vineri, 27 mai 2016

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (II)

Vezi Partea I.

Regimul ginţilor nu a fost distrus când a fost pus în faţa regimului cetăţilor. Însă, erau în fond două regimuri diferite. Familia era prea puternică şi prea independentă pentru ca puterea socială să nu simtă nevoia s-o slăbească. “Vechea gintă cu vatra ei unică, cu şeful ei suveran, cu domeniul său indivizibil, se concepe atâta timp cât durează starea de izolare şi nu există altă societate în afara ei. Dar imediat ce oamenii sunt reuniţi în cetate, puterea vechiului şef este inevitabil micşorată; căci în vreme ce el este suveran acasă, este concomitent membrul unei comunităţi; ca atare, nişte interese generale îl obligă la sacrificii şi nişte legi generale îi cer supunerea. În ochii săi şi mai ales în ochii inferiorilor, demnitatea sa este diminuată. Apoi, în această comunitate, oricât de aristocratic ar fi ea constituită, inferiorii contează totuşi cumva, fie şi din cauza numărului lor.

 Familia care numără mai multe ramuri şi vine în comiţii înconjurată de o mulţime de clienţi, are în mod natural mai multă autoritate în deliberările comune decât familia puţin numeroasă şi care numără puţine braţe şi puţini soldaţi. Or aceşti inferiori îşi simt la scurtă vreme importanţa şi forţa; un anume sentiment de mândrie şi dorinţă pentru o soartă mai bună se nasc în ei.” Inevitabil, forţa familiilor scade. Nu se poate preciza când anume s-a petrecut acest lucru, fiind probabil un proces de lungă durată, declanşat la început numai în anumite familii. Nu se ştie când anume a dispărut dreptul primului născut, se ştie doar că a dispărut. La Roma, se pare că regii au făcut tot ce-au putut pentru a-l suprima, dezorganizând astfel ginţile.


 Plebeul nu avea cult şi nu cunoaştea familia sacră. Plebea era clasa oamenilor fără vatră. Ea nu locuia în oraşul sfânt, ci într-o aglomeraţie de locuinţe construite fără ritual. Astfel, ei nu aveau nici strămoşi. Pentru ei nu exista căsătoria sacră, îşi cumpărau femeile ca şi cum ar fi obiecte sau animale. Nu cunoşteau proprietatea. Pentru ei nu exista nici lege, nici justiţie. Nu aveau drepturi politice. Chiar şi religia cetăţii le era interzisă. Oraşul coagula două societăţi antagoniste: cea a patricienilor şi cea a oamenilor de rang inferior. Dintre acestea două, una voia ca vechea constituţie religioasă a cetăţii să fie menţinută, ca guvernul şi sacerdoţiul să rămână în mâna familiilor nobile. Cealaltă voia să spargă vechile bariere care o plasau în afara dreptului, a religiei şi a societăţii politice. Aristocraţii aveau de partea lor religia şi obişnuinţa de a comanda. Plebeii au avut de partea lor numărul superior. Erau la origine o masă dezorganizată.

 Regii aleşi de aristocraţia greacă au fost numiţi tirani. Originea cuvântului este dificil de găsit, cu certitudine nu are nimic sacru, nefiind prezent în rugăciuni. Marchează apariţia unui principiu nou: “Supunerea faţă de un om, autoritatea dată acestui om de către alţi oameni, o putere de origine şi de natură în întregime omenească, aceasta fusese necunoscut vechilor eupatrizi, şi nu a fost conceput decât în ziua în care clasele inferioare au aruncat jugul aristocraţiei şi au căutat un nou guvern.” Peste tot, tiranii, cu mai multă sau mai puţină violenţă, aveau aceeaşi politică. Regula principală de conduită era doborârea aristocraţiei sprijinindu-se pe popor. Nu trebuie crezut că tiranii erau iubiţi de popor. Se poate spune doar că erau acceptaţi în măsura în care poporul detesta aristocraţia. Tiranii erau un instrument, doar atât. Ne hazardăm prea tare dacă asociem naşterea statului cu apariţia primilor regi nesacri? Dacă este aşa, atunci statul este ficţiunea pe care plebeii o opun religiei aristocraţilor. O ficţiune care de atunci încoace n-a încetat să acapareze vieţile oamenilor…

 Spre secolul VI î.e.n. apar noi surse de bogăţie: industria şi comerţul. Apare moneda, fapt care este în sine o mare revoluţie. Banul putea trece din mână în mână fără formalităţi religioase, ajungând astfel la plebei. Religia nu putea face nimic împotriva banului. Oamenii claselor inferioare, care nu puteau fi agricultori nefiind proprietari ai pământului, se îndreptară spre meserii artizanale, navigaţie şi comerţ. Unii deveniră bogaţi. Concomitent, o parte dintre aristocraţi căzu în mizerie. “Or într-o societate în care bogăţia se deplasează, ierarhia este pe punctul să se răstoarne.” Apare “aristocraţia plebeiană”, adică nobleţea parodică a banului. “Odată ce clasa inferioară va fi săvârşit aceste diferite progrese, când ea avu bogaţi, soldaţi, preoţi, când ea avu tot ceea ce îi dă omului sentimentul valorii şi a forţei sale, când în sfârşit obligă clasa superioară să o ia în considerare, fu imposibil atunci să o reţină în afara vieţii sociale şi politice, şi cetatea nu putu să-i rămână închisă mult timp.”

 Democraţia antică

 În ciuda opiniilor înrădăcinate în lumea contemporană despre modelele antice ale democraţiei, e bine de ştiut că această formă de organizare socială a fost condiţionată de doi factori: detronarea regalităţii sacerdotale şi eliminarea aristocraţiei sacre pe de o parte, ascensiunea prestigiului banului pe de cealaltă. Dacă e adevărat că din tată beţiv şi din mamă curvă nu poate ieşi decât un criminal, asemenea premize nu puteau odrăsli decât o monstruozitate. În Atena, reformele au fost pornite de Solon, cel care a acordat clasei inferioare dreptul de proprietate asupra pământului lucrat, a distrus legăturile clientelare, a acordat drepturi politice. Se pare că toţi atenienii, fără excepţie, au fost cuprinşi în adunarea poporului. În noua constituţie nu se mai ţinea seama deloc de dreptul naşterii, astfel magistraţii şi sacerdoţii puteau fi aleşi din clasa inferioară. Clasele continuau să existe în continuare, dar nu se mai distingeau decât prin bogăţie. Ca efect secundar însă, imediat după fondarea operei lui Solon lumea nu şi-a găsit pacea, iar agitaţia a reînceput. De data aceasta, săracii se arătară inamicii bogaţilor. În plus, reforma politică şi socială a lui Solon nu a schimbat nimic din vechea religie, care grupa oamenii pe clase în funcţie de apartenenţa la o gintă şi poziţia ocupată în ea. Clistene, mai târziu, a distrus triburile, aducând astfel o lovitură mortală religiei. Iniţiativa lui consta în distrugerea celor patru vechi triburi şi înlocuirea cu alte zece, artificiale.

 Aparent, principiul este acelaşi, însă în realitate nu este aşa. Clistene a introdus în noile triburi pe toţi atenienii, inclusiv pe cei care nu făcuseră parte dintr-unul, iar principiul nu a fost gruparea oamenilor în funcţie de naştere, ci în funcţie de domiciliu. În noile “triburi”, oamenii erau egali. Cultul instituit de Clistene nu mai era vechiul cult casnic, ci unul al zeilor cetăţii. Nu mai exista nici un motiv pentru care sacerdoţiul să fie ocupat de un eupatrid, şi să fie ereditar. Suprimarea vechilor triburi şi înlocuirea lor cu altele noi a avut loc în toate cetăţile greceşti. Aristotel a considerat că acesta a fost mijlocul cel mai eficace pentru a lovi aristocraţia. Această reformă a spart vechile tipare ale societăţii. Aceeaşi reţetă, cu aceleaşi efecte, a fost aplicată de regele Servius la Roma.

 Regimul patriarhal fusese dizolvat în regimul cetăţii. Gintele s-au dezmembrat, fratele mai mic s-a detaşat de fratele mai mare, servul de stăpân. Dreptul a ieşit din ritualuri şi din cărţile preoţilor, şi-a pierdut misterul religios, este o limbă pe care o poate vorbi oricine. “Ceva încă şi mai grav se manifestă în aceste coduri. Natura legii şi principiul său nu mai sunt aceleaşi ca în perioada precedentă. Înainte, legea era o sentinţă religioasă; trecea drept o revelaţie făcută de zei strămoşilor, fondatorului divin, regelui sacru, magistraţilor-preoţi. În noile coduri, dimpotrivă, legislatorul nu mai vorbeşte în numele zeilor; Decemvirii Romei au primit puterea de la popor; tot poporul este cel care l-a investit pe Solon cu dreptul de a face legi.

