miercuri, 2 noiembrie 2016

Evgheni Zamiatin, Noi (recenzie)



Motto: “De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie.” (Evgheni Zamiatin)

Apărut în 1920, romanul Noi este una din treptele literaturii distopice pe care oricine vrea să ajungă nicăieri trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Dincolo de puternica senzaţie de stranietate pe care o degajă din primele pagini, se află o fabulă puternică, cu nimic inferioară celor din Minunata lume nouă (Aldous Huxley) şi 1984 (George Orwell), pe care le anticipează şi a căror lectură o completează. O scriitură aspră, fără menajamente, toată numai unghiuri ascuţite, care-l proiectează pe cititor într-un coşmar insuportabil.

Noi este despre victoria parodicului asupra realului, a matematicii asupra poeziei, a masei asupra individului şi a Statului asupra lui Dumnezeu. Noi este în egală măsură o prefigurare a omului nou dorit cu ardoare de la revoluţia franceză din 1789 de toţi puii ei famelici: comunismul, nazismul şi democraţia. Un paraom spectral, care face sex fără să iubească, dedicat unei comunităţi abstracte în absenţa unor legături concrete cu oamenii vii. Un lego uman numai muchii care se potriveşte cu alte piese în alcătuirea unui ansamblu mecanizat, căruia nu-i percepe nici sensul, nici absenţa sensului.


Ne-am întors la zero dinspre stânga. Totuşi, în loc de plus zero avem minus zero. Înţelegeţi?

Orice utopie este o lume pe dos, o iadă care sare casa, o scroafă cocoţată-n pom. Singura lor problemă, de fapt a noastră, este că toate sunt, fără excepţie, cu putinţă. Nu ca realitate, ci ca utopii. Plonjarea în lectura proiectivă a unei astfel de lumi este visul controlat prin care putem ajunge să punem mâna pe ideile din spatele utopiilor raţionaliste. Cel interesat să pipăie solzii lipicioşi ai acestor monştri constată fără greş că ideile sunt întotdeauna aceleaşi, iar rădăcinile lor dulci vin toate din Iluminismul postrenascentist.

Reorganizarea parodică a lumii presupune descompunerea ei în elemente componente şi apoi recompunerea după o schemă diferită, din care se elimină câteva lucruri mărunte. Rezultatul este întotdeauna un frankenstein, arătare din din bucăţi, o cvasi-lume. O ordine mecanică în locul ordinii organice. Un stup eficient din care s-au eliminat factorii de tulburare, de exemplu foamea şi dragostea, pentru că “Dragostea şi foamea conduc lumea.” Pariul celui care are ambiţia de a stăpâni lumea este să-i elimine conducătorii.

 Desigur, dacă înlocuieşti dragostea cu Ora Personală, în care se practică sexul liber, anulezi familia şi acaparezi probabil cea mai preţioasă şansă cu care ne naştem fiecare: primii şapte ani din viaţă, perioada maximei plasticităţi. Într-o lume pe dos, singurul infantocultivator este Statul. Iar acesta face ceea ce-i este accesibil şi util: un imens balet mecanic, din care este eliminat şi umorul, şi creativitatea, şi tot ce ar putea conduce la apariţia unei conştiinţe individuale.


Poezia este un serviciu civic, poezia este utilă.”

În utopii nu mai este nevoie de literatură. Această poartă spre introspecţie este nu doar inutilă, ci periculoasă. Dacă ar putea fi zidită ar fi foarte simplu, problema e că oamenii nu pot fi vindecaţi de prostul obicei de a vorbi, iar din vorbire se naşte poezia. De aceea poezia trebuie deturnată, parodiată: Cuplete matematice, Odele zilnice aduse Binefăcătorului, Flori roşii ale Sentinţelor Curţii, Cel care a întârziat la lucru, Stanţe despre Igiena Sexuală. Cuprinzând totul, poezia şi frumosul se retrag în faţa utilului şi a unei înfiorătoare hecatombe a conotaţiilor. Pentru a putea susţine că nepoeticul este poezie, trebuie să faci tot ce-ţi stă cu putinţă pentru a-i convinge pe oameni că norii nu sunt decât nişte “absurde, dezordonate, stupide tulumbe, grămezi de vapori.”

Dacă lucrurile sunt lucruri şi nimic dincolo de ele, poezia a murit. Dacă poezia a murit, este deplin indiferent ce mai numim poezie: maşinile, încălţămintea, formulele, hrana etc. Tot ce rămâne este coaja unui cuvânt fără de miez. Poţi pretinde orice, inclusiv că l-ai ajutat pe Dumnezeu să îl învingă pe diavol, nebăgând de seamă că absenţa ispitei duce neîndoielnic la absenţa păcatului, dar deloc la inocenţa paradisiacă pe care pretinzi c-ai cucerit-o. Fără acces la demon, neoAdam şi neoEva nu mai întrevăd nici înaltul, ignorându-şi astfel propria umanitate.

Fără realităţile de dincolo de lucruri, oamenii devin la rândul lor oameni-şi-nimic-mai-mult, adică roboţi. Utopia generalizează sistemul lui Taylor, muncitorul-filosof a cărui operă poate fi sintetizată într-o singură, monstruoasă frază: cel mai nimerit lucru pentru a deservi o maşină într-o fabrică este o altă maşină. După care a calculat şi a expus, minuţios, cum să transformi un om în maşina numai bună să deservească o altă maşină. Transformarea atelierului în fabrică, şi apoi a fabricii în spaţiu concentraţionar a fost cea mai năucitoare violenţă mută exercitată vreodată în istorie împotriva Omului.


 “Victoria tuturor asupra unuia, a sumei asupra individului.”

Evgheni Zemiatin imaginează în Noi transformarea socialului într-un imens lagăr taylorian, în care fiecare gest, inclusiv mersul pe stradă (câte patru, niciodată altfel) este raţionalizat. Adică organizat după adagiile raţiunii iluministe. Libertatea este suprimată, pentru că libertatea este o sălbăticie neorganizată. Libertatea nu mai este o problemă, libertatea dispare ca problemă. Dilema utopică este alta: fericire sau libertate? Pentru că una şi cealaltă nu pot coexista, şi în niciun caz nu se pune problema ca libertatea, cu toate suferinţele ei, să fie o precondiţie a fericirii. Libertatea trebuie anulată în numele lui Noi: “Şi aşa, avem talgerele balanţei: pe de o parte un gram, pe cealaltă – o tonă; pe de o parte Eu – pe cealaltă Noi, Statul Unic. A presupune că Eu poate avea drepturi faţă de Statul Unic nu este ca şi cum ai crede că un gram ar putea clinti balanţa, când pe celălalt talger ar fi o tonă?” Individul este strivit şi mândru că este strivit.

În statul-stup individul se dizolvă, metamorfozându-se în moleculă, atom, fagocită. Dacă pune la îndoială modul de viaţă în care trăieşte, conştiinţa îl face să se gândească la sine ca la un microb. Recunoştinţa tuturor se îndreaptă spre şeful Statului, Binefăcătorul, ales în fiecare an negreşit în Ziua Unanimităţii, “purtând o robă albă, cel care ne-a legat cu înţelepciune de mâini şi de picioare în plasele benefice ale fericirii.” Secretul lumii lui Zamiatin este acela că tuturor li se induce comportamentul unor sfinţi, doar că adoraţia lor nu este îndreptată spre Dumnezeu, ci spre Statul-Dumnezeu. Iar acest lucru este negreşit parodic.


Aveţi o zi proastă, se pare că vi s-a format un suflet!

Omul nou, ansamblu de piese utile unui scop inuman, conţine în el câteva negaţii care se pot auto-activa în moduri dintre cele mai neaşteptate. Mila. Dragostea. Furia. Râsul. Imaginaţia. Momentul în care religia matematică începe s-o caute furibund pe cealaltă, religia creştină, a cărei amintire vidă omul o are încă, printre coşmarurile rădăcinilor pătrate la minus unu, printre corpurile invizibile ale formulelor iraţionale. Şi nu o poate măcar intui, pentru că trebuie să existe o adecvare între instrument şi operaţiune, între căutător şi Căutat, iar matematica siguranţei solide a cifrelor nu mai conţine spaţiu pentru mirare şi interogaţie.

În schimb, matematica se dovedeşte excelentă în limitarea continuă a infinităţii, în descompunerea infinitului în porţiuni convenabile, uşor digerabile. În cele din urmă, matematica raţională formulează demonstraţia matematică a inexistenţei infinitului, izgonindu-l pe Dumnezeu în genunile Istoriei. Atunci, abia atunci, totul devine, după cum spune eroul-narator D-503, “îngrozitor de clar”. Dumnezeul creştin devine la fel de greu de atins ca şi mama, niciodată cunoscuţi, imposibil de conceptualizat. Într-o utopie, Dumnezeu este amintirea unei amintiri.

Întâi dragostea: “acel antic, absurd, miraculos ritual, când buzele ei le ating pe ale mele.” Apoi operaţia de extirpare a imaginaţiei, ironica şi amara anticipare literară a lobotomiei pentru care nişte nătărăi vor acorda Premiul Nobel pentru Medicină unui alt nătărău, trei decenii mai târziu după publicarea lui Noi. Torturarea ei, femeia liberă cu o cruce întunecată pe chip, care ştie muzica veche, care poate trece dincolo de zidurile oraşului, unde sunt oameni liberi, care se iubesc şi au copii privaţi, pe care-i cresc cu idei de demult, dinaintea Războiului de Două Sute de ani. Apoi nimic, nimic, nimic, sau minusul divin, condiţia fericirii. Pentru că Raţiunea trebuie să triumfe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu