Consideraţiile contelui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze de la 1789

Motto: “[Revoluţia franceză] era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru
a exprima ideile de justiţie şi de virtute.”

(Consideraţii asupra Franţei)


În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.

În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.



Despre revoluţie ca fenomen istoric repetabil

Poate că ceea ce caracterizează revoluţiile este faptul că nu oamenii le conduc, ci ele îi conduc pe oameni. Evenimentele de acest tip nu promovează eroi ci pioni. De aceea oamenii care “fac” revoluţiile, în ciuda faptului că izbutesc să se distingă de mase, fiind înregistraţi de Istorie, trebuie să fie mediocri: “Astfel, nişte oameni fără geniu şi fără cunoştinţe, au condus ceea ce ei numeau carul revoluţionar: au îndrăznit totul fără teamă de contra-revoluţie, au mers tot înainte, fără să privească în urmă. Şi totul le-a ieşit, pentru că nu erau decât instrumentele unei forţe care ştia mai multe decât ei despre ce se petrece.” Eroul face Istorie, mediocrul dobândeşte putere şi celebritate atâta vreme cât înţelege care este cursul momentului şi i se supune; atunci când încearcă să se îndepărteze de trend sau să se izoleze, dispare de pe scena Istoriei. Prin aceasta, orice revoluţie favorizează oportunismul şi lipsa de principii.

Atunci când vorbeşte despre “o forţă care ştie mai multe”, nu face o aluzie la vreo absconsă conspiraţie, ci la Divinitatea însăşi. Acolo unde oamenii spun “Nu înţeleg nimic”, creştinul de Maistre conchide că este în modul cel mai clar şi mai desăvârşit voinţa Providenţei. Dacă instrumentele folosite sunt cele mai josnice, Dumnezeu este neîndoios cel care pedepseşte pentru a regenera.


Despre rolul războiului în formarea oamenilor

Într-un anume sens, războiul, şi nu pacea, este starea obişnuită a oamenilor epocii noastre. Pacea nu este decât un răgaz acordat din vreme în vreme, aşa cum arată istoria creştinismului. Războiul este un factor de tensiune care purifică: “atunci când sufletul omenesc şi-a pierdut tăria din cauza trândăviei, a necredinţei şi a viciilor care însoţesc excesul civilizaţiei, el nu poate fi decât înmuiat în sânge.” Fructele cele mai înalte ale naturii umane: artele, ştiinţele, marile întreprinderi şi concepţii, virtuţile masculine, cu toate ţin de starea de război. Opiniile acestea paradoxale pot fi înţelese în lumina unei abordări spirituale: purtând povara covârşitoare a păcatului adamic, omul nu mai poate savura pacea în plinătatea ei decât dacă o raportează la forme ale violenţei. Acestea din urmă joacă rolul unor tensiuni care-l împiedică să alunece steril în viciu şi depravare. O pace prelungită este o catastrofă spirituală.

Este destul ca cineva să înţeleagă efectul purificator al războiului pentru ca respectivul să înceteze detestarea acestei stări. Iar dacă, într-adevăr, ar dori să-l evite, calea infailibilă este reducerea dezordinilor care conduc spre flagel. Războiul este pedeapă divină şi, ca orice pedeapsă, purifică, survenind pe un tablou al dezordinilor pe care Dumnezeu le întoarce împotriva răului. Nimic mai potrivit pentru război ca epoca modernă, a cărei filosofie spune că totul este bine, dar că răul a murdărit totul, în vreme ce în realitate aproape totul este rău, nimic nemaifiind la locul său.

Pe fundamentul acesta al ineluctabilităţii războiului, de Maistre introduce ideea necesităţii imperioase a revoluţiilor. Numai că nu argumentează din punctul de vedere cunoscut al necesităţii reformelor sau a caracterului vetust al Vechiului Regim, ci defineşte revoluţia ca pe o pedeapsă divină cu caracter violent, lipsită însă de beneficiile pe care le aduce cu sine războiul. Dacă suntem autorizaţi să vedem în revoluţie un război intern care a aprins corpul social, el nu are nimic eroic, nimic care să predispună spre virtute şi spre înălţarea genului uman. Revoluţia este pedeapsă divină pentru dezordine, dar o pedeapsă neînsoţită de vreo răscumpărare...


Dimensiunea divină a constituţiilor politice

Realitatea, pe care o înregistrează de Maistre, este că toate actele juridice fundamentale ale unei naţiuni nu rezultă dintr-o deliberare raţională, ci dintr-o moştenire cu origine obscură. Ele sunt conservate de către Tradiţie, dar autorul lor este atât de îndepărtat în timp şi de legendar încât pare să aibă o origine supra-umană. De asemenea, drepturile poporului sunt concesionate de către suveran, în vreme ce drepturile suveranului nu au nici dată, nici autor.

La baza legilor se află ceea ce nu s-a scris, în vreme ce legile scrise îşi trag obârşia din utilizarea tradiţională. Mai mult decât atât, cu cât mai multe legi părăsesc datinile orale pentru a fi aşternute pe hârtie, instituţia Statului este slăbită. Joseph de Maistre anticipează marasmul dreptului contemporan atunci când intuieşte că multiplicitatea legilor scrise e pe măsura multitudinii şocurilor pe care practica legilor o primeşte. Iar o lege scrisă, pentru a fi legitimă, trebuie să corespundă unei stări existente, fie ea şi difuză, orice legislator nefiind decât personajul providenţial care coagulează elemente anterioare efortului său.

Or, revoluţia franceză instaurează juridic nişte utopii. Una dintre ele este aceea că o adunare oarecare de oameni constituie naţiunea, în vreme ce o altă adunare, mai mică, reprezintă adunarea mai mare a naţiunii. Legislatorii utopiilor sunt savanţi, şi nu oameni de acţiune, ei scriu cărţi teoretice, ignorând că “există între politica teoretică şi legislaţia constituantă aceeaşi diferenţă ca între poetică şi poezie”. Nu trebuie cumva înţeles că de Maistre ar fi dispreţuit demersul abstract în favoarea agitaţiei mundane, ba chiar dimpotrivă, numai că nu i-a recunoscut legitimitatea în câmpul delicat al politicii şi al dreptului. Şi deligitimarea decurge din lipsa de fundament a conceptelor: “[...] nu există oameni în lume. Am văzut, în viaţa mea, francezi, italieni, ruşi, etc. Ştiu chiar, graţie lui Montesquieu, că există persani. Cât priveşte omul, declar că nu l-am întâlnit în viaţa mea. Dacă el există, este fără ştirea mea.” Suntem ca în bancul acela, profund serios şi adânc, în care elevul de la ţară, întrebat de profesor cât fac trei boi şi cu patru boi, răspunde gânditor: depinde... Sub ţeasta puiului de ţăran boul nu se întâlneşte cu ideea lui abstractă şi omonimă, elevul nu are acces la utopia profesorului, în care boul se reduce mecanic şi fără scrupule la o unitate perfect egală cu sine în toate ipostazele ei. Ţăranul vede vita în grajd şi-n iarmaroc, e de ajuns ca să fie convins de irepetabilitatea bovină, pe când filosoful iluminist a întrerupt contactul cu omul, l-a mutilat ca să-l poată fantasma comod, cu o eficacitate aritmetică...

Marele păcat al constituţiei franceze adusă de revoluţie este că autorii ei sunt profesorii de aritmetică şi nu crescătorii de boi, dacă ne permitem să prelungim parabola din paragraful precedent: “Această constituţie poate fi prezentată tuturor asociaţiilor umane, din China până în Geneva. Dar o constituţie care este făcută pentru toate naţiunile, nu este făcută pentru niciuna, e o pură abstracţiune, o operă şcolărească făcută pentru a exersa spiritul după o ipoteză ideală, şi care trebuie adresată omului, în spaţiile imaginare pe care le locuieşte.” Este o constituţie industrială avant la lettre, care face tabula rasa din specificul naţional în favoarea cetăţeanului conceput după criteriile vulgare ale celui mai mic numitor comun. Cu constituţia revoluţionară Franţa se leapădă de Franţa, pentru că francezul renunţă să mai fie el însuşi, coborând într-un infrauman politic care nu va întârzia să atragă decăderea întregii Europe.

De ce ratează filosofia modernă politicul? Joseph de Maistre răspunde: din exces de materialism şi trufie. Cele două, adăugăm noi, fac din modernitate un elefant care încearcă să aprecieze tactil calitatea unor mătăsuri. Pentru că politica autentică, adică ceva ce s-a pierdut odată cu dispariţia dreptei tradiţionaliste încarnate de contele de Maistre, este cu totul altceva decât economicul deghizat în politic cu care suntem contemporani. Nici o mare instituţie nu poate rezulta dintr-o deliberare, fie făcută în liniştea cabinetului, fie în zarva “democratică” a parlamentului. Există ceva în politică pe care modernitatea l-a lăsat ineluctabil în urmă, şi care nu va putea fi niciodată recucerit: inefabilul. Britanicii, a căror admirator se declară Joseph de Maistre, spun că există tradiţii pentru a căror conservare nu s-a considerat că merită stricată o bucăţică de hârtie. Dar faptul că nicăieri nu apar sub formă scrisă nu le reduce cu nimic nici din valoare, nici din eficacitate. Această stare ce poate fi încă observată dincolo de Canalul Mânecii conferă o perspectivă preţioasă asupra puterii pe care o exercită în politică forţa misterioasă a inefabilului.

Şi de aici justeţea afirmaţiei conform căreia Franţa a avut o constituţie încă înainte de revoluţie, care, chiar dacă nu era redactată şi lecturată ca atare, acţiona eficace şi era cu desăvârşire în firea lucrurilor, departe de utopiile post-revoluţionare. A condiţiona prezenţa unei constituţii de aspectul ei material, aşa cum o fac modernii, ţine de o prejudecată aflată în răspăr cu realitatea însăşi. Prezenţa aşa-ziselor “legi ale regatului”, superioare “legilor regelui”, pe care nici măcar monarhul nu le putea încălca, este un argument serios în favoarea afirmaţiei lui Joseph de Maistre.

Tot referitor la legi, trebuie remarcat că legile moderne tind să impună “absolutul” (de exemplu, tentaţia libertăţii absolute), în vreme ce legile tradiţionale se ocupă de relativ. Legislatorul premodern nu face poporul liber, ci destul de liber. Cei care preaslăvesc “progresul” înfăptuit de revoluţia franceză nu sunt suficient de subtili ca să-şi dea seama că, în anumite lucruri, mai mult înseamnă de fapt mai puţin...


Despre caracterul anticreştin al revoluţiei franceze

Mulţi ştiu, desigur, că una din urmările revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 a fost dezlănţuirea în Rusia, şi ulterior în ţările-satelit, a unei oribile prigoane anticreştine: asasinarea sau trimiterea în gulag a preoţilor, a călugărilor şi a maicilor din mănăstiri, transformarea bisericilor în depozite de cereale şi în grajduri, interdicţii privind oficierea sfintei liturghii şi a celorlalte taine creştine. Un imens program de spălare a creierelor a fost pus în funcţiune şi urmat pas cu pas în Uniunea Sovietică, iar rezultatele sale nu mai pot fi negate: dacă înainte de instaurarea terorii roşii călătorul intra în casa goală mujicului şi mânca nestingherit ce găsea pe masă, după care se închina la icoana Sfântului Dumitru şi pleca în drumul lui, astăzi există o predilecţie pentru soluţiile violente în relaţiile interumane care face ca Rusia să surclaseze din acest punct de vedere zonele cele mai rău famate din Statele Unite.

Puţini ştiu că revoluţia comunistă nu a făcut decât să se inspire din anumite clişee aplicate în timpul revoluţiei franceze. Este ironic să aflăm că cele două evenimente, deşi prezentate diferit în manualele şcolare şi în mass-media, sunt din acest punct de vedere perfect asemănătoare. Deşi se poate vorbi despre acelaşi caracter satanic, care le distinge de multe dintre evenimentele istorice, lumea contemporană aplică în ceea ce le priveşte o judecată pornind de la unităţi de măsură diferite.

Aceleaşi mase isterizate s-au dezlănţuit împotriva Bisericii şi în cazul revoluţiei franceze. Preoţi ghilotinaţi pentru faptul de a fi preoţi, călugăriţe violate şi apoi asasinate, resturile pământeşti ale regilor dezhumate vulgar, în plină zi, şi jefuite de bijuterii înainte de a fi aruncate în groapa comună, unele dintre ele prezentând mulţimii odioase semnele clasice ale sfinţeniei (absenţa putrefacţiei şi miros de flori). Se mai spune că magnificele catedrale franceze erau împodobite în culori vii, înainte de a fi incendiate de mulţimea alcoolizată (în acel moment istoric preţul vinului a fost inferior preţului pâinii, pe un fond de pauperizare urbană cronică). Trist este că acest detaliu este astăzi aproape cu desăvârşire uitat, odată cu bucuria şi plenitudinea vieţii în care monumentele creştinismului au fost înălţate. Pe acest spectacol revoluţionar, cu oameni mici care pun în practică onirisme, înotând în sângele celor care nu şi-au găsit loc în ele, spectacol îndeajuns de hidos pentru a fi zugrăvit de pana unui Hieronymus Bosch, se grefează prima încercare amplă din Europa de construire parodică a unei religii, religia Raţiunii (merită adăugat că a doua au făcut-o naziştii, fantasmând pe linia miturilor nordice, în vreme ce azi anumite elemente ce se revendică de la Dreapta eşichierului politic aberează în privinţa unei “tradiţii indo-europene” pe care, oricât ne-am strădui, n-o mai putem găsi vie nici în prezent, nici în trecut). Pe altarul unora dintre catedrale sunt urcate “zeiţe ale Raţiunii”, în fapt prostituate dezgolite, cărora revoluţionarii li se închină ca şi cum ar fi nişte icoane. Ironic, proaspăta “religie” este abandonată la sfatul medicului, când se constată că “zeiţele” mor de pneumonie, nefiind lucru chiar gospodăresc să stea nemişcate şi fără haine corespunzătoare în iarna pariziană.

Ce opune contele de Maistre acestui satanism pe care azi lăudătorii revoluţiei franceze îl trec jenaţi sub tăcere (când nu-l ignoră superficial)? Nimic mai puţin decât afirmaţia conform căreia creştinismul îşi trage autenticitatea din ceea ce mai târziu René Guénon avea să numească Tradiţia Primordială: un filon de sacralitate care traversează toate civilizaţiile, uneori mai vizibil, în perioadele nefaste abia pâlpâind, dar niciodată absent, dătător de sens şi de viaţă. “Această religie nu se opreşte nici măcar la epoca antică. De la fondatorul ei încolo, se întâlneşte cu o altă ordine a lucrurilor, cu o religie tipică ce a precedat-o. Una nu poate fi adevărată fără ca şi cealaltă să fie; una se laudă că promite ceea ce cealaltă îndeplineşte; aşa încât aceasta, printr-o înlănţuire care e un fapt vizibil, urcă până la facerea lumii. Ea s-a născut atunci când se născură zilele.”

Atât de mare este rolul pe care îl joacă religia în cele mai mici detalii ale vieţii noastre, încât Joseph de Maistre formulează o teză care astăzi este cu atât mai justificată cu cât era în urmă cu două sute de ani: “Sunt atât de convins de adevărurile pe care le susţin, încât atunci când văd slăbiciunea generală a principiilor morale, divergenţa opiniilor, năruirea suveranităţilor care sunt lipsite de fundament, imensitatea nevoilor şi caracterul ridicol al posibilităţilor noastre, mi se pare că fiecare adevărat filosof trebuie să opteze între aceste două ipoteze: fie se va forma o nouă religie, fie creştinismul va fi întinerit într-o manieră extraordinară.” Lumea are nevoie de religie, şi este deci predictibil că perioadele de sclerozare sunt urmate fie de reînnoiri spirituale, fie de apariţia altor formule religioase cu totul noi.


Pentru o paradigmă a istoriei sacre

După cum bine se ştie, metodologia studierii istorice datorează foarte mult premiselor protestante în abordarea creştinismului: principiului sola Scriptura, care elimină autoritatea Tradiţiei în raport cu textul sacru, conducând astfel la o explozie hermeneutică care continuă şi astăzi, i se adaugă concomitent un efect secundar: dacă textul este “eliberat” de interpretarea canonică autorizată, în absenţa textului nimic nu mai poate justifica. Când textul dovedeşte existenţa, absenţa textului dovedeşte inexistenţa. Practica scrierii istoriei devine astfel una a anchetei criminalistice, bazată pe probe şi dovezi în absenţa cărora istoria nu se poate încropi. Paradigma de inspiraţie protestantă este una în care sacrul, prin excelenţă imaterial, se retrage din ecuaţie.

Este normal ca Joseph de Maistre, catolic tradiţionalist, să reflecteze în funcţie de o logică în care divinul nu numai că există, dar ocupă locul primordial. Nu e vorba de fantezii de factură personală, aşa cum vor speria cei mult prea obişnuiţi cu materialismul istoric. Dar admitem că e o înălţare în imponderabil, una de neconceput pentru judecata “grea” a specialiştilor. În numele oncţiunii, regicidul căruia i-a căzut victimă Louis XVI nu poate fi decât o crimă naţională, chiar dacă responsabilii direcţi sunt un număr limitat de persoane. În numele justiţiei divine, este de înţeles de ce instrumentele cele mai active ale revoluţiei au pierit apoi de moarte violentă, loviţi de complicii lor de ieri.

Pe de altă parte, în aceeaşi logică a teologiei catolice, nimic nu poate fi cu desăvârşire rău, şi acest refuz al răului “absolut”, care poate părea optimism de amvon, e metafizică pură, în virtutea căreia răul ţine de circumstanţe şi se poate răscumpăra (să nu uităm că totalitarismele de tip ideologic sunt singurele sisteme cu adevărat maniheiste, în virtutea cărora duşmanul de clasă sau reprezentantul unei alte rase încarnează o alteritate ireductibilă şi irecuperabilă). Revoluţia a confiscat proprietăţile Bisericii. Acest lucru este fără îndoială rău. Dar partea lui bună este că, în acest fel brutal şi neprincipial, corpul ecleziastic nu poate fi decât purificat, pentru că atracţia demnă de dispreţ a bunăstării este îndepărtată de viitorii preoţi. Circumstanţele nefaste concură în fapt la regenerarea unei stări de moleşeală.

Joseph de Maistre se întreabă: poate republica să existe? Republica romană a fost, de fapt, un mare imperiu condus de o mână de republicani. Însă un popor de egali, în care puterea să fie la îndemâna tuturor membrilor, nu a existat niciodată. Reprezentativitatea democratică, a cărei descoperire şi-o arogă republica, este în fond o piesă a sistemului feudal. Numai că limitele lui sunt insurmontabile, nici o formă de organizare nu poate asigura mandatul fiecărui cetăţean. În plus, dacă aşa ceva ar izbuti, ar fi periculos şi inutil, poporul fiind “întotdeauna copil, întotdeauna nebun şi întotdeauna absent.” În virtutea acestei paradigme sacre, Joseph de Maistre consideră că revoluţia franceză se va pierde prin însăşi bazele ei: atrocitatea sistematică, barbaria savantă şi caracterul antireligios.


Pagini despre o contra-revoluţie care se lasă aşteptată

Pornind de la “tot răul spre bine”, Joseph de Maistre dezvoltă o reflecţie foarte laborioasă la o contra-revoluţie menită să echilibreze derapajele evenimentelor începute în 1789. Nu este vorba despre o restauraţie care să reconstituie o stare pre-revoluţionară în maniera în care s-ar putea reface un bibelou fragil împrăştiat în cioburi pe podea. Revoluţia, oricât de traumatizantă ar fi, nu este un “accident istoric”, ci consecinţa unei alunecări progresive de care se fac vinovate, înainte de toate, Biserica şi Monarhia. O contra-revoluţie ar trebui să absorbă în marşul ei nu doar monstruozităţile iacobinilor, ci şi anomalia absolutismului monarhic, împreună cu lenea spirituală a clerului. Poporul nu intră în nici una dintre aceste tendinţe altcumva decât ca instrument pasiv: “beţele şi sforile folosite de un maşinist”.

Contra-revoluţia, în ciuda unei sugestii pur lexicale, nu poate fi o revoluţie, la fel cum întoarcerea de la boală la sănătate nu are nimic din drumul de la sănătate la boală. Joseph de Maistre schiţează conceptul cunoscut mai târziu sub numele de revoluţia conservatoare şi teoretizat de către Hugo von Hoffmannstahl, Ernst Jünger, Carl Schmitt, Arthur Moeller van den Bruck, Oswald Spengler. O amplă redresare spirituală, cu toate consecinţele sociale ce decurg din aceasta, lipsită însă de masacrele iacobine, neînjosită de răzbunări, pornind de la o amnistie regală vizând crimele trecutului.

Unii au spus că Joseph de Maistre se înşală. Că revoluţia conservatoare a rămas un gând împărtăşit între câteva conştiinţe. Că Restauraţia n-a fost o contra-revoluţie, în termenii în care a văzut-o el. Că suntem azi sub imperiul revoluţiei franceze la fel cum eram în urmă cu o sută de ani. Tuturor acestora trebuie să le dăm dreptate. Numai că de Maistre nu a precizat termene exacte pentru împlinirea anticipărilor sale. Iar Istoria, în ciuda a ceea spunea Francis Fukuyama, nu s-a sfârşit încă...