De o parte versetul, de cealaltă exegeza

În anul 595 după Hegira, conform calendarului islamic (sau 1198 după Hristos), la Marakesh, în Maroc, sicriul lui Ibn Ruşd era urcat pe un cal de povară pentru a fi transportat la Córdoba, acolo unde este mormântul. De cealaltă parte a animalului, contragreutatea era un cufăr cu toate cărţile scrise la vremea lui de cel trecut dintre cei vii. Piosul gest era asistat de Ibn-‘Arabi, alături de Abu’l-Hosayn Muhammad ibn Jobayr, secretarul lui Sayyed Abu Sa’id, prinţul almohad, şi tovarăşul lui, Abu’l-Hakam ‘Amru ibn al-Sarraj, copistul. Ani mai târziu, Ibn-‘Arabi avea să relateze scena: “Atunci Abu’l-Hakam se întoarse spre noi şi spuse: Voi nu observaţi ce serveşte drept contragreutate maestrului Ibn Ruşd? De o parte maestrul, de cealaltă operele lui.” Ibn Jobayr îi răspunse: “Tu spui că nu observ, o copilul meu? Ba bine că nu. Binecuvântată fie gura ta!” […] Sunt astăzi singurul supravieţuitor al acestui mic grup de prieteni – Dumnezeu să-i ţie în milostenia Sa! – şi-mi zic despre vorbele de atunci: de o parte maestrul, de cealaltă operele. Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!”

Inazo Nitobe, Bushido, spiritul Japoniei (recenzie)

Motto: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (Inazo Nitobe)

 Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce Japonia samurailor exercită o atracţie aproape magnetică pentru euroamericani, aş da cu ochii închişi două răspunsuri, nu neapărat în ordinea în care le scriu acum: 1) pentru că iubim Japonia săbiilor shoto şi katana, a artelor marţiale, spectaculoasă şi crudă, asemănătoare laturii noastre graţioase şi cumplite, care a murit odată cu revoluţia industrială şi de acumularea capitalului; şi 2) pentru că ne e teamă că Japonia datoriei, a onoarei şi a morţii estetice ar mai exista undeva, într-un colţ de planetă încă neotrăvit de pragmatism, rentabilitate şi laşitate, de la înălţimea căreia orgoliile noastre mărunte ar fi privite înţelegător şi condescendent. Japonia samurailor e oglinda pe care nu avem cum să n-o iubim, atraşi fiind de adevăr prin natura noastră de oameni, dar pe care o detestăm prin toată cultura ultimelor secole, în care adevărul ocupă, în cel mai bun caz, o poziţie periferică.

 Întâlnirea cu volumul lui Inazo Nitobe este o triplă şansă. Întâi de toate, e privilegiul de a găsi, printre japonezii de astăzi, unul capabil să-şi înţeleagă deplin tradiţia, ceea ce este la fel de dificil (dar nu imposibil) ca a găsi un amerindian sau un european ancorat în matricea spirituală a tribului/culturii sale autentice. De regulă, efortul oamenilor de a se adapta la un cataclism în istoria mentalităţilor cum a fost instaurarea modernităţii este atât de mare, încât prima lui consecinţă este desprinderea intelectuală de trecut, manifestată fie prin opacitate, fie chiar prin ostilitate făţişă. Cazuri ca cel al lui Inazo Nitobe, ai cărui ani au fost contemporani cu agonia feudalismului japonez, sunt rarisime şi se cer binecuvântate. Adaug la acestea faptul că autorul nostru stăpâneşte bine cultura europeană, ceea ce nu este deloc puţin atunci când vrei să transmiţi realităţi culturale care aparent nu au corespondent într-o cultură îndepărtată. În cele din urmă, şi aici vorbim de o şansă infinitezimală, am putut înţelege că Inazo Nitobe este creştin, lucru care va fi contând mai mult decât pot eu spune la cealaltă “traducere”, cea mai subtilă dintre toate, aceea dintr-un câmp spiritual în altul.

La moartea unui părinte catolic

În 1950, în Franţa au fost consacraţi aproape 1000 de preoţi catolici. În 2016, doar 100. În 2015 au murit 800 de preoţi. În Biserica Romano-Catolică preoţii nu ies la pensie, ei mor. O treime dintre preoţii activi astăzi în Franţa au peste optzeci de ani şi continuă să slujească. Astăzi, unul dintre ei a fost asasinat în timpul Sfintei Liturghii, singurul serviciu divin pe care nu l-a dus până la capăt aici, pe pământ. Într-un mod plat dar nu mai puţin tragic, se poate spune că preoţii catolici sunt de neînlocuit. În Occidentul postmodern vocaţiile sacerdotale continuă să se nască, dar nu se mai împlinesc.

Cred, de prea mulţi ani, că în atotbunătatea Sa, Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor fiinţelor umane de pe pământ. Cred că după ce, în mânia Sa, a amestecat limbile Babelului, ne-a dat, în bunătatea Sa, fiecărui neam şi fiecărui om tot ce-i trebuia pentru a ajunge la El. Nu cred, ştiu, ştiu foarte bine că amestecarea limbilor înseamnă amestecarea mentalităţilor, şi că fiecare religie depinde de o anumită mentalitate, de unde un nivel de stranietate aproape imposibil de depăşit pentru cel aflat în afara unei anumite tradiţii.

Cred că ideea unui Dumnezeu care se adresează doar unei anumite părţi de lume, lăsând în barbarie şi întuneric restul omenirii, se află în flagrantă contradicţie cu toate atributele divine conceptibile. Un Dumnezeu care lasă patru cincimi de oameni în păgânism nu mai este atotputernic, pentru că nu se poate revela tuturor oamenilor. Nu mai este atotştiutor, pentru că nu ştie să Se comunice tuturor oamenilor. Nu mai este binevoitor. Nu mai este Tatăl nostru, al tuturor. Un Dumnezeu revelat doar ţie şi alor tăi mărturiseşte din plin despre meschinăria celor care Îl adoră, dar nimic despre El.

Nucile sunt nişte bucăţi de lemn

Puteţi voi să spuneţi ce vreţi despre reţelele de socializare, că sunt nişte forme de alienare, că sunt o pierdere de vreme, alea-alea, eu zic, dimpotrivă, că fără ele n-aş fi ştiut despre natura umană şi mintea contemporanilor mei nici a zecea parte din ce ştiam înainte de experienţa Facebook. Întâi de toate, pentru că nu am prea multe conexiuni şi nici suficiente prilejuri de a întâlni oameni noi şi prostiile lor zburătoare. N-am cum. Dacă socializezi prea mult, nu mai ai vreme nici să citeşti, nici să mai bighideşti câte-un text. Şi atunci, intervine reţeaua. E o formă de alienare, e o pierdere de vreme, dar există compensaţii. De exemplu, textuleţul următor, scris de un ziarist, fost ziarist şi viitor ziarist. Sigur l-aţi citit şi-o să-l mai citiţi, e un formator de opinie. El este unul dintre cei care vă învaţă cum să gândiţi când sunteţi în pană. Dar, mai bine, textul:

“După cum lumea a putut constata pe aici, eu sunt lejer încadrabil în categoria "pupători de moaşte". Fac precizarea asta, ca să fie clară din capul locului poziţia mea. Aşaaa...! În urmă ce ceva ani, am avut o discuţie cu un călugar ortodox, băiat deştept, cu carte, nu glumă, care îmi explica serios, cu argumente gândite şi calm expuse, că romanele "Codul lui Da Vinci" şi cele ale seriei "Harry Potter" sunt de o nocivitate extremă, că ar fi veritabile acte sataniste, unele în măsură să-l arunce pe cititorul lor în cea mai ameţitoare sminteală, în cel mai negru păcat şi că ele sunt, de fapt, produsul unui scenariu în măsură să îndeparteze masele de la credinţă. Uimit de perspectiva călugarului, repet, una prezentată deloc isteric, ba chiar bazată pe argumente serios brodate, i-am replicat omului că eu nu vad lucrurile deloc aşa, că romanele în discuţie, pe care le citisem, nu sunt altceva decât literatură de ficţiune, bine scrise, foarte captivante, deloc în masură să provoace mutaţiile de care omul, călugarul, se temea. Am încheiat discuţia admiţând că am reuşit să ne punem pe gânduri reciproc.”

Numele ziaristului îl vom trece sub tăcere, nefiind important pentru ceea ce voi scrie eu aici. Ba încă îi mulţumesc pentru prilejul de a putea expune un punct de vedere general valabil. Nu-i vorbă, că are balta peşte. Dar vorbim despre cineva care scrie idei. De fapt, cuvinte. Acuma, să mă explic. Dacă recitim cu atenţie fragmentul ziaristului, omul ne avertizează dintru început: este creştin practicant. Merge la biserică, participă la ritualuri, se împărtăşeşte, dă un bănuţ la cutia milei, pupă moaştele. Ce nu ne avertizează, şi pe bună dreptate, este faptul că paradigma lui mentală ar fi creştină. Nici nu este. El e un om modern, a învăţat bine la şcoală, a ridicat mâna sus şi a luat nota zece repetând anumite idei formulate de alţii. De fapt, el a repetat nişte cuvinte. O să vedeţi imediat de ce.

Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (recenzie)

Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.

Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?

Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?

Două minute de ură pentru Erdogan, vă rog frumos!

Dragii mei, astăzi vom exersa împreună cele două minute de ură zilnică. După cum ştiţi, de câteva zile obiectul favorit al exerciţiilor noastre este Recip Tayyip Ergodan, preşedintele Turciei. Am vrut să spun, încă preşedintele Turciei. Eu voi fi antrenorul vostru de ură, iar împreună vom petrece câteva minute amuzante, la capătul cărora ne vom simţi cu toţii mult mai bine. Pentru aceasta trebuie să lăsăm toate grijile noastre deoparte, să ne eliberăm de stress şi să ne concentrăm pentru a atinge un nivel cât mai înalt de ură pură.

Pentru început, să ne aşezăm cu toţii pe scaunul nostru preferat, într-o poziţie cât mai confortabilă, dar care să nu împiedice o tensiune benefică a întregului nostru corp.  Vă rog, să nu rămânem în picioare, pentru că este foarte greu să urăşti pe cineva din picioare. Fotoliile, canapelele sau paturile sunt nişte invitaţii la confort incompatibile cu sentimentele depline de ură, deci le vom evita. Scaunul, ura este legată de scaun, de starea de satisfacţie pe care ţi-o dă scaunul şi nimic altceva.

Acum, că ne-am aşezat corespunzător, căutăm pe google o imagine a lui Erdogan ca suport al urii noastre. E plin internetul de ele. Setăm full screen, ne uităm timp de câteva minute, până când apare primul firicel timid de ură. Acum e momentul să vă ajut, urmărim cu atenţie indicaţiile mele şi vom reuşi din plin. Îndepărtăm comisurile buzelor. Rânjim, am vrut să spun. Scoatem un zgomot fricativ din laringe. Mârâim, adică. Mârâim surd, cu ochii ţintă spre Erdogan. Scrâşnim din dinţi şi din măsele, sau din aparatul dentar, după caz.

Papa Francisc I despre homosexualitate (sau cum să construieşti un personaj controversat)

Ai auzit că Sfântul Părinte a spus nişte lucruri controversate despre homosexuali şi, desigur, eşti curios să afli despre ce-ar fi vorba. Află pentru început că nu există lucruri controversate, există doar oameni lipsiţi de discernământ, sau cu discernământul în curs de constituire, opinii false şi opinii adevărate. Dacă despre aceeaşi afirmaţie există două evaluări care se bat cap în cap, asta nu înseamnă că afirmaţia este controversată, ci doar că anumiţi oameni nu se pot hotărâ într-o intersecţie dacă s-o ia la dreapta sau la stânga, drept pentru care decid să-şi petreacă restul zilelor în acea intersecţie, fără să ia vreo decizie. Crezi că se poate aşa ceva? Când vine vorba de exerciţiul intelectual, se poate, vreau să spun că proştii există aievea, şi sunt mai uşor de găsit decât unicornii. Dar să încercăm să vedem partea bună a lucrurilor: proştii există doar pentru a oferi contraponderea necesară inteligenţei antrenate. Dacă am fi toţi deştepţi, nu numai că nimeni n-ar mai fi prost, dar nici deşteptăciunea n-ar avea vreun sens.

Dar, destul cu captatio benevolentae, să trecem la treabă. Întâi verificăm dacă stăm bine cu atitudinea. Papa Francisc este un nene care a studiat mult mai multă teologie decât am putut noi visa vreodată. În plus, a fost ales de un conclav de tipi care ştiu şi ei mult mai mult decât ştii tu şi cu mine. Presupun că totuşi ştii ceva şi tu, altfel ceea ce-ţi voi spune acuma n-are niciun sens, fiind vorba despre o introducere mai degrabă în limbajul presei decât în teologia de abecedar. Trebuie să ştii principiile şi reperele mari, altfel discuţia e lipsită de sens. Aşadar, Papa e un personaj, e cam tot ce poate da Biserica Romano-Catolică la momentul actual în materie spiritual-administrativă, adică enorm. E chiar punte între cer şi pământ, de asta îşi zice Pontifex, nu? Nu discutăm nivelul spiritual pentru că nu ne catapultăm în nori direct de pe blogul meu, dar subliniem că avem de-a face cu un personaj tobă de carte şi cu o practică relevantă în materie de creştinism.

Deci, până la proba contrarie foc, Papa trebuie tratat cu respect. Aşa e cel mai igienic, să pornim de la premiza că el e bun şi noi suntem vai de capul nostru, că el e deştept şi noi suntem proşti, că el ştie şi noi avem ocazia să învăţăm. Dacă eşti expert în gândirea critică, ia o pauză mică. Nu folosim gândirea critică decât cu mare precauţie când ne apropiem de un astfel de reper viu, pentru că riscul de a ieşi în evidenţă ca nişte ţoape maneliste ce suntem e prea mare, zic eu. De fapt, prudenţa ne obligă ca atunci când nu pricepem (slabe şanse, de fapt sunt mai degrabă convins că pricepem prost, ceea ce e mai rău) să contactăm pe cineva mai pregătit ca noi care să ne explice. Subliniez că nu e o problemă de inteligenţă, suntem cu toţii cei mai deştepţi oameni din lume, e totuşi o problemă de pregătire intelectuală, adică de mobilare adecvată şi de coacere la focul potrivit. Nu de oameni deştepţi duce lipsă lumea, ci de oameni capabili să pună întrebările potrivite, să chestioneze definiţiile unanim acceptate şi să-şi internalizeze adecvat ideile corecte.

Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru

În 24 iunie 1967, Vaticanul a dat un răspuns oficial şi autorizat la una dintre sfidările pe care le formulase modernitatea : trebuie ca preoţii catolici să se căsătorească şi să aibă viaţă de familie, asemeni tuturor celorlalţi creştini ? Textul formulat de Sfântul Părinte este un exemplu clasic de reflecţie sacerdotală, de asumare responsabilă a Tradiţiei şi de respingere calmă, dar categorică, a unei isterii. Este un punct de reper infailibil la care trebuie să ne întoarcem de fiecare dată când ziarele se inflamează în jurul unui scandal sexual ţesut pe drept sau pe nedrept în jurul unui preot. Şi asta pentru că, deşi Biserica Romano-Catolică s-a pronunţat deja, sfidarea persistă, semnul cel mai sigur că avem de-a face un încă una din nebuniile veacului.

Şi cum ar putea fi vorba despre altceva din moment ci ispita începe cu întrebarea : mai trebuie menţinută azi această severă şi sublimă exigenţă pentru cei care intenţionează să acceadă la ordinele majore? Accentul cade, cum uşor ne dăm cu toţii seama, peste « azi ». Pecetea întunecată a celui trecător este invocarea perisabilităţii, singurul mod în care el poate concepe lucrurile. Da, ieri era nevoie, e gata să admită, dar oare « azi » mai este nevoie de nobleţe, de tărie de caracter, de puritate, de înălţare? este astăzi convenabilă respectarea unei asemenea obligaţii? n-a venit vremea ca să se rupă legătura care uneşte în Biserică celibatul de preoţie? n-ar putea să fie facultativă această normă?

Dacă formularea prea directă nu reuşeşte, ispititorul se întoarce doct, să nu uităm că diavolul e teolog, antrenat în formularea de definiţii şi erudiţie de conferinţă. Atunci când nu contrazice făţiş, se mulţumeşte să formuleze obiecţii. Pietre de poticnire. Noul Testament, în care este conservată doctrina lui Hristos şi a Apostolilor, nu cere celibatul preoţilor, ci îl propune ca supunere liberă la o vocaţie specială. Se ştie că Iisus a avut apostoli căsătoriţi. Şi iarăşi marca lui preferată, argumentul « timpului » : raportul intim pe care Părinţii Bisericii şi scriitorii ecleziastici l-au stabilit în cursul secolelor între vocaţia sacerdoţiului şi virginitatea sacră îşi găseşte originea în mentalitatea şi situatiile istorice diferite de ale noastre. Adică noi, astăzi, suntem altfel. Nu zice cum, deşi ştie prea bine, şi noi ştim cu toţii că suntem mai josnici, mai bicisnici, mai neisprăviţii decât uriaşii pe umerii cărora stăm cocoţaţi. Ne sugerează doar că suntem mai buni, mai deştepţi, mai luminaţi, deci « azi » n-ar mai fi nevoie de rugăciune, de post, de celibat sacerdotal...

Chris Martenson, Curs pentru dezastru (recenzie)

Să zicem că vă aflaţi pe Naţional Arena, undeva la rândurile de sus ale stadionului, iar pe gazon cade o picătură de apă cu o proprietate magică: îşi dublează volumul în fiecare minut. Întrebare: admiţând că este perfect etanş, în cât timp credeţi că templul fotbalului se va transforma într-un acvariu plin ochi cu apă? Desigur, nu ştim precis care este volumul de apă la care trebuie să ajungem, nu ştim nici volumul picăturii de la care începe povestea, ştim doar atât, că în fiecare minut avem apa x 2; se poate face oare o aproximare? Am pus această întrebare de fiecare dată când am discutat cu cineva ideile Cursului pentru dezastru al lui Chris Martenson, şi am obţinut întotdeauna evaluări foarte departe de realitate.

Haideţi să punem problema un pic altfel: cu fix un minut înainte de umplerea definitivă a Naţional Arenei, 50% din acvariu este încă gol. Cu două minute înainte: 75% din volum este umplut cu aer. Cu trei minute înainte, Naţional Arena conţine mai puţin de 13% apă. Nu-i aşa că ne-am înfiorat puţin? Cred şi eu, avem toate motivele. Pentru că acum vine a doua întrebare: în cât timp veţi înţelege că urmează un tsunami? Aici, oricum o luăm, răspunsul este unul singur: prea târziu. Aaa, şi încă ceva. Oricât de mare ar fi un stadion, o picătură care îşi dublează volumul în fiecare minut l-ar umple în mai puţin de 50 de minute. Dintre acestea, ultimele 3 ar fi catastrofale. Să zicem că aţi ales un stadion cu o capacitate dublă faţă de Naţional Arena, ceva cu adevărat imens. Cu cât credeţi că s-ar schimba situaţia? Cu un minut în plus. Un stadion de patru ori mai mare decât Naţional Arena v-ar mai face să câştigaţi încă un minut.

Câteva lucruri de maxim bun simţ despre shari’ah islamică

Auzim tot mai des că imigranţii şi refugiaţii care vin în Europa ar trebui să se integreze, şi ni se explică în ce constă: să renunţe la shari’ah. Pentru că shari’ah este incompatibilă cu valorile europene. Pentru că shari’ah este mai importantă în ochii musulmanilor decât legile noastre. Pentru că în numele ei trebuie ucişi toţi necredincioşii, femeia este mai puţin importantă decât un măgar (cu varianta ceva mai generoasă: o cămilă), ş.a.m.d. În ochii europeanului cu creier igienizat de mass-media, shari’ah este chintesenţa răului, ura împotriva ei fiind nu doar legitimă, ci o obligaţie mondenă şi un semn de civilizaţie. Ei bine, nefiind ziarist şi neavând nicio obligaţie de a mă comporta ca o tobă propagandistică în care bat alţii, am scris rândurile care urmează pentru a încerca să lămuresc puţin lucrurile.

 În limba arabă, shari’ah înseamnă pur şi simplu “lege”. E o componentă ineluctabilă a islamului, e osatura, scheletul religiei propovăduite de Muhammad. Se spune că islamul are două componente: legea (shari’ah) şi înţelepciunea (haqiqah), care pot fi văzute parabolic ca ulciorul şi vinul. Nu poţi indepărta shari’ah din islam, pentru că fără ulcior vinul se împrăştie şi nu mai poate fi băut. Nici shari’ah fără înţelepciune n-are rost, pentru că nimeni nu-şi poate potoli setea dintr-un ulcior gol. Să ceri unui musulman, ca preţ al integrării, să renunţe la complicatul hăţiş de reguli care alcătuiesc shari’ah, revine la a-i cere să fie un musulman neserios, un ipocrit, ca un fel de creştin care merge la biserică doar cu ocazia botezului, nunţii şi eventual a înmormântării lui. Pretenţia integrării este pretenţia renunţării la propria personalitate, la cultura locului din care provine, la identitate.

De fapt, orice religie conţine o shari’ah, inclusiv religia creştină. Atunci când creştinismul s-a revărsat spre neamuri, a existat o dilemă: noua religie trebuia să adopte şi legea lui Moise ori nu? Apostolul Pavel, evreu fariseu, a spus: nu este nevoie de shari’ah lui Moise, vom lua shari’ah neamurilor şi vom turna în acest ulcior vinul christic. Aceasta a fost decizia, şi de aceea legea creştină nu este totuna cu legea mozaică. A îndrepta nava bisericii spre răsărit şi a ne ruga după ce căutăm răsăritul Soarelui este o regula din şari’ah creştină. A posti miercurea şi vinerea, pe lângă posturile anului, este o altă regulă. A ne spovedi la duhovnic, a ne împărtăşi măcar în cele patru posturi, sunt prevederi ale shari’ah. Cam tot ce numim drept canonic este shari’ah. O bună parte din tradiţiile validate de Biserică sunt shari’ah. Putem să folosim acest cuvânt sau să-i zicem “tradiţie”, sau “predanie”, sau oricum vrem. Aceasta e osatura creştinismului pe care, dacă o eliminăm, ştim bine ce iese.

Am cercetat degeaba, teroriştii nu există

Ieri, de ziua Franţei, un terorist mic a intrat cu camionul în mulţime la Nice şi a creat premisele unei isterii în presă şi pe facebook. Isteria constă în lamentaţii ca: “puteam să fiu şi eu acolo”, “afară cu musulmanii din Europa”, “musulmanii nu pot fi asimilaţi”, ş.a.m.d. Undeva s-a făcut raţionamentul: asasinul era tunisian, deci musulman, deci terorist. Mă rog, nu e un raţionament, ci un reflex condiţionat, transmiteţi felicitările mele mass-mediei pentru dresaj, dar sigur aveţi şi voi partea voastră de contribuţie, că doar nu vă ţine televizorul legaţi la minte. A făcut şi şcoala ceva efort, atunci când v-a predat literatura absurdului, adică a lipsei cauzalităţii, a neconectivităţii, când în realitate nu există aşa ceva. Există doar nişte critici literari rataţi care n-au izbutit să vadă mizele autentice ale unei literaturi subtile, dar deloc absurde.

În 2011, pe când la conducere se afla Nicolas Sarkozy, Franţa a desfăşurat timp de opt luni o operaţiune militară în Libia. A fost un război de agresiune în toată regula, purtat după modelul invaziei din Iraq iniţiate de Bush tatăl şi fiul, şi anume vizând anihilarea reprezentanţilor statului, distrugerea infrastructurii şi instalarea haosului. Recent, Franţa a mai început o campanie şi în Mali, dar la scară mai redusă. În caz că nu ştiţi, astfel de războaie presupun moartea a zeci de mii, până la sute de mii şi milioane de civili. Nu sunt victime colaterale decât în limbajul de presă, adică în manipulare, în realitate fiecare război postmodern presupune omorârea de civili. Adică oameni ca şi noi, neînarmaţi, care merg la slujbă, se căsătoresc, fac copii, citesc cărţi şi visează. Vorbesc limbi diferite de limbile europene, au o altă religie dar, ca şi noi, respiră. Unii sunt mai bogaţi ca europenii, dar cei mai mulţi dintre ei se mulţumesc cu foarte puţin şi nu suferă din cauza asta, pentru că în cultura lor idolii consumismului nu sunt foarte puternici, iar bogăţiile orientalilor nu se confundă întotdeauna cu obiectele.

Annemarie Schimmel, Islamul feminin (recenzie)

Motto : « Un leu mascul este un leu ; aşadar, un leu femelă nu-i tot un leu ? » (dicton sufi)

 « Femeia în Islam » este un subiect la modă. Unul cu care mulţi se delectează cu pasiune, cel mai adesea, trebuie s-o spunem, fără cunoştinţe suficiente despre faptele istorice şi încă şi mai puţine despre înţelesul lumii islamice. Ignoranţa celor mai mulţi dintre contemporanii noştri pe această temă este cu atât mai crasă cu cât este privită ca ceva de bon ton, o afirmaţie de genul « femeia nu are drepturi în lumea musulmană » făcând parte din bagajul elementar al oricărui euroamerican. E meritul anumitor cărţi să arunce asupra ideilor-de-a-gata de acest gen o lumină rece, informată şi deloc politicoasă, pentru că dacă suntem datori să arătăm răbdare prostiei, sub orice formă s-ar prezenta ea, nu înseamnă că trebuie s-o şi salutăm respectuos atunci când ne apare în cale.

 Lucrarea islamologului german Annemarie Schimmel, dedicată scriitoarei de origine turcă Samiha Ayverdi (1906-1993), este una dintre aceste cărţi. Merită amintit, pentru cei care sunt familiari cu curentul tradiţionalist Sophia Perennis, faptul că unul dintre reperele constante care au asigurat ghidajul acestei cărţi este Sachiko Murata, profesoara de Islam, Confucianism, Taoism şi Buddhism de la State University of New York at Stony Brook, autoarea volumului The Tao of Islam. Cei care au avut ocazia să parcurgă acest studiu de religie comparată, căruia nu-i lipseşte perspectiva metafizică, au putut fi impresionaţi de abordarea avizată şi lucidă a celei care transcende cu uşurinţă aparenţele construite cu atâta strădanie în ultimii ani de mass-media planetară.

 Annemarie Schimmel nu face un secret din sursele care i-au servit la întocmirea lucrării. Pe lângă Coran şi volumele de hadith-uri (tradiţia Profetului Muhammad), face apel la numeroase opere literare clasice, la cărţi care descriu buna conduită (adab) care trebuie urmată de către femei, la vasta antologie a poemelor scrise de femei (vechile cântece de jale pe care femeile le cântau pentru fraţii şi soţii morţi în luptă), poemele de dragoste mistice, catrenurile poetesei Mahsati, cântecele lirice ale femeilor persane şi turcoaice).

Death coaching

După cum probabil aţi remarcat, ultimele texte sunt mai light, mai de caniculă. Nu recenzez nimic, nu deschid dicţionare, nu ofer decât citate din memorie. Textele se scriu aproape singure, la relanti, le revăd numai de kiki, să nu las prea mulţi monştri pe aici. Pe undeva e plăcut, nu împing la paragrafe, dar înţeleg că dacă insist pe această linie voi fi ispitit cu un contract pentru revista Tabu, sau Femina. Sper că mai există şi mai apar undeva în lumea largă. Pe linia asta lejeră m-am gândit să scriu ceva în legătură cu un discurs motivaţional despre care ştiu câte ceva, fără ca totuşi să-l fi auzit în mod direct. Nu mi-a fost adresat mie pentru că, pe de o parte, n-am fost niciodată la un seminar de dezvoltare personală, alegând să rămân până la sfârşitul vieţii cu o personalitate nedezvoltată, mică şi zbârcită. Pe de altă parte, discursul a fost rostit în secolul V după Hristos, în preajma unui râu neştiut dintre Burgundia şi regatul conducătorului ungur Attila. Din motive care-mi scapă, am ratat şi secolul, şi locul.

Ne-a fost transmis prin Cântecul Nibelungilor, cronica fabuloasă a germanilor. Să vă introduc un pic în atmosferă, dar să aveţi răbdare, pentru că în cronici introducerea e totul, adesea durează mai mult decât faptele care ne interesează. Regele Gunther, sfătuit de Hagen şi de regina Brunhilda, l-a ucis pe Siegfried, blondul soţ al blondei surori regale, Crimhilda. Neîndurându-se să-i lase acesteia comora Nibelungilor, Gunther (fratele) şi Hagen (unchiul) îi înscenează un jaf în familie şi ascund prada într-o bulboană a Rinului. Frumoasa văduvă se mărită cu crăcănatul dar puternicul rege ungur şi pleacă din ţara de baştină în Europa de Est. Dacă vi se pare că acţiunea întortocheată, presărată cu dragoste, crime şi trădări, a început cu telenovelele sud-americane, e momentul să vă relaxaţi. Numai că după ceva ani, la cererea soţiei, Attila îşi invită cumnaţii la un gulaş şi un kurtos-kalacs.

“N-aţi ştiut ce-aţi văzut cu ochii voştri!”

Eram cu un copil în urmă cu câţiva ani prin Apuseni. Eram siderat de frumuseţea unor munţi nu foarte mari, dar care pot fi pe alocuri surprinzător de sălbătici. Copilul era plictisit şi nu-şi ascundea reacţiile. Văzuse pe calculator şi mai şi. Circula pe internet o poză într-un muzeu: la picioarele Pazei de noapte a lui Rembrandt, vreo şase adolescenţi butonau celularele profitând de o canapea. Pe la sfârşitul primăverii, la un grătar, un inginer care însoţise un grup de elevi la Sagrada Familia îmi povestea că pe el îl podidise plânsul lângă monumentala lucrare închinată lui Dumnezeu. Elevii, în schimb, aveau alte opt priorităţi, dintre care niciuna legată de Antoni Gaudí.

Puţine lucruri mă revulsează intelectual ca butada lui Napoleon: “O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte”. Cel care a democratizat războiul, anticipând abatoarele umane ale secolului XX, cel care a inventat un examen naţional care garantează mediocritatea convenabilă probabil că nici n-a bănuit ce contribuţie epistemologică ar putea avea o vorbă scăpată într-un anumit context. Sunt convins de realitatea ei când vine vorba de motoare Diesel, scheme electronice şi de hărţi de orice fel. În general, cred sincer că tot ceea ce este în sine o imagine îşi păstrează eficacitatea deplină dacă rămâne o imagine. Este, desigur, mult mai simplu să desenezi cât mai detaliat linia frontului decât s-o povesteşti. Oamenii care trebuie să se ucidă în mod organizat nu au timp de poveşti.

Criza bărbatului la 40 de ani

Durează cam 40 de ani pentru un bărbat normal constituit ca să-şi dea seama că, deşi nu i s-a întâmplat niciodată, într-o zi va muri. Poate că vi se pare c-am încercat să fiu amuzant sau ironic, însă vă asigur că n-am fost cu nimic mai mult decât sunt de obicei, adică nici-nici. Eram într-o zi în curtea unui consătean terminat de o durere crâncenă la ficat, alcoolist de mare performanţă, şi m-am oferit să-l duc la spital, omul era realmente rupt în două de suferinţă. Ciroză, diagnostichez eu rapid, fără vreo competenţă suplimentară bunului simţ. Eşti bolnav, Petrică, hai să te vadă un doctor. Nu se poate, îmi răspunde el, eu n-am avut nimic niciodată. Conform experienţei lui, care îi slujea de reper, n-avea cum.

Logic vorbind, cum ar putea muri cineva care n-a murit încă nici o dată? Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă am avea puţin antrenament, părerea mea. De asta durează cam 40 de ani să pricepem că totul are un capăt. Vorbesc despre bărbaţi, e posibil ca la femei lucrurile să fie cu totul altele, n-am idee, n-am fost niciodată femeie. În orice caz, eu n-am auzit de criza femeii la 40 de ani, deci e foarte posibil ca problema pur şi simplu să nu existe la ambele subspecii.

Ei bine, vine un moment în viaţa fiecărui semizeu blând când trebuie să facă un efort de imaginaţie pentru a-şi vizualiza sfârşitul. Întunericul. Momentul acela când ne trage pe dreapta şi ne ia permisul pentru totdeauna. Permisul de conducere, permisul de risipit banii, permisul de băut bere şi permisul de respirat în general. Nu pentru şase luni, nu pentru un an, pentru un catralion de catralioane de ani. The end. Propriu-zis, n-are nicio importanţă dacă-ţi imaginezi că după asta te aşteaptă raiul, iadul sau cea mai dură formă a iadului adică reciclarea cosmică totală în particule de nimic fin. Şi asta pentru că la 40 de ani în general bărbatul a învăţat să iubească fantastic tot ce poate oferi viaţa pe care o cunoaşte: fotoliul lui, slujba lui, paharul lui de palincă.

Trăieşte clipa în distracţie

În multe privinţe, civilizaţia noastră a ales să se afle în răspăr cu toate epocile omenirii. Uneori, capacitatea noastră de a transforma un lucru în contrariul lui, păstrându-i totuşi aparenţele, este uluitoare. Să luăm de exemplu carpe diem, îndemnul solomonic devenit între timp slogan al tuturor distracţiilor cu mofturi culte. Dacă eşti puţin intelectual, dacă ai ceva pretenţii livreşti, n-o poţi arde fără carpe diem.

Tradusă curent prin “trăieşte clipa”, construcţia înseamnă de fapt “culege ziua”. Nu despre ardere e vorba, ci despre acumulare. Culegătorul strânge, trăitorul risipeşte. Ambii ştiu ceva fundamental, că nu avem decât prezentul. Putem să-l trăim în lumina trecutului, ar fi de preferat. Situaţie în care trecutul capătă sens şi el, dar tot prin gravitatea prezentului. Putem să pregătim viitorul, lunile şi anii care vor veni. Dar ziua de azi este chiar esenţia vieţii noastre, pentru că timpul este doar una din metaforele vieţii.

Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu (recenzie)

Citind paginile acestui volum îţi vine în minte că nimeni nu seamănă mai mult cu Simone Weil ca Teresa de Ávila, sfânta patroană a Spaniei, călugariţa carmelită şi reformatoarea monastică a cărei sărbătoare are loc în calendarul gregorian al Bisericii Romano-Catolice în ziua de 15 octombrie. Despre aceasta din urmă, biograful ei, Pierre Boudot, spunea: “În toate paginile sale se vede marca unei pasiuni vii, a unei sincerităţi absolute şi a unei iluminări a credinţei. Toate revelaţiile sale mărturisesc credinţa ei profundă într-o uniune spirituală dintre ea şi Christos.” Rânduri care o anticipează pe Simone Weil...

 Primul adjectiv pe care îl sugerează această personalitate este “inclasabilă”. O creştină a cărei intuiţie intelectuală se ridică la perceperea corectă a hinduismului şi a taoismului – dar care primeşte botezul pe patul de moarte, deci nu este riguros creştină; o contemplativă ale cărei repere metafizice sunt atât de impresionante încât cei care vorbesc despre la métaphysique de Simone Weil ar trebui să dea înapoi în faţa celei care se depersonalizează până la ştergerea sinelui în faţa adevărurilor eterne – dar ale cărei poziţii şi întreprinderi în viaţa mundană par să vizeze activismul cel mai frenetic. Inclasabilă. Aproape suprafirească.

René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (recenzie)

Opera lui René Guénon este străbătută de patru mari axe tematice: critica lumii moderne, teoria simbolurilor, principiile tradiţionale şi doctrina metafizică. Oricine ar dori să înceapă studiul sacru sub oblăduirea celui care a fost cunoscut în Egiptul islamic sub numele de Şeic Abd al-Wahid Yahia, ar trebui să înceapă cu prima dintre trepte, cea mai exterioară, alcătuită din volumele: Criza lumii moderne, Orient şi Occident, cărora li s-ar adăuga Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse.

Deşi întreaga operă guénoniană este străbătută de observaţii asupra simbolelor sacre, fie teoretice, fie aplicate unor cazuri anume, este inevitabilă pentru cel care doreşte să se apropie de o modalitate de gândire non-discursivă şi non-lineară adăstarea asupra Simbolurilor ştiinţei sacre. Jean Borella, unul dintre universitarii francezi care şi-a asumat filiaţia intelectuală guénoniană, enumerând într-o lucrare de doctorat dedicată simbolisticii diferitele apropieri exegetice cu pretenţii de coerenţă înregistrate de câmpul european (structuralism, psihanaliză, marxism), conchide: „nu există nici o altă hermeneutică, alta decât hermeneutica tradiţională, care să ia în calcul totalitatea elementelor unui text sau a unui ritual simbolic.” (Despre simbol în opera lui René Guénon, René Guénon, Cahier de l’Herne, 1985).

 Principiile sacre sunt expuse oarecum grupat, în funcţie de câmpul spiritual în care au fost formulat: esoterismul creştin în Studii asupra francmasoneriei şi companionajului şi Remarci asupra esoterismului creştin; taoismul în Marea Triadă; taoismul şi islamul în Remarci asupra esoterismului islamic şi a taoismului; hinduismul în Studii asupra hinduismului. Totuşi, dată fiind conştiinţa unităţii transcendentale a religiilor, care subîntinde paginile redactate de-a lungul tuturor celor 28 de volume, liniile de demarcaţii nete între o tradiţie spirituală şi alta sunt străine în expunerile celui care a vorbit despre Tradiţia Primordială, matrice primordială şi paradisiacă a cunoaşterii sacre din care vor fi deversat în cine ştie ce neguros moment al decăderii ciclice, cele două mari filoane spirituale: cel sino-hindus, spre Răsărit, şi cel atlant-abrahamic, spre Apus.

De ce mi-a plăcut matematica

Să ne înţelegem bine, mie nu mi-a plăcut niciodată matematica. A fost chiar blestemul vieţii mele de elev la un liceu de matematică-fizică, Bastilia. Am detestat matematica din momentul zero, de la grădiniţă, când eram incapabil să număr scăunelele pe care tovarăşa ne punea să le aşezăm în semicerc. Cred că nu-mi era clar niciodată pe ce criteriu stabilim care e primul scăunel şi asta mă bloca total, iar tovarăşa n-avea vreme pentru tăntălăi. Tabla adunării şi cea a scăderii au fost dezastre şi problema a persistat mulţi ani. Cred că de acolo mi se trage faptul că nu ştiu niciodată câţi bani am în buzunar, excepţie când rămân fără nimic.Tabla înmulţirii a mers cel mai bine datorită aspectului ei glorios de epopee pe care poţi s-o reciţi după ce-o înveţi pe de rost. La aplicaţii am redevenit eu însumi. Împărţirile au prelungit tradiţia catastrofelor. Pentru ridicatul la putere n-am fost mult timp suficient de puternic. Cât despre extragerea chintesenţialei rădăcini pătrate, ce rost are să vorbim.

Prin gimnaziu, profesorii se prinseseră de poantă: eram ca fratele meu. Mie-mi plăceau toate disciplinele, mai puţin matematica. El era exact ca mine, în sensul că-i plăcea matematica, dar detesta restul programei şcolare. Am jucat mai mult fotbal rezolvând culegerile lui Gheba şi Olivotto decât atingând mingea cu piciorul. Dacă n-ar fi fost sfera de la geometria în spaţiu dintr-a VIII-a, cred c-aş fi pierdut reprezentarea mentală a conceptului. Pe atunci am învăţat că există două feluri de asceză: postul creştinilor şi matematica. Prima e mai uşoară, în sensul că nu mănânci, dar cel puţin poţi să te mişti. A doua te condamnă la nemişcare pe scaun, la masă, iar dacă înveţi prost mănânci note după cum ai învăţat.

Lucian Boia, Cum s-a românizat România (recenzie)

Lucian Boia nu scrie doar cărţi în care afirmă şi demonstrează fără greş că democraţia este o specie moale de totalitarism, ci şi texte în care prezintă naţionalismul drept o altă superstiţie păguboasă a vremurilor noastre. Lucrarea de faţă aruncă asupra României naţionale o binevenită perspectivă istorică: de la recensământul ţinut în Vechiul Regat în 1899 la cel din România lui octombrie 2011. Ar fi fost şi mai potrivită o axă mai generoasă, care să prezinte măcar succint formarea naţiunilor concomitent cu erodarea identităţii creştine în Apus şi apoi în Balcani, pentru a avea înţelegerea profundă a ideii care guvernează multe dintre nostalgiile şi acţiunile noastre. Dar, chiar şi aşa, îndepărtarea de prezent este intotdeauna lămuritoare.

Realitatea este că identitatea naţională a fost moşită. Nu ne-am născut cu ea, e o construcţie. Fireşte, întotdeauna oamenii au avut această trăsătură, numai că până la inflamarea ei n-a contat mai mult decât culoarea părului sau a ochilor. Naţionalismul nu e un reper ca atare, dar devine unul când capătă dimensiunea de aroganţă istorică. Războaiele medievale erau cu opincari mai mult pe la noi, pentru că în Vest se purtau mercenarii şi profesioniştii, care luptau pentru salariu şi din obligaţii faţă de Coroană. Nici prin părţile noastre nu te luptai cu turcul pentru că-l considerai untermensch, ci pentru că n-avea viză pentru Moldova lui Ştefan cel Mare. Încă nu apăruseră maşinile propagandistice care-l zugrăveau pe inamic ca pe un monstru sau ca pe un sub-om. Inamicul trebuia zdrobit, dar ca lupul sau ursul care vine la stână, din motive de ergonomie a ciobănitului, însă fără ură şi fără diabolizare. Ştiu ca e greu de înţeles pentru noi, într-atât de mult ni s-a inoculat reflexul demonizării celuilalt, dar în vremurile cand războiul clădea caractere, lupta nu excludea respectul.

Bătrânul Fo-hi şi cartea

Trebuie să fie teribil să-ţi dai seama că eşti un fir de praf în negura timpului. Împăratul chinez Fo-hi, disperat că o bună parte din cunoştinţele strămoşilor se pierd, scrie Yiking (Schimbările în revoluţia circulară sau, pe scurt, Cartea schimbărilor). Toate modalităţile aparente ale Creatorului în creaţie sunt studiate în şaizeci şi patru de simboluri (hexagrame) formând un cerc al cărui ultim element este intim legat de primul. Fo-hi spune că efortul lui este imperios necesar în condiţiile în care contemporanii îi înţelegeau foarte puţin pe strămoşi, sinteza lui revendicându-se de la autoritatea celor ce au fost.

 Înainte de a termina lucrarea, împăratul realizează că va veni o vreme în care el şi lumea sa vor fi, la rândul lor, incomprehensibili noilor generaţii. Ia decizia să-şi dateze opera cu o hartă astronomică a cerului, pentru el timpul fiind un rezultat al veşniciei. Ştim astăzi că Fo-hi a domnit în China începând cu anul 3468 înainte de Iisus Hristos. Ştim foarte bine asta pentru că firul de praf care a fost Fo-hi s-a acoperit de mersul stelelor, intrând astfel în legendă.