luni, 30 mai 2016

Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău, Faţa nevăzută a homosexualităţii (recenzie)



Mai ţineţi minte cum sunt înfăţişaţi homosexualii în sitcomurile americane? Eu nu mă mai uit de mulţi ani la televizor, de când m-am enervat şi am rupt o telecomandă ca un vreasc pe genunchi şi apoi, ca să fiu mai sigur, am dus televizorul cu totul la ghenă. Dar tot mai ţin minte. Hollywood-ul ne livrează în general cu eticheta “homosexual” un flăcău frumuşel, dezgheţat, sufletist şi cu mult umor. Nu incomodează pe nimeni, nu e niciodată agresiv, are visuri frumuşele şi în tot ceea ce face urmăreşte fericirea celor din jur sau, dacă nu se poate, măcar să-i facă să râdă copios. Îi plac florile, câinii, copiii, muzica, sportul, gazonul şi relaxarea. Ca nouă, tuturor.

Monografia lui Virgiliu Gheorghe şi a lui Andrei Dîrlău, sprijinindu-se pe o bibliografie de peste treizeci de pagini, ale cărei surse se găsesc parţial pe internet, vine să ne demonstreze contrariul. Homosexualitatea este un comportament sexual patologic, o piesă dintr-un complex de aberaţii care, de-al lungul timpului, au fost investigate ştiinţific, iar autorii ne oferă un portret-robot îngrijorător al celui care le-a căzut victimă. Propaganda intens vehiculată că homosexualul ar fi  un om ca noi toţi, însă cu gusturi puţin diferite (dar în mod neesenţial, ca preferinţa pentru blonde sau roşcate, de exemplu), nu rezistă în faţa unui studiu meticulos.

Homosexualitatea nu este o preferinţă legitimă, ci partea vizibilă a unei raportări conflictuale la norme. Nu e o ieşire accidentală, o abatere de moment, este viaţa unui om care alege să trăiască pentru un  timp, dacă nu pentru totdeauna, într-o lume în care multe dintre lucrurile care pentru noi sunt din fire inadmisible, pentru el sunt pardonabile sau chiar de dorit. Repulsia pe care oricine o simte faţă de homosexuali este înrudită cu cea faţă de tâlhari, violatori şi criminali, iar toate au în comun senzaţia de nesiguranţă pe care o avem faţă de toţi cei care nu respectă regulile şi faţă de dezordine. Dacă admitem că viaţa poate fi asemuită unui joc, şi din anumite puncte de vedere putem s-o vedem astfel, atunci homosexualii sunt nişte trişori.

Dreptul homosexualilor de a se căsători este o falsă problemă. Lăsând deoparte faptul că scopul fundamental al căsătoriei, naşterea de prunci, nu s-ar putea împlini într-o astfel de relaţie, nici măcar ei înşişi nu-şi doresc confuzia cu o astfel de instituţie. Şi asta pentru că asumarea, dragostea, compasiunea şi ataşamentul cunoscute de familia naturală le sunt complet străine. Nivelul la care astfel de întâlniri vizează satisfacerea unor fantasme sexuale (contactul anal, dar şi: mâncatul fecalelor, băutul urinei, penetrarea rectului cu pumnul strâns, felaţie şi înghiţirea spermei, forme extreme de sadomasochism) nu mai lasă individului suficientă energie pentru dragoste.

În ţările unde căsătoria dintre homosexuali este legală, aceştia nu s-au înghesuit să-şi oficializeze relaţiile. Şi asta pentru că dragostea demnă de acest nume este asociată fidelităţii, iar relaţiile homosexuale sunt prin definiţie poliamorii, ori pur şi simplu întâlniri anonime de-o sâmbătă noapte. La ce bun o căsătorie între oameni care au incapacitatea funciară de a crea o punte interioară, psihologică şi biologică, pe termen lung? Relaţiile sexuale deschise sunt norma pentru bărbaţii homosexuali, şi cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu locuiesc împreună cu o altă persoană, preferând să-şi păstreze maximum de libertate

Argumentul juridic conform căruia căsătoria dintre homosexuali ar rezolva anumite facilităţi fiscale pentru cupluri precum şi dreptul de a transmite patrimoniul după moarte este cât se poate de falacios. Dacă vrei să modifici fiscalizarea şi regimul moştenirilor, nu-i nevoie să te duci la dreptul familiei, ai la dispoziţie dreptul fiscal şi dreptul succesoral. Dacă legiuitorul se poate arăta suficient de flexibil ca să modifice instituţia juridică a căsătoriei, atunci poate face acelaşi lucru şi cu altele. Ca să ne asigurăm în privinţa minciunii care se serveşte, este suficient să ne uităm la experienţa altor state: în Franţa s-a legalizat recent căsătoria între homosexuali, deşi aveau de peste cincisprezece ani PACS-ul (concubinaj cu facilităţi fiscale ca şi pentru familie), iar în SUA îţi poţi lăsa averea şi copacului din faţa casei printr-un legat care acoperă integralitatea bunurilor. Nu pentru scăderea impozitelor şi posibilitatea de a lăsa totul prin testament unei persoane s-a legalizat căsătoria homosexualilor în aceste ţări. De fapt, extinderea căsătoriei la cuplurile homosexuale vizează cu totul altceva.

Dar să presupunem că marele scop al familiilor homosexuale ar fi înfierea copiilor. Trecem peste faptul că în România şi o persoană necăsătorită poate avea un copil înfiat, dacă întruneşte condiţiile legii, bineînţeles. Homosexualii care trăiesc în cuplu întreţin relaţii sexuale cu opt parteneri anual (ceilalţi, de câteva ori mai mulţi). De-a lungul vieţii, aproape jumătate dintre homosexuali au 500 de parteneri sexuali, iar un sfert dintre ei, de două ori mai mulţi. Trei sferturi dintre homosexuali au avut o boală cu transmitere sexuală, iar SIDA a fost asociată în primii ani homosexualităţii. Rata consumului de droguri şi alcool este de trei ori mai mare decât la persoanele heterosexuale. Sunt de peste trei ori mai depresivi iar probabilitatea sinuciderii este de paisprezece ori mai mare decât la restul populaţiei. Practic, o treime dintre homosexuali au o tentativă de sinucidere de-al lungul vieţii. Toate acestea fac ca homosexualii să aibă o speranţă de viaţă de 39-44 de ani, în vreme ce heterosexualii ajung la 70-75 de ani. V-aţi dori astfel de părinţi?

Dacă încă mai credeţi că o familie homosexuală constituie un mediu adecvat creşterii unui copil, hai să vedem care e relaţia acestora cu violenţa. O treime dintre ei asociază în mod constant sexul şi violenţa. Probabil că este explicabil acest lucru dacă luăm în calcul faptul că pedofilia este principalul mijloc prin care acest tip de comportament sexual se poate reproduce şi perpetual, homosexualii de azi fiind majoritar molestaţi în copilărie. De fapt legătura dintre homosexualitate şi pedofilie este atât de strânsă, încât aproape unul din doi copii crescuţi în familii de acest fel este violat în copilărie. În trei sferturi din cazuri, părinţii homosexuali şi apropiaţii acestora expun copiii la pericole (lipsă de îngrijire, seducţie, stres emoţional, hipersexualizare), spre deosebire de părinţii heterosexuali, unde astfel de situaţii se găsesc doar în proporţie de una din douăzeci familii. În cele din urmă, probabilitatea ca un copil crescut de homosexuali sa devina la randul lui homosexual este de doisprezece ori mai mare decât în familiile clasice. Are rost să adaug faptul că pentru unii dintre ei crima se asociază satisfacţiei erotice? Probabil că nu.

Şi atunci, este drept să ne întrebăm, de unde înverşunarea în direcţia extinderii căsătoriei şi pentru cuplurile bărbat-bărbat sau femeie-femeie? Bătălia este de foarte lungă durată şi datează, probabil, din zilele revoluţiei franceze de la 1789. După ce a acuzat monarhia de “absolutism”, una dintre primele manevre ale regimului democratic a fost distrugerea tuturor formelor de rezistenţă în faţa statului: parlamentele şi limbile locale, autorităţile regionale, viaţa religioasă creştină. Este o ironie faptul că Franţa centralizată a început ca reacţie la o diversitate de forme de organizare menite să atenueze şocurile venite de la cei din vârful ierarhiei Puterii, pe care le-a numit însă, într-o deplină ipocrizie: “monarhie absolutistă”.

Singurul lucru care a dăinuit de-a lungul vremii de atunci şi până în zilele noastre este familia. Atacată puternic de revoluţia sexuală a anilor 60, măcinată fir cu fir de relativismul valorilor, astăzi se vede redusă la irelevanţă prin poluarea adusă de corectitudinea politică şi toleranţa dezaxată a postmodernităţii. În fiecare civilizaţie, în spatele lucrurilor care se văd există altele, care nu se văd. Iar nevăzutele sunt mai mari şi mai importante decât văzutele. Toţi cei care se străduiesc să ne convingă că nimeni nu va pierde nimic dacă doi sodomiţi s-ar căsători la primărie, şi cât de degrabă în biserică, sunt pradă prea lesne erorii conform căreia lumea ar fi perfect plată, eventual lipsită de alte semnificaţii decât vrem noi să-i acordăm. Cei care ştiu că trăiesc într-un univers simbolic, încărcat de sensuri imuabile, nu se vor lăsa păcăliţi de toată farsa asta ieftină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu