miercuri, 25 mai 2016

René Guénon, Marea Triadă (recenzie)



Zilele trecute, un bun prieten îmi făcea o observaţie justă: chinezii sunt Alteritatea absolută; în comparaţie cu ei, indienii ne sunt de-a dreptul accesibili. Nimic mai adevărat: cu o istorie scrisă mai veche cu câteva mii de ani decât ceea ce constituie pentru europeni începutul Istoriei, perfect autarhici până nu demult, imposibil de cucerit însă fără dorinţa de a cuceri ei înşişi pe cineva (cu excepţia dureroasă a Tibetului), chinezii sunt nu o ţară cu un stat în dimensiunile obişnuite ale cuvintelor, ci singura civilizaţie-naţiune, o planetă aparte ce s-ar putea lipsi fără efort de restul lumii. 

Lucrarea lui René Guénon e o cheie hermeneutică spre universul spiritual chinez, un spaţiu volatil şi care ni se refuză, spre care nu mai găsim azi decât porţi de acces vulgare („pericolul galben”), în detrimentul lucrurilor cu adevărat importante care ne leagă, dincolo de paradoxul aparent al acestei afirmaţii, de Ţara Chitailor. Este o carte despre marile repere ale taoismului, dar în egală măsură despre corespondentele acestora în celelalte forme de spiritualitate ale lumii. Citind-o, ai senzaţia că te întâlneşti cu o gramatică a religiilor, ale cărei categorii, oricât de deconcertant s-ar realiza în „limbile divine”, împlinesc rostul oricărei gramatici normative: fac totul inteligibil.

 Şi mai este Marea Triadă o lucrare despre alchimie, adică despre devenirea antropologiei întru divin. Compararea minuţioasă a principalelor repere ale Căii Spirituale în tradiţiile: hermeneutică, islamică, hindusă şi taoistă vine să întărească teza principală: lumea chineză e o parte organică a lumii noastre, iar în sensul cel mai profund, dincolo de beţişoarele pentru orez, de ceremonia ceaiului, de tchan şi de surânsul enigmatic al mandarinilor, aspirăm cu toţii să devenim Wang…


 Tien-ti-jen

 În urmă cu câteva mii de ani tradiţia extrem-orientală s-a scindat în două ramuri: una pur exoterică, confucianismul, şi una deplin esoterică, taoismul (atât de adâncă încât, trezindu-se într-o zi fără un cod care s-o facă accesibilă învăţăceilor noilor vremi, s-a folosit de limbajul şcolii buddhiste Tchan). Cele două sunt profund distincte, atât ca scopuri cât şi ca metode de realizare: în aceeaşi măsură în care confucianismul vizează starea numită tchenn-jen (omul veritabil), taoismul conduce pe treapta sa cea mai sublimă la cheun-jen (omul transcendent). Prima stare a fiinţei având denumirea de Micile Mistere în doctrina hermetică, iar a doua – Marile Mistere, înţelegem cu prisosinţă de ce tot ceea ce ţine de esoterism şi de iniţiere în extremul-orient conduce obligatoriu spre taoism.

 Schema centrală a antropologiei sacre taoiste este o triadă formată din doi termeni complementari (tien şi ti) şi un al treilea termen produs din uniunea celor primelor două, sau din acţiunea şi reacţiunea lor reciprocă (jen). Tien este Cerul, reprezentant de un cerc. Ti este Pământul – printr-un pătrat. Jen este Omul Universal, simbolizat printr-o cruce. Cerul şi Pământul sunt cele două desemnări ale Esenţei şi Substanţei universale. Omul Universal este punctul care le uneşte. Cerul poate fi asimilat perfecţiunii active (khien), principiului masculin, prezentând o faţă „ventrală”, interioară, în vreme ce Pământul este asimilat perfecţiunii pasive (khouen), principiului feminin, prezentând o faţă „dorsală”, deci exterioară.

 Yin şi Yang

 Yin şi Yang sunt cele două principii complementare care stau la baza concepţiei taoiste despre univers. Yang este: activ, pozitiv, masculin şi lumină. Yin este: pasiv, negativ, feminin şi umbră. Yang ţine de Cer, în vreme ce yin ţine de Pământ. Aspectul yang corespunde spiritualului şi esenţialului, iar Spiritul se identifică cu lumina în toate tradiţiile. Aspectul yin corespunde substanţei, ininteligibilităţii inerente oricărei indistincţii sau stării de pură potenţialitate. În limbaj aristotelician, yang este tot ceea ce e „în act”, în timp ce yin este tot ceea ce e „în potenţialitate”.

 Tien este în întregime yang (Esenţa este act pur), iar Pământul este în întregime yin (Substanţa este potenţialitate pură). În zona dintre cele două, yang şi yin nu sunt niciodată pure. Există, după o formulă masonică, lumină în întuneric (yang în yin) şi întuneric în lumină (yin în yang). Orice fiinţă este într-un anume sens „androgină”, cu atât mai mult cu cât cele două elemente sunt mai echilibrate în ea, caracterul masculin sau feminin al unei fiinţe individuale putând fi considerat ca rezultat al predominanţei unuia sau a celuilalt.

 Fiul Cerului şi al Pământului

 Spune René Guénon, evocând degenerarea spirituală: „În epoca primordială, omul era, în sine, perfect echilibrat în ceea ce priveşte complementarismul dintre yin şi yang: pe de o parte, era yin sau pasiv în raport strict cu Principiul, şi yang sau activ în raport cu Cosmosul sau cu ansamblul lucrurilor manifestate. Se îndrepta deci în mod natural spre Nord, care este yin, ca spre propriul său complement. Dimpotrivă, omul epocilor ulterioare, în urma degenerescenţei spirituale care corespunde mersului descendent al ciclului, a devenit yin în raport cu Cosmosul, trebuie deci să se îndrepte spre Sud, care este yang, pentru a primi influenţele principiului complementar celui care a devenit predominant în el, şi pentru a restabili, în măsura posibilului, echilibrul dintre yin şi yang.” Drumul iniţiatic seamănă cu şlefuirea unei perle, sau cu faimoasa anecdotă în care un copil îl întreabă pe Michelangelo: de unde ştiai că în blocul acela de marmură se află un cal? Certitudinea formulei iniţiatice: „Cerul este tatăl său, iar Pământul îi e mamă.” În termeni psihologizanţi, iniţierea este o prise de conscience – în absenţa ei, pentru cei mai mulţi dintre oameni, Pământul este tatăl, iar Cerul trece neobservat…

 Oamenii obişnuiţi sunt yin (supuşi) în raport cu Cosmosul, şi yang (răzvrătiţi) în raport cu Cerul, în vreme ce omul veritabil este perfect echilibrat sub raportul yang-yin, şi, în acelaşi timp, natura celestă având în el preeminenţa asupra naturii terestre, el este yang (activ) în raport cu Cosmosul. Omul primordial, în loc să se situeze pur şi simplu printre celelalte fiinţe, le sintetizează pe toate în umanitatea sa deplin realizată. Graţie „interiorităţii” sale, acoperind toate stările existenţei la fel cum Cerul acoperă toată manifestarea, le cuprinde întrucâtva în sine ca posibilităţi particulare incluse în propria sa natură. Şi de aceea Ti, în calitatea lui de al treilea termen al Marii Triade, reprezintă efectiv ansamblul tuturor fiinţelor manifestate.

 Omul veritabil este cel care a parvenit efectiv la capătul „micilor mistere”, adică la perfecţiunea însăşi a stării umane, ajungând la ceea ce taoismul numeşte tchung-yung (Calea de Mijloc), şi scapă din acest moment vicisitudinilor „roţii cosmice”, pentru că centrul nu participă la mişcarea roţii, ci este punctul fix şi imuabil în jurul căruia se efectuează această mişcare. Astfel, fără să fi atins încă nivelul suprem care este scopul final al iniţierii şi capătul „marilor mistere”, omul veritabil, trecând dincolo de circumferinţă şi ajungând în centru, din exterior spre interior, îndeplineşte realmente funcţia de „motor imobil” despre care vorbeşte Aristotel, a cărui „acţiune de prezenţă” imită activitatea fără acţiune a Cerului.

 Sulful, Mercurul şi Sarea

 Complementarismul dintre cei doi termeni ai ternarului alchimic calchiază perfect relaţia yang-yin: Sulful este principiul activ masculin, în timp ce Mercurul este principiul pasiv feminin. Sarea e cumva neutră, substanţială. Suflul, asimilat principiului focului, ţine de activitatea interioară, iradiind din centrul însuşi al fiinţei. Forţa aceasta se identifică în om cu puterea voinţei divine, cuvântul grecesc theion, care desemnează Sulful, înseamnă concomitent şi „divin”. Din cauza pasivităţii sale, Mercurul este un principiu umed, considera ca acţionând din exterior ca forţă centripetă şi contractantă, opusă acţiunii centrifuge şi expansive a Sulfului.

 Sulful este yang, în timp ce Mercurul este yin. Există un raport evident între primul şi spirit, precum şi între cel de-al doilea şi suflet. În antropologia alchimică, individualitatea în ansamblul ei (cuprinzând deci şi corpul) corespunde Sării, Suflul este principiul fiinţei iar Mercurul este ambianţa subtilă a stării noastre de existenţă. Utilizând simbolismul crucii, suflul este comparabil cu raza luminoasă verticală, iar Mercurul cu planul ei de reflexie orizontal, în vreme ce Sarea este produsul întâlnirii dintre prima cu cel de-al doilea. Există o concordanţă perfectă între Alchimia creştino-islamică şi Taoism…

 Wang

 Nu trebuie să ne mire aşadar preocuparea pentru Centru din cultura tradiţională chineză. Imperiului îi este atribuită o situaţie „centrală” în raport cu lumea, lucru care s-a petrecut întotdeauna într-o regiune în care s-a stabilit centrul spiritual al unei tradiţii. Imperiul chinez a fost întotdeauna considerat „pământ sfânt”, punctul în care se reflectă în mod direct activitatea Cerului, concentrat la rândul lui în Ming-Tang, casa împăratului (literal termenul fiind „Templul luminii”). Împăratul însuşi, purtând titlul de Wang (rege-pontif), apărea ca regulator al ordinii cosmice, termen median între influenţele celeste şi cele terestre. Ideograma corespunzătoare este compusă din trei trăsături orizontale, figurând respectiv Cerul, Omul şi Pământul, unite la mijloc printr-o trăsătură verticală, căci, spun etimologii, „funcţia Împăratului este să unească”.

 Identificându-se cu axa verticală, Wang este încarnarea lui Wang-Tao (Calea Regală). Pe de altă parte, aceeaşi axă este şi Tien-Tao (Calea Cerului). În calitate de Pontifex, împăratul este punte de comunicare între diferitele stări ale fiinţei. Privit astfel, funcţia împăratului Imperiului de Mijloc avea un dublu aspect, cel sacerdotal şi cel regal. Mandatul său era primit de la Cer în mod direct (dacă individul realizase starea de Om Universal) sau indirect (dacă exercitarea funcţiei se făcea în manieră rituală, fără o pregătire interioară adecvată).

 Marea Triadă a lui René Guénon, deschide o poartă spirituală spre înţelegerea Chinei profunde. Aflăm, nu fără surprindere, că învăţaţii chinezi au păstrat în analele lor suficiente indicaţii despre intrarea Omului în epoca întunecată numită de indieni Kali-Yuga. Şi mai aflăm că modelul antropologic primar este cartografiat cu mare grijă, alături de firul Ariadnei care conduce spre realizarea lui în toate epocile, ca Wang neştiut de nimeni, cum şi trebuie să fie în actualele circumstanţe…

Editura: Gallimard (versiunea franceză); Herald (versiunea română)
Anul apariţiei: 1946 (versiunea franceză); 2005 (versiunea română)
Traducător: Daniel Hoblea
256 pagini
cartonată
ISBN: 973-7970-36-5


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu