joi, 1 decembrie 2016

Locul din care s-au retras tiptil toate regulile

Nimic nu se compară cu vechile texte ale omenirii dacă vrei să afli cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa. Şi ce este surprinzător în toate vechile poveşti, din care vom exemplifica foarte puţin, este respectul pe care cei dinainte l-au avut pentru reguli. Fie că era vorba de interdicţii, fie că era vorba despre obligaţii, acestea erau respectate în toate circumstanţele, mai ales atunci când respectarea lor era neplăcută, sau greoaie, sau chiar în detrimentul celui care se supunea. Fără nicio coerciţie în afara imboldului interior de a-şi întâmpina fără frică soarta, omul de altădată se supunea principiilor, şi asta-l făcea neîndoielnic bun, sau trişa, devenind în ochii tuturor un om rău.

Ahile Peleanul, căruia Agamemnon Atridul i-o ia pe Briseis din cort, duce mâna la sabie, dar n-o ridică asupra celui ales de ahei să le fie conducător. Ahile este invincibil, atât cât poate un om să fie, e cel mai puternic dintre asediatorii Troiei, îl domină pe samavolnicul Agamemnon, dar are simţul ierarhiei. Nu ataci omul pe care îl respectă toţi pentru o nedreptate care ţi-a fost făcută ţie personal. Legendarul război a fost pornit pentru un legământ făcut cândva: acela pe care frumoasa Elena îl va alege va beneficia de sprijinul necondiţionat al celorlalţi peţitori în cazul în care, vreodată, cineva se va apropia cu gând rău de ea. Cuvântul dat şi respectarea ierarhiei nu aduc beneficii imediate, ba dimpotrivă. Pentru Ahile, cel mai profitabil ar fi fost să-i arate şefului că e mult mai bun ca el într-o confruntare directă. Pentru toţi ar fi fost cel mai simplu să-l lase pe Menelaos să se descurce singur cu problemele lui de cuplu.

Povestea celei mai mari dintre epopeile omenirii, Mahabharata hindusă, este foarte simplă: fraţii Pandava sunt prigoniţi de verii lor, fraţii Kaurava, cu care se vor bate în cele din urmă, clanul Pandava dovedindu-se biruitor. Însă detaliile acţiunii sunt nu mai puţin pline de sens. Astfel, cel mai mare dintre Pandava, Yudhishthira, este provocat la o partidă de zaruri în care va trebui să înfrunte un renumit trişor. Deşi anticipează viclenia, Pandava merg cu toţii pentru a participa la fatidica partidă, pentru că regula spunea că un kshatrya trebuie să accepte toate provocările. După ce pierde regatul, fraţii Pandava se retrag într-o pădure deasă unde duc o existenţă de anahoreţi, pentru că rezultatul unei confruntări nu putea fi contestat nici măcar atunci când aceasta era vădit falsificată. Niciunul dintre fraţii mai mici nu se sustrage autorităţii lui Yudhishthira, pentru că fratele mai mare era şeful familiei pe viaţa, indiferent de rezultatul deciziilor lui. Mahabharata este povestea eleganţei în dezastru de care avem astăzi nevoie mai mult ca oricând. La urma urmei, toţi ştim să fim eleganţi când e frumos şi bine, nu?

Pe de altă parte, cei care nu respectă regulile sunt, fără excepţie, odioşi. Regele burgund, Gunther, şi sfetnicul său, Hagen de Tronege, îl ucid pe Sigfried, încălcând legea sacră a ospitalităţii, legea sacră a familiei, codurile cavalereşti care interziceau atacul pe la spate, legea recunoştinţei pentru cei care te-a salvat dintr-o primejdie. Pentru toate acestea, pentru sperjur, pentru furtul tezaurului Nibelungilor, pentru asasinarea fiului ei, Crimhilda îi va ucide pe amândoi cu sabia în timp ce vor avea mâinile legate cu frânghia, fiind executată la rândul ei de unul din vasalii lui Attila, cel de-al doilea soţ al domniţei burgunde. Cei care încalcă regulile vor fi răzbunaţi de supravieţuitori. Dacă încalcă regulile la randul lor, răzbunătorii cei mai legitimi plătesc si ei.

La 27 de ani de la revoluţia din 1989, România este mai devastată decât oricând. Statisticile vorbesc despre patru milioane de români plecaţi din ţară, adică cea mai mare populaţie dizlocată de pe meleagurile natale imediat după Siria, unde este oficial război. Absenţa regulilor e la fel ca obuzele. Dintre cei plecaţi, cei mai mulţi nu vor mai reveni niciodată, au căpătat cetăţenia ţărilor de adopţie iar copiii lor născuţi acolo au cel puţin un prenume internaţional şi folosesc cu dezinvoltură limba locului. În anul de graţie 2016, România este tigrul economic al Europei, dar are cele mai mici salarii, cele mai proaste servicii medicale, probabil cea mai mare corupţie instituţionalizată. Ieşiţi pe stradă şi plimbaţi-vă puţin. E liber? Normal că e liber, lipsesc patru milioane dintre noi. E libertatea de după ciumă, de după război, de după cutremur. E neagra P-U-S-T-I-I-R-E.

În România, statul nu are pentru cetăţenii săi mai multe sentimente decât o maşină de tocat carnea pentru bucăţile care-i dau sens şi scop. Dacă i-ar respecta, nu ar avea tupeu să pretindă impozite de la cei care câştigă mai puţin de 800 de euro pe lună, după exemplul statelor care nu taxează veniturile sub un anumit nivel. Pe de altă parte, românii nu respectă statul, neavând nicio jenă să-i înjure reprezentanţii după ce tot ei i-au votat. Banul public nu beneficiază nici el de respect: în cutare unitate militară, spre sfârşitul unui exerciţiu bugetar, din banii necheltuiţi s-au cumpărat flori ornamentale. A existat teama că, dacă se returnează bugetului central, la anul vor fi alocaţi mai puţini, iar bravii soldaţi care apără patria în Afghanistan şi Iraq nu puteau tolera o asemenea perspectivă. Banii, precum se ştie, nu sunt niciodată suficienţi. Florile, normal, s-au uscat de voie.

Până în 1989, dezvoltarea României era subiectul unei tâmpite planificări economice centralizate. De atunci, lăsăm lucrurile în voia lor, nu mai planificăm nimic, iar rezultatele se văd. Facem autostrăzi care se surpă, asfaltăm drumuri bune şi lăsăm să se distrugă mai mult drumuri distruse deja. Industria există doar în amintiri. Agricultura e victima unor inegale războaie ale subvenţiilor europene. Probabil că singurul lucru care merge bine în ţara noastră sunt taxele, impozitele şi amenzile: cel mai mare TVA din Europa, cele mai mari accize la combustibili, o asigurare de sănătate de care nu poţi scăpa nici dacă alegi să te tratezi în privat, taxarea exorbitantă a celor mai famelice salarii.

Cine fură azi un ou, o face cu aerul că inaugurează un drept. Pentru că, dacă furi 30 de zile câte un ou, se creează o obişnuinţă personală care trebuie mai apoi protejată. Dacă o mie de oameni fură timp de treizeci de zile câte un ou, putem vorbi de o comunitate deviată. Dacă o ţară întreagă, în diverse moduri, trişează timp de 27 de ani, rezultatul e o cultură a încălcării regulilor din care nimeni nu mai poate ieşi decât fizic, prin catapultare la minim 1000 de km distanţă. Subcultura avorturilor este doar o faţetă, subcultura plagiatului e alta, subcultura trucării licitaţiilor nu poate fi nici ea trecută cu vederea. În România, cine poate fura un bou face toate eforturile să se ridice la înălţimea unei cirezi întregi. Dar adevăraţii noştri trişori, categoria grea, crema cremelor, nu cunosc decât două limite: bugetul de stat şi Microsoft. Deocamdată.

O ţară care a izbutit într-un sfert de secol să avorteze egalul populaţiei sale trebuie să-şi treacă avortul printre necesităţile fiziologice indiscutabile. Dacă-i dai unui elev să scrie un text pe o temă pe care s-o aleagă el însuşi, vei obţine în mod implicit un plagiat. Aceasta nu exclude originalitatea: un referat despre Schopenhauer la muzică sau, de exemplu, unul în italiană pentru ora de spaniolă. În România, un universitar te poate accepta în principiu printre doctoranzi pentru ca, ulterior, să nu-ţi mai răspundă niciodată la e-mail, la fel cum se poate să cauţi la toate catedrele de specialitate pe cineva care să te îndrume într-o arie de cercetare şi să primeşti invariabil răspunsul: “N-am mai auzit. Cu ce se ocupă chestia asta?” Oricum, într-o ţară în care doctoratele se copie, titlul de doctor nu mai impresionează decât babele naive. Visul oricărui întreprinzător orientat este să facă afaceri cu statul, pentru că doar la stat are loc în fiecare clipă miracolul transformării banilor mărunţi ai văduvei în fonduri care curg cu debit demenţial spre buzunare private.

Vin nişte alegeri. Se votează ceva, nu ştiu prea bine ce. În România nu există dezbateri legate de sărăcia îngrozitoare care s-a aşternut peste ţară, despre copiii care se culcă flămânzi, despre oamenii care abia-şi plătesc facturile, despre nevoile sfâşietoare ale celor care muncesc de dimineaţa până seara. În Occident oamenii ies în şomaj câteva luni pe an ca să se bucure de viaţă. Salariile noastre sunt mai mici decât ajutoarele lor de şomaj. La pensie o ducem cu toţii bine, cu condiţia să avem măcar o slujbă bine plătită. Această realitate care decurge din reformele impuse de FMI nu constituie nici măcar subiect de discuţie, darămite punctul de pornire a unei strategii. Dacă vă imaginaţi c-o va rezolva idolul pieţei libere, la care ne închinăm de-a valma cu toţii, sunteţi naivi. Dar ce, FMI-ul ni l-a adus pe cap piaţa liberă?

Pentru cei patru milioane de români plecaţi în lume, plătim şi nu ne vom opri curând din plătit. Încercaţi să vă reparaţi maşina, să faceţi o casă, o operaţie în spital, orice. Mecanici buni, meseriaşi buni, medici de elită au luat drumul bejaniei, părăsind România ca pe-o glumă proastă. Impozitele lor susţin sisteme sociale peste tot în lume, numai pe-al nostru nu. Mai nou, avem criză şi de profesori, şi vorbim despre un corp social cu un grad înalt de inerţie. Nu există nicio preocupare pentru cei care candidează în legătură cu întoarcerea celei mai mari avuţii a acestei ţări: oamenii. Nici pentru păstrarea celor care încă mai sunt aici. Ah, ba da, cred c-am auzit o elucubraţie: să le dăm nişte bani să se întoarcă. Dobitocul care-a eructat-o a dovedit, dacă mai era nevoie, că n-a înţeles nimic din ce se petrece. Refuz să votez pe cineva chemat să salveze România şi care nu-i capabil nici măcar să-i vadă suferinţa.

Azi e ziua naţională a României. Aceea pe care au stabilit-o comuniştii şi-au păstrat-o vânduţii de după 1989. În cei mai mulţi dintre noi, ca la o comandă, s-a umflat România. Raiul pe pământ, grădina Maicii Domnului, ţara voievozilor, toate fantasmele care fac din români un aliaj mai marţial ca japonezul, mai ales ca israelianul, mai providenţial ca americanul, dau pe dinafară şi împroaşcă pereţii adiacenţi. Mâine, o luăm de la capăt cu plagiatul, cu trucatul, cu furatul, cu descurcăreala, cu cumetriile. Dar azi totul ne e preţios, totul ne e sacru. În fanfaronada noastră nici n-am băgat de seamă că pentru a avea o familie, un neam, o ţară, orice, e nevoie de un cod, de nişte reguli a căror absenţa nu poate fi plombată nici cu drapele, nici cu discursuri, nici cu cocarde, nici cu sforăieli. Mă bate gândul că nici România pe care azi o iubim lipicios nu mai există, şi-a luat câmpii şi ea unde-a văzut cu ochii, lăsând în urmă nişte oameni într-un loc de unde s-au retras tiptil toate regulile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu