O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).

Doi termeni diferiţi înseamnă două realităţi distincte, perceptibile conceptual: pe de o parte sufletul nemuritor şi neschimbător (pneuma/spiritus), iar pe de alta sufletul pasional, predispus păcatului (psyché/anima).  Versetul la care face aluzie Iisus Hristos este Deuteronom VI, 5, care sună în versiunea grecească: “και αγαπήσεις κύριον τον θεόν σου εξ όλης της καρδίας σου, και εξ όλης της ψυχής σου, και εξ όλης της δυνάμεώς σου”, iar în cea latinească: “Diliges Dominum Deum tuum ex toto corde tuo, et ex tota anima tua, et ex tota fortitudine tua.” Inima, sufletul pasional, puterea (schimbată de Domnul Iisus în minte/raţiune). Să nu uităm că inima nu era considerată de cei din vechime ca sediu al sentimentelor (pe care le situau în sufletul pasional), ci al intuiţiei intelectuale, al cunoaşterii noetice, al fulguraţiei care te duce fără ocolişuri şi complet la cuprinderea lucrurilor.

Aşadar, Dumnezeu şi aproapele trebuie iubiţi/veneraţi/respectaţi cu sufletul nemuritor, cu sufletul pasional, cu mintea. Adică fidelitate totală, fără rest, nemăsurată, faţă de El, şi iubire faţă de ceilalţi după măsura cea mai largă, cea mai generoasă: noi înşine. Şi ne mai asigură Iisus Hristos că oricare dintre cele două porunci ţine loc de cealaltă, adică dacă-L iubeşti pe Dumnezeu e ca şi cum i-ai iubi şi pe oameni, iar dacă-i iubeşti şi pe oameni e ca şi cum L-ai iubi şi pe Dumnezeu. Eu cred că una o implică pe cealaltă, adică nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără să-i iubeşti automat pe oameni, şi nu-i poţi iubi cum se cuvine pe oameni fără să ajungi automat la Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este o sinteză, adresându-I-se Lui fără ocolişuri; iubirea oamenilor este analitică, vizând fiecare om în parte, fără să refuze pe nimeni, fără să judece, fără să-şi piardă răbdarea sau speranţa. N-aş putea spune care dintre aceste căi este mai grea decât cealaltă.

Acum, nu-i deloc greu de înţeles că, dacă porunca dintâi, cuprinzându-le şi subînţelegându-le pe toate ale Legii, este dragostea/veneraţia/respectul, atunci singurul păcat este contrariul ei, şi anume falsa iubire, falsa veneraţie, falsul respect, ori rău cântărite, ori rău îndreptate. Adică idolatria. Dragostea pentru ceea ce mă împiedică să ajung la Dumnezeu sau la aproapele meu. Nu mă pot împiedica să constat absenţa aproape desăvârşită din discursul teologic contemporan a preocupării pentru păcatul idolatriei. Şi totuşi, este păcatul-cheie, cel care le poate explica pe toate celelalte. Arghirofilia (iubirea pentru arginţi) este transformarea banilor într-un idol. Curvia este transformarea sexului intr-un idol. Mânia este transformarea exploziilor noastre egotice într-un idol. Furtul presupune idolatrizarea obiectului său. Mândria este auto-idolatrie. Aşijderea şi lenea (iubirea de confort). Iar eu mai spun acum ceva greu de acceptat: tot ce facem, în păcatele noastre, în viciile noastre, în derapajele noastre, tot căutarea lui Dumnezeu este. Pierduţi suntem în căutarea proastă, de dorit este să-L cautam acolo unde este El.

Mă tem că lucrurile pot fi uneori chiar mai subtile. Inclusiv lucrurile “legitime” din viaţa noastră ne pot împiedica să-L vedem în transparenţa lor pe Dumnezeu, atunci când îşi pierd măsura firească. Meseria noastră, chiar corectă (aici ar fi multe de spus, n-au prea rămas multe cariere în care să nu ne vindem, pe lângă timp şi minte, chiar sufletul), se poate transforma într-un idol, atunci când motorul este trufia. Familia, când devine proiecţie a tendinţelor noastre auto-idolatre, ne poate împiedica şi ea să-L vedem pe Dumnezeu. Mai rău decât atât, religia se poate osifica într-atât încât, din vehicul spre divin, să devină piedică. Este situaţia atât de des întâlnită în care religia, din instrument, devine scop final. Desigur, subliniez pentru cei care încă nu au înţeles, vorbim despre forme patologice de raportare la lucruri care, în esenţa lor, sunt utile şi bune. Însă, până la urmă, definiţia idolatriei este simplă: tot ceea ce ne împiedică să ajungem la Dumnezeu. După cum bine se ştie, mâna cea dreapta, piciorul şi ochiul nostru, dacă ne fac să cădem în păcat, mai bine să fie îndepărtate de la noi (Marcu 9, 43-48).

Care păcat? Am stabilit deja, cel al idolatriei, cel al depărtării noastre de Dumnezeu. Unicul păcat. Singurul. Restul sunt doar versiuni. Într-o altă tradiţie decât a noastră, reflectând la idolatrie, un înţelept greu încercat de gânduri a spus că aceasta este atât de subtilă, atât de greu de evitat, atât de tainică în deghizările sale plăcute, încât seamănă cu o furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră. După reverenţa pe care apropierea de un asemenea gând o impune, nu mă pot împiedica să observ că înţeleptul s-a concentrat în metafora lui exclusiv pe aspectul vizual. În ce mă priveşte, recunosc că niciodată n-am putut distinge o astfel de furnică, dar în multe rânduri am auzit-o tropăind şi de fiecare dată am găsit că zgomotul este înfiorător.