 Legislatorul nu mai reprezintă deci tradiţia religioasă, ci voinţa populară. Legea are de acum înainte ca principiu interesul omului, şi ca fundament asentimentul celui mai mare număr.” Cele Douăsprezece Table admit partajarea moştenirii între fraţi. Tatăl nu poate dispune indefinit de fiul său: după trei vânzări fiul este liber (prevederea aceasta e prima atingere adusă autorităţii paterne la Roma). Oamenii capătă dreptul de a testa (astfel, proprietatea nu mai este a gintei, ci a persoanei). Testamentele astfel redactate iau forma unor vânzări simulate. Căsătoria plebeilor, lipsită de ritual sacru, nu era recunoscută de către patricieni. Totuşi, acest mariaj a sfârşit prin a se generaliza. Acest tip de căsătorie, când a fost recunoscută de către lege, s-a formalizat tot ca o vânzare fictivă, prin care soţia intra în proprietatea soţului.

 Aparenţele vechilor instituţii rămân însă peste tot (titulaturi, ceremonii). În fond însă, totul se schimbă. Nici instituţiile, nici dreptul, nici credinţele, nici moravurile noii epoci nu sunt cele ale vechiului regim. Religia fusese timp de secole unicul principiu de guvernare. Noul principiu, menit s-o înlocuiască, este interesul public. În noua perioadă, tradiţia şi religia nu mai au autoritate. Solon, întrebat dacă dă ţării cea mai bună constituţie, răspunde: “Nu, cea care îi convine cel mai mult.” Este ceva nou să nu se acorde legilor decât un merit relativ. “Vechile constituţii, fondate pe regulile cultului, se proclamaseră inflexibile şi imuabile; ele avuseseră rigoarea şi inflexibilitatea religiei. Solon indica prin aceste cuvinte că pe viitor constituţiile politice ar trebui să se conformeze nevoilor, moravurilor, intereselor oamenilor din fiecare epocă. Nu mai era vorba de adevăr absolut; regulile guvernării trebuiau de acum să fie flexibile şi variabile. Se spune că Solon dorea, în cel mai bun caz, ca legile sale să fie respectate timp de o sută de ani.” Scopul guvernului s-a schimbat şi el; nu mai era acela de a îndeplini ceremoniile religioase, ci de a păstra ordinea şi pacea înăuntru, demnitatea şi puterea înafară. Astfel, politica a devenit mai importată decât religia.

 Aristocraţia averii nu a durat atât cât aristocraţia sacră, fie şi pentru faptul că bogăţia nu impune respectul, ci pofta. “De altminteri, seria revoluţiilor, odată începută, nu avea să se oprească. Vechile principii erau răsturnate, şi nu mai existau nici tradiţii nici reguli fixe. Exista un sentiment generalizat al instabilităţii lucrurilor, care făcea ca nici o constituţie să nu mai fie capabilă să dureze mult timp. Noua aristocraţie a fost atacată deci ca şi cea dinainte; săracii voiră să fie cetăţeni şi făcură eforturi să intre şi ei în corpul politic.” Se poate face observaţia că în cetăţile în care bogăţia era reprezentată prin pământuri, aristocraţia a fost mai mult timp respectată, în vreme ce în cetăţile ca Atena, unde bogăţia provenea din comerţ şi era deci mai volatilă, a fost mai devreme şi mai puternic atacată. Noii aristocraţi s-au apărat prost, neavând de partea lor argumentele sacre ale vechii aristocraţii. Chiar şi superioritatea ei militară i-a făcut deservicii, pentru că starea de război aproape permanentă o decima, făcând greoaie rezistenţa în faţa partidului popular. Războiul este cel care a impus înarmarea clasei inferioare, făcând-o din ce în ce mai importantă.

 Pe măsură ce guvernarea se îndepărtează de principiul sacru, devine mai dificilă şi mai greoaie. Este nevoie de reguli mai minuţioase, şi de mecanisme mai delicate. Totuşi magistraţii, chiar şi cei care erau aleşi democratic, erau respectaţi, şi faţă de ei cetăţenii dădeau dovadă de disciplină. Marea facilitate pe care anticii o aveau de a fi disciplinaţi trebuie explicată printr-o inerţie a vechiului regim sacerdotal. Nu le venea în minte să dispreţuiască un magistrat pentru că fusese ales democratic. Atenienii aveau credinţa că ceea ce lămureşte lucrurile este cuvântul. De aceea oratorii sunt ascultaţi cu atenţie şi niciodată întrerupţi. Li se dă numele de demagogi, adică lideri ai cetăţii. Totuşi, nu puteau face propuneri împotriva legilor existente.

 Atenienii ştiau foarte bine că democraţia nu poate fi susţinută decât prin respectarea legilor. Acest lucru era cu putinţă, în urma unui proces fastidios, şi nu prin simpla voinţă a poporului exprimată în urma unui discurs. Dacă noua lege era injustă, ea purta numele autorului ei, şi acesta putea fi într-o zi tras în justiţie. Mai trebuie spus, spre lauda democraţiei ateniene, că pentru a se adresa publicului un cetăţean trebuia să îndeplinească nişte condiţii: să se bucure de drepturi politice, să nu fie debitor faţă de Stat, să aibă moravuri pure, să fie căsătorit legitim, să-şi fi îndeplinit toate îndatoririle faţă de părinţi, să posede pământ în Attica, să fi participat la toate expediţiile militare la care a fost convocat, în care să nu se fi predat niciodată.

 Altminteri, multe laude n-au mai rămas. Atunci când revoluţiile au adus egalitatea între oameni, aceştia nu s-au mai bătut pentru principii şi drepturi, ci din interes. Pe măsură ce vechiul regim dispărea, se forma o clasă săracă. Acest lucru era de neconceput pe vremea ginţilor, când mizeria era necunoscută. Viaţa devenise mai independentă, dar se muncea mai mult, accidentele survenite aveau consecinţe cu mult mai grave, şi inegalitatea averilor devenea din ce în ce mai pronunţată. Democraţia nu a suprimat mizeria, a făcut-o dimpotrivă mai evidentă. Cetăţeanul sărac avea egalitatea drepturilor, dar ce folos, căci egalitatea averilor ar fi fost pentru el cu mult mai preferabilă. Printr-o deformare ciudată, care a condus la o corupţie endemică, cetăţeanul sărac a dorit să trăiască din drepturile sale politice. A fost plătit pentru participarea la sufragii, sau pentru funcţia din tribunal.

Dacă cetatea nu era suficient de bogată încât să-l plătească pentru exercitarea acestor drepturi, atunci cetăţeanul îşi vindea votul, şi trăia din asta. Astfel, săracul nu ieşea din mizerie, dar intra în degradare. Săracii au declanşat apoi un război în toată regula împotriva bogaţilor: taxe, impozite, confiscarea averii pentru erori uşoare. Săracii au ajuns să utilizeze dreptul lor de vot pentru a decreta fie o abolire a datoriilor, fie o confiscare în masă a averilor. Atâta timp cât dreptul de proprietate avusese la bază o credinţă religioasă, fusese respectat. Atunci când conotaţia religioasă a dispărut, bogăţia n-a mai apărut drept un dar al zeilor, ci un dar al hazardului. În această perioadă din istoria grecilor, de fiecare dată când apare un război civil, bogaţii sunt într-o tabără şi săracii în alta. Acest lucru a durat până la cucerirea Greciei de către romani. Începând cu ziua când nevoile şi interesele materiale au devenit cele mai importante, democraţia s-a alterat şi corupt. Cu bogaţii la putere, democraţia a devenit o oligarhie violentă; cu săracii – o tiranie.

 La carte mare, mari erori

 Nu credem să greşim atunci când afirmăm că Cetatea antică este o lectură de căpătâi nu numai pentru cel care studiază dreptul roman, ci şi pentru amatorul de cultură înaltă, care vrea să se elucideze în privinţa unor paradigme demult apuse. Autorul este onest, calitate de căpătâi şi rară printre papagalii universitari care propagă teze false copiind şi răscopiind à la Bouvard şi Pécuchet. Iar această onestitate lăudabilă restabileşte justa ierarhie a lucrurilor, punând religia şi adevărul la temelia lumii preistorice, respingând astfel acuzaţiile ignare formulate de moderni:

 “S-a spus că această religie era una pur politică. Dar putem presupune că un senat de trei sute de membri, un corp de trei mii de patricieni s-ar fi înţeles cu o asemenea unanimitate pentru a păcăli poporul ignorant? Şi asta timp de secole, fără ca printre atâtea rivalităţi, lupte, uri personale, o singură voce să nu se fi ridicat vreodată pentru a spune: aceasta este o minciună. Dacă un patrician ar fi trădat secretele grupului său, dacă, adresându-se plebeilor care suportau cu nerăbdare jugul acestei religii, i-ar fi debarasat dintr-o dată şi i-ar fi eliberat de auspicii şi de sacerdoţi, acest om ar fi dobândit imediat un asemenea credit încât ar fi devenit stăpânul Statului. Crede careva că dacă patricienii n-ar fi crezut în religia pe care o practicau, o asemenea tentativă n-ar fi fost suficient de puternică pentru a determina pe cel puţin unul dintre ei să facă public secretul? Ne înşelăm grav asupra naturii umane dacă presupunem că o religie se poate stabili prin convenţie şi susţine prin impostură.

 Din păcate, autorul nu este un metafizician, şi viziunea lui rămâne în multe puncte tributară ideilor comune privind antichitatea. Iar buna utilizare a logicii care serveşte în ansamblul cărţii este şi ea abandonată în câteva puncte cruciale, într-un mod care nu poate decât să ne întristeze. Dacă rolul religiei pre-creştine în construirea socialului este intuit şi analizat corect, esenţa acesteia îi scapă lamentabil, începând cu afirmaţia că focul sacru, invocat înaintea lui Brahma, Zeus, Ianus, ar fi mai important prin “anterioritatea” sa principiului sacru, în manifestările sale specifice. De aceeaşi sorginte este şi anomalia conform căreia zeii ar fi fost adoraţi în mod personal, şi doar prin coincidenţă oamenii le-ar fi dat denominaţiuni comune. Ar fi existat pornind de la această teză nu doar un singur Zeus, ci o multitudine de zei omonimi, specifici fiecărei cetăţi. Desigur, acest lucru ar fi fost adevărat, dacă zeii Olimpului n-ar fi fost atribute divine antropomorfizate, ci forţe ale naturii, cum spune undeva Fustel de Coulanges.

 Pe linia unor comparaţii stângace cu creştinismul, tot el mai afirmă undeva că anticii nu percepeau un Dumnezeu care să fie o fiinţă unică şi să-şi exercite acţiunea asupra întregului univers. Citează Misterele Eleusine, despre a căror monoteism nu are dubii, dar opinează că nu erau accesibile vulgului. Or, deja intrat într-o contradicţie impardonabilă din partea unui istoric care vede şi diagnostichează impecabil degenerarea de la mentalitatea preistorică la cea antică, nu-şi pune problema că aceste Mistere îşi au şi ele obârşia într-un trecut în care monoteismul, şi nu politeismul, era norma, nevoite fiind şi ele să se retragă din calea invaziei plebeilor, asemeni instituţiei regale care-şi continuă timp de câteva generaţii sacerdoţiul, înainte de a fi strivită de roata istoriei.

 O ultimă contradicţie, care ştirbeşte neplăcut valoarea unei mari lecturi, constă în afirmaţia conform căreia religia anticilor nu ar fi avut un corp dogmatic, ci un corp de ritualuri exterioare, doctrina contând prea puţin în raport cu practica. Or, Fustel de Coulanges vorbeşte undeva despre analele templelor, jurnale secrete ale timpurilor preistorice redactate de pontifi, din care nu ni s-a păstrat nimic. Aceste documente au coexistat cu o tradiţie orală, perpetuată de oamenii cetăţii, aşternută în scris la rândul ei de istoricii Herodot şi Titus Liviu. Analele au fost mult timp inaccesibile vulgului, nici măcar aceşti doi mari istorici neavând posibilitatea să le consulte. Păcat că cel care intuieşte foarte judicios faptul că aceste texte legendare cuprindeau nimic mai puţin decât adevărul (dezvăluirea lor nu a pricinuit contrazicerea părinţilor Istoriei), nu-şi foloseşte facultatea intelectuală pentru a înţelege că dacă ignorăm aproape tot despre religia pre-istorică (mai puţin efectele ei exterioare), asta nu înseamnă că miezul ei n-ar fi fost şi el undeva, mai ascuns decât analele însele, neîncredinţat niciunui papirus, rostit doar celor capabili să-l înţeleagă, din ce în ce mai puţini în degringolada de proporţii. Este cu neputinţă ca o lume reglată şi legată de religie, mai înaltă şi mai sfântă decât nebunia care i-a luat locul, să aibă o religie inferioară celei ce i se succede.

 Pentru alcătuirea acestui articol am consultat versiunea originală numerizată de Google, apărută la Durand, Paris, 1864. Traducerea fragmentelor îmi aparţine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu