Regulamentul de ordine interioară al miracolelor

Părintelui meu, Laurenţiu, 

cu care n-am putut stabili astăzi 

dacă a scrie acest text constituie 

o încălcare a duminicii sau nu, 

nici dacă scrierea lui este o muncă 

ori e ceva de altă natură,

enigmatică  

Două dintre miracolele Domnului Iisus Hristos, relatate în Evanghelia lui Luca, ne vorbesc despre vindecări făcute în ziua de Shabbat: vindecarea omului care avea o mână uscată (Luca 6, 6-11) şi vindecarea femeii care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă (Luca 13, 10-17). Par trase la indigo, dacă n-ar fi întrebarea privind facerea de bine pe timpul zilei de odihnă din prima şi acuzaţia de făţărnicie adusă rabbinului din a doua am spune că este aceeaşi întâmplare cu actori schimbaţi. Dar sare în ochi reacţia de mânie, autentică sau contrafăcută, pe care iudeii o au atunci când, din punctul lor de vedere, se încalcă o injoncţiune sacră.

Orice religie funcţionează pornind de la un număr de reguli, iar iudaismul nu făcea excepţie. Pe lângă cele zece porunci ale Decalogului, Talmudul şi Ghemara, scrieri închegate după distrugerea Templului din Ierusalim, vorbesc despre 613 miţvot, sau porunci. Numai că strălucirea acestei religii n-o dau regulile şi cei care le îndeplinesc şi atât, ci profeţii, drepţii şi sfinţii lui Israel, adică excepţiile. Regulile sunt osatura religiei, excepţiile sunt carnea, frumuseţea şi parfumul. Pogorât în poporul ales, Iisus Logosul este excepţia absolută, aşteptată dar pentru mulţi imposibil de intuit, e revărsarea harului venit să umple cu viaţă regulile uscate.

În pofida tuturor prevederilor, Iisus respectă regulile mozaice: este circumcis, merge anual de Paşte la Templu, aduce jertfă, învaţă limba textului sacru, citeşte textele în comunitate sub îndrumarea unui rabbin. Iisus este un bun evreu, cu toată rigoarea pe care o presupune acest lucru. Conduita lui, adusă în biserica zilelor noastre, este una cât se poate de precisă: rugăciunea de dimineaţa şi de seară, Sfânta Liturghie duminicală, posturile de peste an, la care se adaugă miercurea şi vinerea, opritul lucrului în timpul duminicilor şi al sărbătorilor cu cruce roşie, studiul Evangheliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Într-o primă etapă, excepţia ne învaţă un lucru simplu: regulile sunt bune şi trebuie respectate.

Numai că bun nu înseamnă, în lumea noastră, absolut. Regulile vin la pachet cu un efect perfid, în privinţa căruia ar trebui să fim avertizaţi: confortul personal. Riscăm să ne cuibărim în reguli ca-ntr-un fotoliu, adică să facem confuzia între cele 613 miţvot şi întâlnirea dintre Dumnezeu şi Moise pe muntele Sinai. Ceea ce dezgustă la habotnic nu e faptul că îndeplineşte regulile, ci fericirea neroadă a celui care se ţine de regulă şi nimic mai mult. Dacă regulile sunt osatura religiei, şi în această calitate îi fac servicii nepotrivite, habotnicul e cel care îmbrăţişează cu convingere un schelet crezând că are totul. Osificat la rândul lui, habotnicul are reflexul natural al ţâfnei acre, dar se vindecă la prima adiere a mirării salvatoare.

Iisus constitue, cum spuneam, excepţia absolută, el este în afara ritualurilor, mai presus de toate tiparele omeneşti, dincolo de aşteptările celor care-i spun, în diverse circumstanţe, să se comporte după criteriile pe care ei le aveau în legătură cu extraordinarul. Iisus nu se lasă impresionat de conflictul dintre iudei şi romani, nu devine conducător politic, nu coboară de pe cruce pentru a-şi face dreptate. Iisus Hristos dezamăgeşte toate aşteptările meschine, sparge toate canoanele, contrazice toată rutina unei lumi pentru a da naştere altei epoci. Iisus este atât de excepţional încât îmbracă fără reţineri hainele celei mai lipsite banalităţi.

Există, în circumstanţele acestea două, în care Iisus vindecă nişte neputincioşi în sinagogă, pe timp de Shabbat, o ilustrare nebănuită a întâlnirii dintre regulă şi excepţie. Iisus-excepţia e într-un spaţiu comunitar ad-hoc, pentru că sinagoga e un surogat al Templului din Ierusalim, spaţiu al ordinii, pentru că Dumnezeu a făcut, odată cu creaţia, şi ordine. Demonii proliferează în dezordine, pe care o amplifică, de aceea orice regulă vine încărcată, pe drept sau nu, cu promisiunea Paradisului. Iisus-excepţia e în trecere, el nu confiscă spaţiul regulii, nu are nevoie de legitimitatea acesteia. Mai mult decât atât, existenţa Lui nu e o ofensă adusă regulii, El nu este un rebel, activitatea Sa nu este o revoltă. El e împotriva manierismului, a parodierii, a ieftinului, nu împotriva regulilor.

Excepţia bună este pentru regulă ceea ce e paharul pentru vin: o limită. Fără pahar, vinul s-ar împrăştia pe jos, şi nimeni nu l-ar putea bea. Iisus-excepţia nu contrazice regula Shabbatului, o îmbracă cu carnea frumuseţii. Habotnicul este oprit din automatismele lui: “Cugetă!” De habotnicie nu scăpăm renunţând la reguli, ci reflectând la ele în timpul în care le îndeplinim. Absolutizate, regulile devin idoli şi piedici în calea noastră spre dumnezeire. Dezabsolutizate, regulile îşi pot contempla liniştite limita: excepţia. Între regulă şi excepţie nu există conflict, ci armonie. Excepţia bună nu anulează regula, o împlineşte. Un om bun trăieşte o viaţă respectând regulile; un om desăvârşit ştie să trateze excepţiile fără să sfideze regulile. Printre criticile care se aduc în zilele noastre oamenilor Bisericii este aceea că nu sunt suficient de sfinţi, adică nu sunt excepţionali. E nedrept şi nepractic, pentru că pretindem superlativul cu preţul distrugerii normei în raport cu care superlativul există.

O societate bazată exclusiv pe reguli este un corp mort, cu funcţionare mecanizată. Motoarele sunt ilustrarea cea mai bună pentru sistemele care nu concep excepţia, pentru că în termenii motoarelor excepţia nu poate fi decât o defecţiune care trebuie remediată. Oroarea pe care o trezeşte mecanizarea în ochii oricărui om ancorat în Tradiţie e o genune infernală: mecanizarea nu mai lasă loc pentru miracole. Pe de altă parte, o societate care glisează sub seducţia excepţionalismului este un haos pur. Atunci când proiectezi să te desparţi de reguli, drumul cel mai scurt este încălcarea lor, iar pe el nu te vei întâlni cu excepţia sacră. Societatea regulilor pure este una deosebit de plictisitoare, societatea excepţiilor pure este intens impredictibilă; ambele sunt, în fond, forme ale agoniei.

Iisus explică: “Vă întreb Eu pe voi: în zi de sâmbătă, se cuvine să faci bine, sau să faci rău?; să mântuieşti un suflet, sau să-l pierzi?” Iar mai târziu: “Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă?” Explici atunci când problema este de tip intelectual, adică explicabilă, solicitând adormitului să deschidă ochii, leneşului să-şi iasă din amorţeala, ignorantului să înceapă să reflecteze. Undeva, prosteşte, se aude o replică: “Şase zile sunt în care trebuie să se petreacă miracolele; aşadar în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua oprită de la miracole.” Reacţia este ineptă şi se reduce la următoarea afirmaţie: “Dar avem un regulament de ordine interioară şi pentru excepţii.” Putem reglementa orice, inclusiv ceea ce prin definiţie scapă reglementărilor.

Ştim că excepţia defineşte regula limitând-o fără s-o încalce, fiind vorba de o vecinătate. Dar o regulă care să cuprindă excepţiile nu putem avea, pentru că regula ne adoarme, iar excepţiile ne cer spiritul treaz. Putem explica raţional orice regulă, dar trebuie intuiţie ca să vedem excepţia. Regulile sunt bune, dar nu ne pot mântui; excepţiile sunt bune, dar atât de solicitante. Să împlinim deci regulile, dar să ne rugăm lui Dumnezeu să fim în stare să vedem excepţiile atunci când acestea ne vizitează, întru frumuseţea deplină a vieţii noastre.