sâmbătă, 31 decembrie 2016

Mult cu puţin

Brahmanilor indieni le era interzisă, prin Legile lui Manu, posesia celor care nu erau necesare pentru susţinerea vieţii. Interdicţia oricărori activităţi îndreptate spre acumularea de obiecte era explicită. Cei mai mediocri dintre ei puteau face câte ceva pentru a-şi procura hrana, însă merituoşii trebuiau să-şi susţină viaţa cerşind. Un strai pentru acoperirea goliciunii corpului (într-o climă foarte generoasă), un bol pentru mâncare, o colibă care să adăpostească vatra şi ritualurile. Virtuţile (lupta caracterului), formarea minţii (lupta intelectului), asceza şi sfinţenia s-ar împăga greu, pare-se, cu acumularea de obiecte.

Executorii testamentari ai lui Iisus Hristos împart nişte straie şi aruncă zaruri pentru o cămaşă ce nu trebuie ruptă. Califul Abu Bakr, succesorul Profetului Muhammad, găseşte în urma acestuia o casă goală, semn că negustorul îşi mutase bogăţia în Paradis încă din timpul vieţii. Interiorul unei case obişnuite din orice civilizaţie tradiţională privilegiază golul, nu lucrurile. Chilia monahală medievală nu e cu nimic mai confortabilă ca o celulă de închisoare. Şi astăzi, în nopţile de vară, ţăranul exersează despuierea de obiecte dormind la adăpostul unei pături, sub cerul liber.


Două jocuri vin de peste milenii la noi: şahul indian şi chinezescul go, tulburătoare. În faţa tablei nu poţi să nu fii cutremurat de ideea că ai fix aceleaşi mijloace la dispoziţie ca şi un maestru internaţional. Poetic, bogat, romanesc şi fastuos ca Mahabharata, şahul te captivează prin aparenta bogăţie de mijloace... până când regele e înghesuit şi îngenunchiat într-o margine de tablă. Discret, abstract, ca un bătrân înţelept chinez cu spatele curbat sub greutatea găleţilor de apă, go explodează într-o multitudine de strategii greu de intuit la prima vedere. Ambele trebuie jucate pe pământ, cu picioarele încrucişate sub corp şi în deplină tăcere. Ambele ilustrează ipostaza cea mai neaşteptată a spiritualităţii, cea ludică.

Nu poţi trăi toate posibilităţile oferite de o tablă de şah pe care o poţi cuprinde liniştit sub braţ. Se pare că o tablă de go cu dimensiunile 21 x 21 depăşeşte capacitatea de gestionare a minţilor omeneşti cele mai desăvârşite. Aşezat lângă un astfel de joc, eşti la baza unui munte de variante al cărui vârf e răpit de nori. Oricare dintre instrumentele cele mai avansate de care dispunem nu face aproape nimic în comparaţie cu şahul sau jocul de go. Poţi deveni maestru la unul dintre ele şi totuşi să te pierzi anonim în mulţime, pentru că jocul nu lasă urme pe chip, poate doar o lucire în ochi lesne mascată de o pleoapă discretă. Fiecare partidă este o agonie în sensul pe care vechii greci îl dădeau cuvântului: frământare, încleştare, luptă.

Şi poate că, parafrazând partidele magice despre care vorbesc împătimiţii pokerului, la şah şi la go se petrec întâlniri fabuloase în care simţi că de Dumnezeu nu te poţi apropia decât dacă eşti asemenea unui copil, pentru că El iubeşte jocul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu