vineri, 30 septembrie 2016

Ovidiu Hurduzeu, Unambomber. Profetul ucigaş (recenzie)


Ted Kaczynski a fost teroristul cel mai căutat din istoria Statelor Unite, atât ca timp cât şi ca resurse antrenate. Dacă n-ar fi fost un mic accident care a dus la capturarea lui, cel care va fi botezat Unabomber ar fi rămas pentru totdeauna în libertate. Tot ceea ce şi-au imaginat despre el FBI-ul, presa, specialiştii în psihologie, s-a dovedit a fi fals. În 1995, după aproape două decenii de urmărire, anchetatorii descopereau un fost matematician, care predase cu ani în urmă la Berkeley University, activitate la care renunţase pentru a se retrage pe o bucată izolată de pământ unde cultiva mâncare organică şi-şi făcuse o casă neconectată la vreun furnizor de servicii. S-a dovedit, nu trebuie să ne temem s-o spunem, cel mai inteligent ucigaş din istoria modernă.

Ovidiu Hurduzeu, el însuşi profesor de literatură franceză la Universitatea Stanford din SUA, subliniază caracterul literar al personajului Ted Kaczynski. O anume coerenţă supraomenească, aproape de natură angelică, se întrevede din toată viaţa lui Unabomber. Omul are un crez şi trăieşte după acesta fără compromis. Pornind de la anumite lecturi (Jacques Ellul, Lewis Mumford), defineşte tehnologia şi societatea creată de ea ca duşman. Spre deosebire de ceea ce ar face un filosof, decide să lupte împotriva ei. Mai precis, împotriva promotorilor ei. Şi nu oricum, ci punând bombe.

Victimele lui vor fi oameni de ştiinţă americani care îşi propuseseră să controleze, prin diferite mijloace, comportamentul uman. Pentru că, din punctul său de vedere, cei care creează o metodă de a restrânge libertatea oamenilor sunt la fel de vinovaţi ca cei care o pun în practică. Şi aici merită să facem o paranteză, fără de care sensul acestui destin şi al cărţii ar putea să ne scape. La 17 ianuarie 1955, fizicianul Julius Robert Oppenheimer declara: “Într-un sens profund, pe care nicio ridiculizare ieftină nu l-ar putea atinge, noi, savanţii, am făcut un mare păcat.” Fost profesor de fizică la Universitatea Berkeley din California, a intrat în istorie împreună cu alţi colegi, supranumiţi toţi “părinţii bombei atomice”. A fost una dintre figurile de referinţă ale tehnocraţiei americane, iar chipul lui a apărut pe coperţile revistelor Life şi Times. A cunoscut bine Puterea, care i-a folosit inteligenţa iar apoi l-a tracasat în viaţa privată. A intrat în conştiinţa publică ca simbol al naivităţii oamenilor de ştiinţă care cred că pot controla modul în care alţii le folosesc cercetările.

Pentru mine, Julius Robert Oppenheimer, complice la crimele împotriva umanităţii perpetrate de americani la Hiroshima şi Nagasaki (1945), este una din figurile emblematice ale căinţei publice. Nu ştiu dacă Dumnezeu va ierta vreodată moartea celor 129.000 de victime. Ştiu însă cu prisosinţă că a făcut un lucru normal si perfect legitim, pe care epoca noastră în ansamblu îl ocultează: a stabilit o responsabilitate a făuritorului pentru lucrul minţii şi al mâinilor sale. Dacă faci o bombă, în mod cert nu va servi la încălzirea populaţiei. Iar sângele vărsat va merge în contului celui care a decis masacrul, în contul celui care a aruncat-o, dar şi într-al tău. Cine şi cât ia din vinovăţie, nu putem şti. Dar nu avem dubii dacă afirmăm că, fără Oppenheimer, Einstein şi ceilalţi, morţii de la Hiroshima şi Nagasaki, toată ameninţarea nucleară care le-a urmat, nu ar fi avut loc.

De ce recurge Ted Kaczynski la violenţă? Marketing al ideilor. După cum spune el însuşi, dacă cineva are de spus ceva serios în societatea contemporană, trebuie s-o facă violent. Calea postmodernităţii instituţionalizată, fondată pe principiul toleranţei, al negocierii şi al reconcilierii obligatorii, este una a “castrării”. Dacă joci după regulile sistemului, revolta devine una de operetă, eşti deturnat şi confiscat. Totuşi, dacă va rămâne în vreun fel în conştiinţa publică, Ted Kaczynski o va face mai puţin prin intermediul destinului său fabulos, cât prin Manifestul lui Unabomber, textul apărut în The New York Times, The Washington Post şi Penthouse Magazine, în întregime reprodus în volumului semnat de Ovidiu Hurduzeu. În acest text, demască monstruoasa coaliţie dintre tehnoglobalism şi marxismul cultural (corectitudinea politică) din lumea universitară.

Conform acestuia, în ultimele două sute de ani, înaintarea tehnologiei s-a întors împotriva omului, transformându-se într-o colivie cu gratiile suficient de rare ca omul să nu le vadă, dar suficient de dese pentru a-l reţine înlăuntrul lor. Iar colivia tehnologică nu poate fi ameliorată, pentru că nu este neutră, ci implicit şi iremediabil toxică. Orice încercare de integrare sau adaptare a omului duce automat la anihilarea naivului, care devine o simplă piesă într-un angrenaj mecanic. Obiectivul lui Unabomber a fost, nici mai mult nici mai puţin, distrugerea societăţii industrial-tehnologice. Desigur, nu şi-a imaginat că o serie de atentate ar putea duce în acest punct. Adică nu a crezut că această revoluţie ar putea-o înfăptui singur.

Interesant este că Theodore Kaczynski a fost contemporan cu revoluţia fără cauză a anilor ’60, moment în care nu se contestă ordinea politică şi nu se propune nicio schimbare, se contestă figura tatălui şi autoritatea în sine. A trăit momentul în care singura evaziune propusă este aceea a LSD-ului şi a marijuanei, dar nu a căzut victimă niciunei false alternative. Nu s-a lăsat confiscat de pseudo-evadările din sistem pe care tot sistemul le furniza, pentru a le putea controla mai bine. N-a intrat în nicio supapă. Dimpotrivă, a dobândit perspectiva istorică asupra prezentului, moment în care a început să înţeleagă că sclavii tehnologiei sunt în primul rând lipsiţi de cunoaşterea unei vieţi orientată după alţi parametri. Iar în absenţa cunoaşterii nu există nici măcar dorinţa de a schimba lucrurile, pentru că nu ştii cu ce le-ai putea înlocui.

Se pare că mulţi ani, singurul lucru pe care şi l-a dorit a fost să fugă, să-şi scape pielea şi nimic mai mult. Unabomber n-a fost şi nu şi-a dorit să fie Superman, să salveze lumea. A făcut tot ce i-a stat cu putinţă să se îndepărteze de lume, însă lumea a năvălit peste el. Probabil că ar fi dus o viaţă liniştită, ca un Robinson Crusoe, dacă liniştea nu i-ar fi fost tulburată de utilajele muncitorilor veniţi să taie în pădure sau de motocicletele adolescenţilor care nu se pot bucura de natură fără să aducă zgomotul cu ei. Motoarele drujbelor l-au scos din bârlog şi l-au transformat într-un erou tragic, ultimul erou cornellian pe care l-a dat secolul XX. Excesiv de lucid, matematicianul Ted Kaczynski îşi transformă întreaga viaţă într-o demonstraţie: dacă violenţa este bună, atunci este neapărat morală.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu