Michel Odent, Cezariana (recenzie)

Probabil că textele pe care ar trebui să le citim mai întâi, mai presus de altele şi de mai multe ori, sunt cele despre lucrurile pe care le considerăm implicite. Aş vrea într-o zi să citesc o carte, sau măcar un eseu suculent, despre gestul pe care îl facem când aprindem un bec. Îl facem de câteva ori pe zi, în fiecare zi, de când ne ştim, de aceea credem că este de la sine înţeles. Nu e. Istoric vorbind, are mai puţin de 100 de ani. Dacă un om medieval, sau un grec din Atena lui Pericle, sau un tibetan din secolul XIX ne-ar fi văzut, ar fi crezut toţi că este magic. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta şi este iar cei dinainte chiar ştiau să recunoasă magia atunci când o întâlneau. Doar orbirea noastră specială ne face să nu mai vedem dimensiunea magică a celor mai multe dintre acţiunile noastre. Nu-mi spuneţi că aveţi explicaţii pentru ele. Sper că nu credeţi că magia este o ladă în care strămoşii îngrămădeau tot ceea ce nu-şi puteau explica.

Cartea lui Michel Odent este despre o procedură care a intrat şi ea în reflexele lumii noastre: naşterea prin cezariană. Astăzi mai bine de jumătate dintre femeile lumii nasc prin cezariană, cu notabile diferenţe de la o arie culturală la alta, şi chiar în interiorul aceleeaşi arii culturale. La succesul cezarienei au contribuit: progresul anesteziei, introducerea antibioticelor, posibilitatea transfuziei de sânge, apariţia tubulaturii din plastic pentru perfuzii. Naşterea prin cezariană, mai nou şi sub versiunea “electivă”, adică programată de doctor în absenţa travaliului, este mai mult decât o modă, e o tehnologie. În forma ei actuală, este un obiect al industrializării pure care transformă maternităţile în fabrici de copii. Orice pliant al unei clinici private ne asigură că e modern, fără dureri şi foarte sigur.

Şi chiar aşa şi este, reclamele nu mint. Numai că nu ne spun totul, nici măcar tot ce ar trebui să ne intereseze. Cezariana ne vorbeşte despre preţul acestei tehnologii. Nu despre cel ficţional, exprimat în bani, rod al arbitrarului omenesc, ci despre preţul real, care nu mai depinde de noi. Despre ceea ce plătim fără să ştim, irevocabil. Noi, copiii care vin pe lume prin cezariană, civilizaţia noastră ai cărei oameni se nasc într-un mod original, diferit de restul mamiferelor. Michel Odent ia o procedură medicală şi o proiectează în câmpul istoriei mentalităţilor, adică acolo unde se văd pe termen lung costurile autentice.

Astăzi ştim prea bine că tulburarea naşterii duce la diferite modificări de comportament sexual şi matern la maturitate. La animale, tulburarea în orice fel a naşterii (inclusiv suprimarea durerii) duce la ruperea ireversibilă a legăturii dintre mamă şi pui. La om, un întreg aparat cultural corectează instinctul, dar putem spune că pruncul născut prin cezariană nu va mai fi niciodată asemenea celui care vine pe lume prin naştere naturală. Riscul lui de a suferi de astm şi de boli alergice este notabil. Coctailul hormonal pe care mama îl eliberează în timpul naşterii neperturbate nu îl atinge, nici nu are loc la cezariană, iar statistici recente demonstrează că oamenii adulţi care acuză o formă de “alterare a capacităţii de a iubi” (pe alţii sau pe sine) întotdeauna au avut factori de risc în perioada din preajma naşterii. Vorbim despre: infracţionalitate juvenilă, sinucideri, toxicomanii, anorexie mentală, tulburări de spectru autism. Toate legate de naşteri nefireşti, provocate de medic, sub anestezie, cu reanimarea bebeluşului, la care se adaugă cezariana.

În materie de bacterii, există o diferenţă fundamentală între naşterea vaginală şi cea prin cezariană: flora intestinală a unui bebeluş născut prin cezariană este diferită de cea pe care ar fi avut-o în urma unei naşteri fiziologice. Diferenţele nu vor fi niciodată recuperate în timpul vieţii, pentru că primii germeni care ocupă o suprafaţă sterilă rămân stăpâni. Fireşte, consecinţele asupra sistemului imunitar sunt notabile. Se ştie că lactaţia începe înainte de naşterea bebeluşului. De fapt, există o conexiune între durerea din timpul naşterii şi secreţia prolactinei, care declanşează alăptarea naturală. În cazul unei cezariene fără travaliu, este foarte greu de alăptat natural copilul, iar dacă aceasta totuşi se va întâmpla, lactaţia va dura foarte puţin. Nici nu are rost să argumentăm în favoarea lapteului de mamă vs. produsul mort vândut în supermarketuri sub numele de “lapte praf”.

Din păcate, seria deosebirilor nu se opreşte aici. Plămânii şi inima unui copil născut prin cezariană funcţionează diferit. Nivelul de glucoză tinde să fie mai scăzut la naşterea normală. Răspunsurile imunitare sunt şi ele diferite. Sistemele care controlează presiunea arterială sunt şi ele reglate diferit. Nivelul de progesteron este şi el mai scăzut la produşii cezarienei. La fel, nivelul hormonului care reglează activitatea glandei tiroide. Activitatea gastrică are tendinţa de a fi mai scăzută la bebeluşul născut prin cezariană. În civilizaţia europeană se ştie foarte bine că un fruct cules înainte de a fi copt este diferit de cel copt: nu se va coace niciodată la fel şi se va deteriora foarte repede. E bine să reflectăm la o eventuală analogie.

Obstetricianul Michel Odent, astăzi în vârstă de aproape 90 de ani, enumeră situaţiile în care cezariana este o necesitate absolută: prolapsul de cordon ombilical, placenta praevia, decolarea prematură de placentă, prezentaţia frontală, prezentaţia umerală şi stopul cardiac. În rest, următoarele necesităţi sunt discutabile: o cezariană anterioară, lipsa de progres a travaliului, disproporţia cefalo-pelviană, suferinţa fetală, provocarea artificială a travaliului. De fapt, aceasta din urmă reprezintă, în zilele noastre, o cauză majoră a naşterilor dificile, aducând pe primul loc printre factorii de risc exact pe cel chemat să ajute: medicul ginecolog.

Sursă continuă de anxietate, multiplică fără niciun efect consultaţiile prenatale, recurge ca un mag la ecografia sistematică (simbol al îngrijorărilor prenatale moderne), e în cel mai bun caz o pierdere de vreme şi de bani. Îndoielile pe care cele mai multe dintre femei le au la adresa capacităţii lor de a naşte neasistate îi sunt ofranda cea mai dragă. În loc să intervină în situaţii neobişnuite şi patologice, el înlocuieşte pur şi simplu moaşa, figură maternă, alături de care femeia ar putea naşte natural. Pe ea o vede Michel Odent ca pe o soluţie, suportul inevitabil şi discret al unei naşteri mamiferizate.

N-ar trebui să ne considerăm jigniţi de acest concept. Omul este la jumătatea distanţei dintre animal şi înger, dar naşterea cu certitudine nu ne încuscreşte cu ierarhiile cereşti. Femeia trebuie să nască departe de priviri indiscrete, de surse de stres, cel mai adesea cauzate de bărbaţi incapabili să înţeleagă nevoile parturientei şi de tehnologii intruzive. Nu e nevoie de monitorizare electronică, ci de tăcere şi de penumbră, care stimulează procesele fiziologice. Femeia trebuie lăsată să se conecteze la structurile cerebrale primitive (hipotalamus şi glanda hipofiză), şi nu ţinută captivă neocortexului raţional, a cărui activitate este foarte legitimă în multe dintre circumstanţele vieţii, dar nu în timpul naşterii.

Astăzi, o mamă din două alege să nască prin cezariană sau recurge la cezariană în urma unor circumstanţe care nu-i permit naşterea au despre care medicul ei consideră că sunt incompatibile cu naşterea naturală. În urmă cu 50-60 de ani doar o femeie dintr-o sută trecea prin experienţa cezarienei. Prima lege despre cezariană a fost Lex Caesarea a romanului Numa Pompilius, secolul VIII înainte de Hristos. Conţinea o prevedere unică: din gravida moartă se extrage fătul, dându-i-se celui nenăscut o şansă la viaţă. Dacă arhivele noastre nu se înşeală, primul caz de cezariană la o femeie vie, în secolul XVI, este cel al soţiei elveţianului Jacques Nufer, care a stat foarte mult în travaliu fără niciun rezultat. Bărbatul i-a făcut o incizie şi a scos pruncul viu, fără să ajungă la uter, sarcina fiind probabil abdominală, extrauterină. Avea o experienţă relevantă de castrare a porcilor. Şi înainte, şi după acest episod doamna Nufer a mai avut copii pe care i-a născut natural.

Aşadar, vorbim despre o procedură excepţională care între timp s-a “normalizat”. Stima de sine a unei mame care naşte natural nu este aceeaşi cu cea a femeii depline, care-şi aduce pe lume copiii prin forţe proprii. De fapt, acolo unde feminitatea nu s-a rupt de tradiţii, femeia care recurge la cezariană se simte ca o trişoare. Ştim bine de la anumite rase de animale (câinele Bulldog englez şi vaca Belgian Blue) că generalizarea cezarienei duce la incapacitatea de a naşte natural, secondată de scăderea apetitului sexual. Suntem autorizaţi să credem că efectele asupra speciei noastre, acolo unde această fantezie se generalizează, vor fi aceleaşi. Există posibilitatea ca pruncii generaţiilor următoare să fie mult mai cerebrali, dar cu certitudine vor avea deficienţe serioase, alarmante, în ceea ce priveşte capacitatea de a se iubi pe sine şi de a-i iubi pe alţii. Suntem gata să plătim preţul?