Printre ultimele volume alcătuite postum de către Roger Maridort, la aproape două decenii de la stingerea lui René Guénon în Cairo (Egipt), se numără şi culegerea, cumva surprinzătoare prin eclectismul ei aparent: Forme tradiţionale şi cicluri cosmice. S-ar fi putut numi, după cum spune editorul, Fragmentele unei istorii necunoscute. Noi am fi preferat să-i spunem altfel: Istoria dinaintea Istoriei, pentru că toate studiile cuprinse între paginile ei trimit, pornind de la textele sacre ale mai multor religii, dincolo de fatidicul secol VI î.e.n., adică acolo unde istoria mai mult sau mai puţin oficială ori se opreşte neputincioasă, ori începe să fabuleze ritos.
Un articol despre doctrina ciclurilor cosmice în religia hindusă, altul despre Atlantida şi Hyperboreea, câteva abordări despre creaţia omului în iudaism şi ştiinţa numerelor din Kabbalah, încă ceva despre tradiţia hermetică, la care se adaugă vreo zece recenzii – cu greu ai crede că un fir logic leagă acest amestec derutant. Şi totuşi, da, aşa e, şi dacă ne întrebăm de ce nu ne-a lăsat un volum închegat, nu trebuie uitat că René Guénon a fost foarte prudent în privinţa temei, nevoind să aţâţe prea mult o curiozitate deja prea excitată de abordările epocii, care mai de care mai fanteziste şi mai eronată. Să nu uităm ca ultimele religii (Buddhismul, Creştinismul şi Islamul) păstrează o pragmatică tăcere în privinţa unor imense etape din trecutul omenirii, dezvăluind cu zgârcenie şi metaforic adevărurile grele ce ne-au precedat, şi e de înţeles deci de ce n-are rost să adăstăm prea mult nici noi asupra lor. Cel capabil să priceapă, şi dispus să cerceteze, trebuie să ia calea Iudaismului şi a Hinduismului, a căror memorie adâncă a reţinut inevitabil mai mult.
Doctrina ciclurilor cosmice
Ciclul este procesul de dezvoltare a oricărei stări de manifestare. Mersul lumii poate fi deci asimilat unui ciclu, compus la rândul lui din cicluri minore, pe arii mai restrânse. Tot ceea ce numim noi, pompos şi ignorant, Istorie, este în fapt o fracţie minoră dintr-un Manvantara – partea cea mai lungă, şi din anumite puncte de vedere cea mai importantă, scăpându-ne cu desăvârşire. În antichitatea greco-latină se vorbea despre patru vârste: de aur, de argint, de bronz şi de fier. Basmele româneşti şoptesc şi ele despre o călătorie a lui Făt-Frumos prin pădurile metalice, nimic altceva decât drumul iniţiatic spre puritatea paradisiacă, asimilată pădurii de aur. Hinduşii ne-au lăsat cele patru Yuga, afirmând că ne aflăm acum în epoca sumbră, vârsta sângeroasă, Yuga de fier.
Or, e important de ştiut că fiecare epocă este marcată printr-o degenerescenţă în raport cu cea care a precedat-o. De aici René Guénon enunţă o lege: „Orice dezvoltare ciclică, adică până la urmă orice proces de manifestare, implicând în mod necesar o îndepărtare graduală de Principiu, constituie într-adevăr o coborâre, adică ceea ce este de asemenea sensul real al căderii din tradiţia iudeo-creştină.” Adăugăm, în ceea ce ne priveşte, că ascensiunea sfântului spre vârful muntelui sacru nu poate fi decât o călătorie în răspăr cu mersul lumii, o superbă deplasare împotriva curentului, care sfârşeşte prin a-l transforma pe eroul ei într-un personaj altfel decât toţi.
Desigur, autorul nu se hazardează să facă afirmaţii de natură să determine durata reala a unui Manvantara, pe care de altfel nicio tradiţie ortodoxă nu le-a încurajat vreodată. Nu este exclus, şi René Guénon nu elimină această posibilitate, ca anumite informaţii cu grad înalt de certitudine să fie în apanajul unor personalităţi care ar nu şi-ar justifica prin nimic statutul dacă le-ar face publice în mod imprudent. Este suficient să ştim că punctul de plecare al fiecărei Yuga a fost un eveniment major (şi aici ne amintim de groaza lui Hamlet, the time is out of joint – timpul şi-a ieşit din ţâţână, şi se prăvale la vale, zicem noi, târând toată lumea după el în mocirlă). Şi iarăşi, e util de ştiut că ciclul cosmic e o spirală descendentă, a cărei spiră pierde la fiecare rotire câteva grade, devenind din ce în ce mai rapidă – timpurile o iau dramatic la fugă în partea finală. Suntem în Kali-Yuga, şi încă într-o fază destul de avansată.
Atlantida şi Hyperboreea
În pofida teoriei conform căreia „leagănul omenirii” ar fi undeva prin Africa (probabil din cauza concentrării de maimuţe gata-gata să evolueze), textele sacre ale Hinduismului fixează originea tradiţiilor într-un ţinut astăzi intangibil, Hyperboreea, situat la Polul Nord. Vedele nu lasă loc dubiilor, atunci când ne transmit memoria unor locuri pe care soarele le înconjura de-a lungul orizontului, fără să se culce vreodată. Ni se mai spune că reprezentanţii tradiţiei au fost forţaţi să-l părăsească acolo unde ziua cea mai lungă era dublul zilei celei mai scurte, dar aceasta ţine deja de o fază ulterioară, care, geografic vorbind, nu mai are nimic în comun cu Hyperboreea. Grecii ne spun şi ei despre Boreea, cuvânt strict echivalent cu termenul sanscrit Varâha, adică „pământul mistreţului” (şi ne amintim de una din descinderile divine în lumea sublunară, Mistreţul Alb, suficient de importantă ca întreg ciclul cosmic în care ne este dat să trăim să se numească Manvantara Mistreţului Alb).
Tradiţia primordială, în raport cu care azi nu putem avea decât o imagine diluată, transmisă în special pe filiera hindusă, ar fi punctul de plecare al prezentului Manvantara. Tradiţia derivată şi secundară fiind cea atlantă. Un eveniment de mare amploare (poate o glaciaţiune) a făcut ca un al doilea centru spiritual să fi fost înfiinţat atunci când hiperboreenii au părăsit locurile de baştină. Şi dacă e aproape sigur că un şuvoi uman important s-a oprit în Peninsula Hindusă, putem presupune că al doilea este cel care ţine de tradiţia atlantă. Aceasta a instaurat, probabil, primul Centru spiritual secundar, emulaţie şi imitaţie fecundă a ceea ce se pierduse ineluctabil. I-au urmat multe altele, şi ne-am îndepărta prea mult dacă, în loc să afirmăm pur şi simplu, am explica de ce fiecare Centru reia, lumină din lumină, amintirea Polului primordial.
Filiera occidentală ne-a adus, la nivelul cel mai vizibil, religiile abrahamice: Iudaismul, Creştinismul şi Islamul. Vestigii ale acestei moşteniri sunt şi astăzi vizibile: evreii concep lumea ca începând cu echinocţiul de toamnă (prima zi a lunii Thishri), şi poate că aceasta este raţiunea cea mai imediată a enunţării serii (ereb) înaintea dimineţii (boqer) în povestea zilelor Genezei. La musulmani, în egală măsură, obiceiul este să se numere orele zilei începând cu maghreb, apusul soarelui. Semnificaţia numelui lui Adam este „roşu”, tradiţia atlantă fiind tocmai cea a rasei roşii. Se poate ca potopul biblic să corespundă dispariţiei Atlantidei.
Fără să ne pierdem în hăţişul de detalii fascinante pe care le întâlnim în acest volum, dorim să încheiem prezentarea lui concentrându-ne pe o idee pe care René Guénon o enunţă atunci când refuză să analizeze tradiţiile celtică, chaldeeană şi egipteană: reconstrucţiile arheologice nu pot înlocui informaţiile oferite de tradiţiile vii, singurele care contează. Altfel spus, coaja, oricât de luxuriantă s-ar oferi, în absenţa autorităţilor spirituale calificate, nu poate spune nimic serios despre o religie: „N-am putea fi prea prudenţi atunci când este vorba despre civilizaţii în întregime dispărute, şi cu certitudine nu tentativele de reconstituire la care se dedau arheologii profani sunt susceptibile să lămurească problema.” Dacă cineva vrea să înveţe ceva despre ceea ce a fost, religiile vii, le pot aduce suficiente informaţii. Rătăcirea printre morminte şi clădiri părăsite e contra-productivă. Pe ici pe colo, simboluri şi texte, nici acelea întregi, pentru că textele trăiesc prin oameni, ca orice pe lumea asta. Şi e de preferat să ai o erudiţie fie şi limitată despre un iepure plictisitor, decât să fii toba de teorii demente despre pokemoni…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu