sâmbătă, 17 septembrie 2016

Elias Canetti, Orbirea (recenzie)



De Elias Canetti am auzit de la Jean Baudrillard, care, vorbind despre drumul umanităţii spre Apocalipsă, face referire la Canetti în legătură cu un prag pre-apocaliptic, punctul dincolo de care nu există întoarcere (le point de non-retour). Baudrillard nu este teolog, el filosofează pe tema sfârşitului fără să fie tributar unei tradiţii exegetice care alunecă uneori prea uşor pe lângă inexplicabil şi inefabil. De exemplu, avansează ideea că este foarte posibil ca Apocalipsa să fie în curs, începând deja de ceva vreme, şi este imposibil să nu recunoaştem aici influenţa unei idei din esoterismul iudaic conform căreia suntem, din timpul vieţii noastre, constant la judecata Tatălui. Pentru minţile noastre obişnuite să clasifice lucrurile fiecare în sertăraşul lui, disconfortul când dăm de asemenea abordări este major.

Punctul acesta dincolo de care un eveniment sau o acţiune devine implacabilă, punctul ireversibilităţii unui proces, mi-a rămas cumva în cap. Ani la rândul i-am şi spus simplu, “punctul lui Canetti”. L-am legat întotdeauna negreşit de Baudrillard, cel mai guénonian dintre filosofi, şi uite că am trasat aici genealogia intelectuală a ideii. Când am deschis romanul Orbirea, am făcut-o pentru a afla ceva despre punctul lui Canetti. Şi am aflat altceva, foarte preţios, dar cu desăvârşire diferit. Am dat de prelunga întâlnire a unor oameni a căror suferinţă vizibilă constă în povara unor invizibile infirmităţi intelectuale. Nu, Orbirea nu este propriu-zis un roman despre prostie, ar fi prea simplu. Cartea lui Canetti investighează, într-un mod cât se poate de coerent, efectele devastatoare pe care incoerenţele personalităţii umane le au negreşit asupra destinelor proprii şi ale altora.

Personajul central este Kien, prototipul savantului erudit, a cărui raţiune hipertrofiată merge mână în mână cu absenţa desăvârşită a priceperii, e chibzuinţei şi a vicleniei. Este atât de legat de biblioteca şi activitatea ştiinţifică la superlativ pe care o desfăşoară încât, dincolo de cărţile lui, este mai fragil ca un copilaş într-un cărucior. Se căsătoreşte cu Therese, menajera lui, căreia din tot ce ar putea aduce cât de cât cu activitatea intelectuală îi mai funcţionează visăraia, cu condiţia bineînţeles să-i gâdile orgoliul. Triada e completată cu piticul Fischerle, intens imaginativ şi el, lipsit de raţiune sau intuiţie, dar cum nu se poate mai dibaci când vine vorba de bani, un escroc preapocaliptic.

Ce au în comun cele trei personaje este absenţa desăvârşită a dragostei, sub toate formele ei, de la simplele sentimente psihologice la exerciţiul empatiei salvatoare. Kien se căsătoreşte cu Therese pentru că este sedus de o scenă în care ea, după ce-i cere o carte s-o citească, o încopertează cu hârtie de ambalaj şi o manipulează cu mănuşi, aceasta părându-i semnul unei veneraţii pe care doar bibliofilii pasionaţi o au pentru cărţile ca obiecte. În fapt, Therese substituie unei lecturi pe care nu o poate face simple gesturi de gospodină tolomacă, singurele care îi sunt accesibile, iar pe acestea le decodează Kien aiurea, semn că nu-i lipseşte doar dibăcia, ci şi intuiţia.

Pe de altă parte, Therese se căsătoreşte cu un bărbat pe care-l dispreţuieşte şi pe care nu-l vrea decât ca instrument prin care să-şi piardă virginitatea. Bătrâna vacă grasă şi virgină aspiră la o schimbare în viaţa ei, asemenea unei fete bătrâne care îşi roteşte mobila într-o încăpere convinsă fiind că în felul ăsta viaţa ei o ia de la capăt, pură şi imaculată. În momentul în care realizează că, în afară de mulţi bani, Kien nu are nimic din ce ar putea recepta ea, trecerea spre ură şi violenţă se face firesc. De unde deducem în treacăt că iubirea e o chestie de premeditare şi educaţie, în timp ce răul poate fi abordat cu mult succes fără o pregătire prealabilă riguroasă.

Fischerle, nanul diform şi hidos, e o sinteză a celor doi: chibzuit în minciună, îşi cunoaştere repede interlocutorul şi nu are niciun scrupul să-l jecmănească, însă predispus la o visare deşănţată în care el devine nimic mai puţin decât stăpânul mulţimilor care-l adoră. Într-un anumit sens, câtuşi de puţin biologic, personajul acesta este rodul coliziunii între savantul cu capul în nori şi matracuca cu mătura în mână, este copilul lor deloc spiritual. Prezenţa lui în naraţiune este o povară suplimentară care se adaugă opresiunii generale pe care o resimte cititorul în faţa unui text ale cărui tuşe aspre contribuie la senzaţia generală de stranietate.

Totuşi, Orbirea este departe de a fi o fabulă. Cu excepţia unor exagerări care ţin mai mult de circumstanţe decât de abritrariul epic, romanul este despre noi. Ignoranţa agresivă, chiar criminală, inadecvarea prostului la real şi a eruditului la contingent, nu sunt dintr-o lume paralelă. Sub o formă sau alta, ne-am confruntat deja cu ele, ne-au amărât viaţa şi ne-au făcut să ne pierdem răbdarea şi încrederea în posibilităţile omului. A fi orb înseamnă a nu înţelege, a aluneca peste lucruri dintr-o neaderenţă care ar trebui să-l umple de lacrimi pe cel care îi cade victimă. Numai că din ochii celui care nu vede nu izvorăsc nici lacrimi, neştiutorul rătăceşte haotic, fără cunoştinţa nepriceperii sale. Nu, n-am descoperit încă nimic despre punctul lui Canetti, dar am găsit un excelent expozeu al handicapurile intelectuale, fără menajamente şi fără complezenţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu