în casă şi asculta muzică proastă bătând din palme. De fapt, m-am prăpădit de ilaritate cu incompatibila în vreo două rânduri ascultându-i cum bat ritmat din palme, imagine pe care n-am putut-o niciodată pricepe, adică cum vine asta, să stea 4-5 dulăi cu ţigara în colţul gurii şi berea între picioare, bătând ritmul din palme, fără să scoată o vorbă, aşa? Chestia asta şi acuma mă cutremură de râs, n-o pot asimila şi pace.

Eh, şi dacă tot am dat de Mane, l-am întrebat cum e. Slugă la străini, dacă ar fi salarii de trăit în România şi mâine s-ar întoarce, şi mulţi români ca el. Unora le este bine, altora mai rău ca acasă. Nu-i trebuie relaţii cu românii în Spania, sunt ca lupii înfometaţi acolo şi se sfâşie între ei, fac tot ce n-ar îndrăzni să-i facă unui spaniol, pentru că sunt de acelaşi neam, se cunosc. Nu, nu-i trebuie aşa ceva, stă deoparte, cu câinii lui. Cinci câini pitbull, cu acte în regulă, cu vizite la medicul veterinar, cu licenţă, pentru că în Spania dacă te prinde fără acte la un câine plăteşti minim 600 de euro amendă şi-ţi ia şi animalul. A investit un pic în ei, acuma încep să apară şi rezultatele, puişorii sunt scumpi şi are trei căţele pentru montă. Iese cu toţi pe stradă, în lesă şi cu botniţă, un spectacol. Excelenţi câini de pază şi foarte buni pentru clima de acolo.

Înainte de a pleca din România, Mane şi-a făcut un tatuaj pe faţă: o lacrimă albastră sub ochiul stâng.

luni, 24 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIX)

Să ştiţi că şi societatea de consum vine cu emoţiile ei nemaîntâlnite. De exemplu, eu m-am topit în timpul unui festival urban în faţa unei mese pliante pe care se afla o movilă de sticluţe cu ojă de unghii. Movila era formată prin trântiri repetate suprapuse, într-o inspirată dezordine, şi atingea respectabila altitudine de jumătate de metru. Ca s-o escaladezi, trebuia să iei la deget zeci şi sute de sticluţe de culori diferite, şi era cu neputinţă să nu realizezi că nu vei putea să te dai cu atâtea culori în tot restul zilelor vieţii tale, oricât de multe ţi-ar fi rămas.

Eu de exemplu am o problemă legată de cărţi. Ca tot postmodernul în acord cu timpurile în care trăim, din 2005 nu m-am mai dus niciodată la o bibliotecă. Şi asta pentru că prin 2001-2002 descoperisem primele biblioteci on-line şi începusem să citesc cărţi direct de pe display. Cred că anul trecut m-am dus pentru o carte de istoria mentalităţilor la Biblioteca din Turda şi a trebuit să mă resemnez, nu mă pot încadra într-un termen de lectură, oricât de generos ar fi el. Citesc lent, nespus de lent, fişez cât de mult pot, mă las întrerupt pradă inspiraţiei şi scriu texte ca cel de acum.

 Am enorm de multe cărţi, mi-e foarte clar că voi muri fără să le pot citi pe toate, sau măcar pe jumătate, de aceea îmi trăiesc bulimia livrescă fără panică şi fără frenezie. Copiez pasajele care mă interesează, mă opresc cu ochii pe pereţi, pun cap la cap lucruri adesea fără coadă şi traduc ceea ce ar fi păcat să nu fie tradus. Citesc ca un medieval, pătruns de sensuri, mă străduiesc să-mi cultiv memoria şi, dacă circumstanţele o cer, recitesc aceeaşi carte a oricâta oară. Sunt în faţa noianului cărţilor de pe internet ca acolo, în festivalul urban, în faţa măsuţei plină de ojă de unghii. Bine, eu nu folosesc aşa ceva. Dar, orişicât.

Frânturile zilei (XCVIII)

Îmi plac obiectele cu parfum. Maşinile anilor 60-70, genţile din piele făcute să reziste până la pensie, oricând va veni ea, stilourile din lemn de esenţă rară, ceasurile mecanice de la jumătatea secolului trecut. În ultimii vreo trei ani m-am înverşunat să găsesc un ceas, unul anume din marea de ceasuri care se vinde pe internet. Îl văzusem în copilărie pe mâna tatei, singurul ceas de care ştiu eu, dar nu mai ştiam marca, îl ţineam minte doar cum arată, şi dintre toate formele de memorie la mine cea vizuală este cea mai proastă.

L-am căutat deci vizual, ştiam sigur că are doar cifrele arabe 3, 6, 9 şi 12, în rest doar linii pe care merge leneş orarul, se mişcă minutarul şi aleargă secundarul. Am găsit în urmă cu ceva luni un Slava la un anticar, superbă piesă cu funcţionare impecabilă, dar am ezitat, nu era chiar ăla, şi până la urmă s-a vândut. Săptămânile trecute dau de piesa căutată la alt anticar, e un Wostok sovietic cu 18 rubine, o minunăţie, despre care primesc asigurarea că “am observat că funcţionează”. Şi, într-adevăr, funcţiona cam douăzeci de minute apoi, inexplicabil, se oprea.

Ceasornicarul a fost extaziat când l-a desfăcut. Ceas bun, care nu se întâlnise cu meşteri proşti, mă asigură. De mers o va lua mai greu, a stat în ultimii ani, poate în ultimiii vreo zece, şi s-a dezobişnuit să funcţioneze. Trebuie folosit şi atât, repornit cât se opreşte, fără nervi şi fără crize. Îşi va face treaba suficient de bine, poate luând-o înainte vreun minut la douăzeci şi patru de ore, poate rămânând în urmă. Îl întorc cu regularitate de atunci şi, da, merge. Mai mult pe birou decât la mână, unde se opreşte după vreo două ceasuri. Are rău de mişcare.

Însă senzaţia de a revedea mâna tatei cu acelaşi ceas, mâna lui din copilăria mea, este indescriptibilă. I-am schimbat cureaua cu una metalică, aşa cum a fost cândva. Privesc ora pe care o arată ca pe o fericită coincidenţă cu ora exactă, atunci când se nimereşte să se suprapună. Prea puţin îmi pasă dacă e precis sau nu: ceasurile mecanice nu sunt o categorie a mecanicii, ele sunt o categorie a poeziei. Cum spuneam, îmi plac obiectele cu parfum, acele obiecte care reuşesc să înmagazineze singurul parfum imposibil de sintetizat, parfumul timpului care-a trecut.

sâmbătă, 22 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVII)

Ca să obţii un cărturar e nevoie de o constelaţie de întâlniri propice: un copil cu predispoziţii puternice (ideal ar fi un pneumatikos, doar că nu se mai naşte tipul acesta uman în Europa, ar trebui să apară o stea la fiecare pneumatikos, şi n-ar fi prea multe), dascăli cu nebunia cunoaşterii (pentru că plăcerea studiului e contagioasă, deci trebuie un adult ca să-l pornească pe cel mic, deşi uneori se poate şi fără), principiile corecte pe care să construieşti caracterul (fără de care obţinem un monstru), o viaţă cu puţine evenimente (nu fără tributul de suferinţă datorat naturii umane, ci fără iluzii artificiale: funcţii, responsabilităţi mundane – dacă s-ar putea să-şi câştige pâinea ca paznic de far, ca Einstein, ar fi perfect). Pe de altă parte, pentru a produce o generaţie de tâmpiţi ai nevoie de nişte metodologii.

marți, 18 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVI)

Într-o zi, eram în mijlocul armatei române. În sensul că mai mulţi ofiţeri se pregăteau de-o cumetrie, ştiţi voi, petrecerea aceea asociată creştinării unui prunc. Lumea din casă grăbită să se facă frumoasă, se calcă fuste cloş, se machiază ochi, se bat copii năzdrăvani. Neavând nicio înclinaţie particulară pentru vreuna dintre aceste acţiuni, zăresc un calculator şi, aproape fără să-mi pot controla mâna, îl pornesc. Ce se poate face în scurtul răgaz în care nişte femei frumoase se străduiesc să se facă frumoase? Păi, să mă uit la un film, îmi zic.

Îmi recomandase pe atunci un prieten filmul realizatorului pakistanez Asif Kapadia, The Warrior. Poezie şi filosofie cu armele cinematografiei, e fantastic, fireşte. Mă uit şi plâng, plâng şi mă uit, vorba poetului. Deodată (de regulă mă străduiesc să evit acest adverb prea cliché, dar acum n-am ce face, ambianţa e militară), armata română a prins de veste că fac altceva decât restul universului. Sunt încercuit pe flancuri şi-mi este blocată ariergarda. Practic, orice posibilitate de retragere mi-a fost anihilată, calculatorul fiind exact în faţa mea.

Armata se uită, fascinată ca şi mine. Fără să fie un film de acţiune după reţete demult uzate, personajele vorbesc puţin. Inevitabilul se produce, câteva fraze în paşto vin să tulbure echilibrul pe care vizualul pur îl revendică (şi aici nu mai ştiu ce-aş mai putea adăuga ca să fie o propoziţie aşa, mai rotundă). Stai aşa, păi, ce zic ăştia? Eh, vorbesc şi ei pe limba lor. Şi cum faci să înţelegi? Nu vezi, bre, că-i subtitrat în engleză? Aşa, şi dacă nu înţelegi engleza?

Femeile se fac frumoase. Eu mă uit la film înconjurat de nişte ofiţeri cărora statul le plăteşte periodic cursuri de engleză şi care au mers în NATO mai des decât m-am dus eu la Muntele Băişorii. Peste câteva ceasuri vom asculta manele, vom bea bine, vom dansa îmbrăţişaţi, ne vom pupa şi mai spre ziuă ne vom înjura ca fraţii. Dar nimeni din universul acesta vizibil, nicio forţă, nicio formă de antimaterie, nicio gaură neagră nu vor putea şterge impresia (şi aici întrerupem textul pentru că sună cineva la interfon şi trebuie să răspund). Despre ce vorbeam? Ah, da, bătălia cu limba engleză: to be or to maybe.

Frânturile zilei (XCV)

Mie nu mi se pare deloc straniu că o civilizaţie care s-a străduit să nege principiul eredităţii (ultimul care a crezut în el pare să fi fost, prin secolul XIX, Emile Zola, a cărui operă ilustrează faptul că din părinţi ticăloşi şi alcoolişti ies copii ticăloşi şi alcoolişti, dar nicio pagină despre faptul că din părinţi dedicaţi vieţii spirituale ar putea ieşi copii cu aceleaşi preocupări), punând formarea individului exclusiv pe seama mediului înconjurător, se dovedeşte până la urmă îngrozitor de incapabilă să asigure un mediu adecvat, cu tot ce ar putea presupune această cerinţă.

luni, 17 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIV)

În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul, adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu rost.

duminică, 16 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIII)

Capitalismul nu înseamnă nici relaţii de schimb bazate pe bani, nici capital. Capitalismul este atunci când justificarea profitului le întrece pe toate celelalte, eventual lichidându-le. Negustorii arabi care mergeau pe drumul mătăsii în primele secole ale mileniului I făceau profit, dar regulile comerţului lor erau deasupra banilor. Ghildele medievale care reuneau meşterii unei cetăţi nu-i condamnau pe aceştia la sărăcie, ba dimpotrivă, dar erau preocupate de câştigul just şi de soarta fiecărei calfe şi a oricărui client. Atunci când Profetul Muhammad spune: “Nu vă mâncaţi averile unii altora”, el stabileşte de fapt o regulă anti-capitalistă: Nu faceţi afaceri în care câştigul vostru să fie implicit şi obligatoriu pierderea partenerului, nu vă trageţi pe sfoară părând că faceţi afaceri. Civilizaţia care se revendică de la regulile acestea nu este capitalistă.

De fapt, printre actele de naştere ale capitalismului cred că ar trebui să ne gândim la Compania Indiilor de Vest, o vastă societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică şi care-şi propune în mod explicit profitul. Temeinic vorbind, India a fost cucerită nu de Anglia ci de un S.A. care nu s-a dat înlături de la nicio crimă pentru a-şi îndeplini cuvântul dat faţă de acţionari. Acesta este capitalismul, voinţa de a face încă un ban pentru un ban investit, dar dacă se poate zece pentru unu este şi mai bine. A ieşi din capitalism nu înseamnă să mergem să locuim în codru şi să ne spălăm hainele la râu, ci a face o cooperativă ca Mondragón din Spania, în care salariaţii sunt concomitent şi proprietari, de exemplu. Ieşirea din capitalism începe atunci când deasupra banului punem vechile reguli sacre.

Frânturile zilei (XCII)

Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.

Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.

Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.

Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”

Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.

joi, 13 iulie 2017

Frânturile zilei (XCI)

Suntem constant educaţi să punem greşit problema. Ne revoltă multinaţionalele şi, în loc să pricepem că de vină este capitalul, ni se umflă glanda românismului. De parcă, atunci când e românesc, capitalul ar produce altceva decât exploatare şi mizerie. În faţa capitalului nu există nici român, nici vietnamez, nici patagonian, există doar oameni care trebuie cumpăraţi ieftin, storşi ca lămâia şi aruncaţi în stradă, pentru că “mai sunt douăzeci la uşă care asteaptă”. Aşteaptă ce? Să-i îmbrăţişeze capitalul.

Acuma ne ofticăm că am cumpărat la preţuri pipărate nişte rachete de unică folosinţă. Ba că americani-s de vină, ba că ne-au vândut ai noştri. Iarăşi umblăm aiurea în loc să privim realitatea în faţă: tehnologia e scumpă, mai ales tehnologia folosită ca să ucizi eficient oameni. Nu pe ruşi, ci oameni ca tine şi ca mine. O versiune ieftina a războiului a fost cea cu săbii, scuturi şi cămăşi de zale. Dar cine are chef de cămaşa de zale pe căldurile astea? Iar la iarnă, nici atât. Pentru sabie şi scut trebuie braţe bune şi chiar prin vizieră tot trebuie să te uiţi la inamic înainte de a-i băga sabia în maţe. Dacă eşti o natură reflexivă, s-ar putea să te întrebi îndelung ce treabă ai tu cu omul acesta care nu ţi-a făcut nimic concret. Deci se poate să vă împăcaţi. Dacă mai aveţi şi o ploscă de vodkă la voi, sau una cu pălinkă, războiul se termină prematur şi cu cântece.

Înţelegeţi că nimeni nu-şi poate asuma asemenea riscuri, da? Hai, cumpăraţi rachetele alea. O să vă lase cu curul gol, dar omoară ca televizorul: de foarte departe. Orice rachetă îţi aduce în faţă o simplă statistică cu 100.000 de igori pe care o puteţi asimila mult mai uşor decât un singur Igor concret, în faţa voastră. Tehnologia este cea mai bună metodă să rezişti într-un război făcut să nu se mai termine niciodată. Asta e, ce să vă fac, dacă nu v-a plăcut cu furci şi topoare.

Frânturile zilei (XC)

Ştiţi cum mă simt eu în învăţământ? În perioada medievală bătăliile dintre creştinii apuseni erau îngrădite de nenumărate restricţii: în posturile de peste ani era interzis, pentru că erau perioade de purificare sufletească. Duminica nu era voie, că înviase Domnul şi era păcat să bagi un creştin în groapă taman atunci. Vinerea fusese judecat Domnul, plus că se ţinea şi post, deci era o imposibilitate. Nici miercurea nu era prea roz, tot în legătură cu Domnul. Marţi, Joi sau sâmbătă treacă-meargă, cu condiţia să nu fie sărbătoare, caz în care prima Domnul.

Cu greu se stabilea un tăpşan necultivat suficient de mare încât să se ardă băieţii spre slava dreptăţii, dar numai după ce se alegea şi ziua cuvenită. Ei, eu mă simt de ca şi cum aş fi ajuns la o păruială din asta îndelung planificată şi minuţios anunţată la toată lumea, şi m-am pomenit singur. M-aş bate, cum să nu mă bat, dar n-am cu cine. Nu mai sunt nici mercenari, nici oastea de strânsură de altădată. Peste învăţământ s-a aşternut, lugubră, pacea.

luni, 10 iulie 2017

Frânturile zilei (LXXXIX)

“Ca să nu rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.” Mai ţineţi minte? Aşa începea una dintre cele mai faimoase pagini de pedagogie aplicată din literatura română, a cărei responsabilitate exclusivă îi revine lui nenea Iancu. Pentru mine, bucăţica asta savuroasă de text este legată de profesorul de română Neacşu din clasa a VI-a, primul care m-a învăţat să calc în literatură ca bouleanu’, adică apăsat şi cu suflu pentru drum lung. De la el am aflat ceea ce ştiam cu toţii, că răsplata lucrului trebuie să vină după lucru şi niciodată înainte, iar norma asta se aplică şi pentru efortul meşterului şi pentru cel al elevului.

 A venit timpul să scriem Dl Goe 2.0: “Când se apropie vremea bacalaureatului, tăticu’ îi cumpară Dlui Goe 2.0 un suvulică, să aibă cu ce să tragă fetele prin oraş fără să-i crape obrazul de ruşine când se întâlneşte cu băieţii. Ce putea să facă în bac Dl Goe 2.0 rămâne un mister pentru toată lumea, pentru că n-a mai ajuns până acolo, fiind secerat pe traseu de nişte corigenţe perverse. Există posibilitatea să ajungă la sesiunea din toamnă. Sau să repete clasa a XII-a.” Mai scriem o versiune, să fie acolo: “Bucuros că băiatul a făcut optsprezece ani, tăticu’ şi mămicu’ îi dăruiră Dlui Goe 2.0 un Mercedes-Benz, să aibă cu ce... punând bazele depresiilor de mai târziu datorate faptului că n-a putut niciodată să-şi cumpere un Bugatti Veyron.” Şi mă opresc aici, nevoind stric buna impresie pe care a lăsat-o Ion Luca Caragiale în literatura română.

Frânturile zilei (LXXXVIII)

Prin 2000 şi ceva m-am trezit brusc fără prieteni: se mutaseră toţi în SUA şi Canada. Cu vreo câţiva pusesem şi eu umărul, ajutându-i să înveţe franceză. Iar ei au plecat toţi. Printre prietenii mei de atunci aveam un tiz foc de deştept şi de talentat. Făcuse omul Facultatea de Litere, luase definitivatul cu 10, apoi trecuse şi prin Arte Plastice, expoziţii, burse în străinătate, dar avea o hibă: nimic nu era prea bun/decent/civilizat pentru el. Şi, nu ştiu cum se face, că i se şi întâmplau periodic chestii tâmpite, de care majoritatea muritorilor erau scutiţi. Dacă mergeai cu el într-o excursie puteai fi sigur că cineva din compartimentul trenului va mânca salam cu ceapă, sau îşi va da bocancii de iarnă jos din picioare. Dacă nu, nu. Iar pe el toate lucrurile astea mărunte şi la rigoare amuzante îl tracasau la culme.

Când să plece tizul meu peste nouă mări şi nouă ţări, ne vedem, povestim. Era sictirit la culme de ţara asta de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Am o străfulgerare inexplicabilă şi-i zic să fie atent ca nu cumva să nu înlocuiască tragedia românească cu altă tragedie care are în ochii lui doar meritul de a nu-i cunoaşte reperele. Avertisment inutil şi pe care nu l-a luat în serios, nici eu prea mult de altfel. Omul pleacă, vorbim la telefon peste vreun an. Îl întreb cum se simte. Îmi rezumă scurt: “Tu ştii cum mă simt eu.” Acelaşi moral la pământ, aceeaşi sensibilitate devastată, într-o ţară de rahat, fără nicio perspectivă, unde meritul este trecut cu vederea şi cel mai mult contează cu cine-ţi bei cafeaua. Atunci am înţeles clar ceea ce doar intuisem, că imigrarea este o problemă spirituală care trebuie rezolvată spiritual. Atunci am hotărât să rămân.