marți, 31 mai 2016

Consideraţiile contelui Joseph de Maistre asupra Revoluţiei Franceze de la 1789

Motto: “[Revoluţia franceză] era un anume delir inexplicabil, o impetuozitate oarbă, un dispreţ scandalos pentru tot ce este respectabil în oameni. O atrocitate de tip nou, care glumea pe seama trişărilor ei. Mai cu seamă o prostituţie neruşinată a raţiunii şi a tuturor cuvintelor făcute pentru
a exprima ideile de justiţie şi de virtute
.”

(Consideraţii asupra Franţei)


În 1788, când se declanşa revoluţia franceză, Joseph de Maistre se găsea la Paris. Avea 35 de ani, tocmai fusese numit pe un post în senatul savoiard şi împărtăşeşte emoţia si entuziasmul revoluţionarilor. Însă când îşi dă seama că evenimentele sunt ireversibile, că nu este vorba de o purificare, ci de o schimbare majoră, simpatia lui pentru ele ia sfârşit. Patru ani mai târziu, Franţa va invada Savoia, şi contele va fi nevoit să fugă pentru a nu avea soarta celor peste 5000 de nobili sacrificaţi pe eşafod în numele lozincii “libertate, egalitate, fraternitate”. După un exil de un an în Aoste, trebuie să revină în micul principat italian în care familia lui trăia deja de aproximativ un secol pentru a nu-şi vedea bunurile confiscate. O va părăsi foarte repede pentru o misiune diplomatică la Lausanne, acolo unde teroarea revoluţionară nu-l poate ajunge.

În ciuda a ceea ce ar părea să sugereze începutul acestei text, experienţa directă a autorului Consideraţiilor asupra Franţei este prea puţin relevantă. Nu gândurile unui om atins de suflul Istoriei contează, ci capacitatea acelui om, a oricărui om, de a anticipa corect tot ceea ce un eveniment istoric conţine în potenţialitate, cu mult înainte ca aceasta să se fi manifestat în act. Consideraţiile lui de Maistre cuprind: demersuri teoretice asupra fenomenului revoluţionar (capitolul I), a rolului războiului în călirea constantă a speciei umane (capitolul III) şi a dimensiunii divine a constituţiilor (capitolul VI – cu aplicaţii în capitolele VII şi VIII), apoi reflecţii la dimensiunea anti-creştină a revoluţiei franceze (capitolul V), raportarea acestui eveniment la paradigma istoriei sacre (capitolul II); iar în cele din urmă pagini despre o contra-revoluţie care, după ştirea noastră, nu a avut niciodată loc (capitolele IX şi X). Le vom expune pe rând, cu atenţia cuvenită fiecăruia.

luni, 30 mai 2016

Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău, Faţa nevăzută a homosexualităţii (recenzie)



Mai ţineţi minte cum sunt înfăţişaţi homosexualii în sitcomurile americane? Eu nu mă mai uit de mulţi ani la televizor, de când m-am enervat şi am rupt o telecomandă ca un vreasc pe genunchi şi apoi, ca să fiu mai sigur, am dus televizorul cu totul la ghenă. Dar tot mai ţin minte. Hollywood-ul ne livrează în general cu eticheta “homosexual” un flăcău frumuşel, dezgheţat, sufletist şi cu mult umor. Nu incomodează pe nimeni, nu e niciodată agresiv, are visuri frumuşele şi în tot ceea ce face urmăreşte fericirea celor din jur sau, dacă nu se poate, măcar să-i facă să râdă copios. Îi plac florile, câinii, copiii, muzica, sportul, gazonul şi relaxarea. Ca nouă, tuturor.

Monografia lui Virgiliu Gheorghe şi a lui Andrei Dîrlău, sprijinindu-se pe o bibliografie de peste treizeci de pagini, ale cărei surse se găsesc parţial pe internet, vine să ne demonstreze contrariul. Homosexualitatea este un comportament sexual patologic, o piesă dintr-un complex de aberaţii care, de-al lungul timpului, au fost investigate ştiinţific, iar autorii ne oferă un portret-robot îngrijorător al celui care le-a căzut victimă. Propaganda intens vehiculată că homosexualul ar fi  un om ca noi toţi, însă cu gusturi puţin diferite (dar în mod neesenţial, ca preferinţa pentru blonde sau roşcate, de exemplu), nu rezistă în faţa unui studiu meticulos.

Homosexualitatea nu este o preferinţă legitimă, ci partea vizibilă a unei raportări conflictuale la norme. Nu e o ieşire accidentală, o abatere de moment, este viaţa unui om care alege să trăiască pentru un  timp, dacă nu pentru totdeauna, într-o lume în care multe dintre lucrurile care pentru noi sunt din fire inadmisible, pentru el sunt pardonabile sau chiar de dorit. Repulsia pe care oricine o simte faţă de homosexuali este înrudită cu cea faţă de tâlhari, violatori şi criminali, iar toate au în comun senzaţia de nesiguranţă pe care o avem faţă de toţi cei care nu respectă regulile şi faţă de dezordine. Dacă admitem că viaţa poate fi asemuită unui joc, şi din anumite puncte de vedere putem s-o vedem astfel, atunci homosexualii sunt nişte trişori.

sâmbătă, 28 mai 2016

O poveste de la bacalaureat

Treaba asta s-a petrecut prin 1998, cred, deci pe la finalul secolului trecut, când eram în primul sau al doilea an de predare. Sau al treilea. În cronologia minţii mele, unde anii sunt tulburi şi aproximativi, însă reperele există şi au altă natură, a fost al doilea an în care profesorii au fost repartizaţi să examineze la bac prin tragere la sorţi secretă. Începuse moda probelor orale la limbi străine. Atunci a apărut o idee formidabilă: hai să punem zeul calculator să tragă la sorţi şi să fie secret. Aşa a fost prima data. În 1998 s-a reluat exerciţiul din anul anterior şi aşa am aflat de la oamenii care începuseră să mă caute cu vreo zece zile înainte că fac parte din comisia de examinare la franceza a liceului Electropoc. Era secret, nimeni de la inspectoratul şcolar nu mi-a zis până în dimineaţa examenului.

Telefonul însă suna ca-n gară: Alo, dom’ profesor, ştiţi, am şi eu un nepoţel. – Felicitări, stimată doamnă. – Da, ştiţi, dă şi el bacalaureatul la franceză – Foarte frumos, stimată doamnă, şi ştie ceva carte? – Păi, nu prea. – Nu prea sau deloc? – Mai mult deloc, dom’ profesor, ştiţi şi dumneavoastră cum sunt tinerii din ziua de azi. – Aha, fac edificat. Şi cât aţi vrea să fie, stimată doamnă? (întreb ca la magazin, când cumperi cartofi: cât să fie?) – Păi, să fie aşa, de-un nouă. – Bine, stimată doamnă, se rezolvă. E grav dacă-i mai mult?

Dialogul ăsta l-am avut cam de opt ori. Sau zece, nu mai reţin. V-am spus că la mine cifrele se blurează uşor. Peste câteva zile urma să examinez împreună cu o colegă cam şaizeci de elevi. Pentru o cincime dintre ei s-a intervenit la mine. Când i-am spus colegei să scoată lista cu laureaţii la premiul Nobel, am constatat că la încă pe-atâţia se intervenise la ea. Eu n-am făcut nicio listă. Le-am promis tuturor că “se rezolvă”, dar nu m-am străduit să reţin niciun nume. Eram, încă de pe atunci, incapabil să refuz o stimată doamnă care se bazează pe sprijinul meu într-o mare problemă.

În ziua examenului am intrat în sală şi-am citit cu mare atenţie baremul. Corectasem deja la olimpiade, capacitatea mea de a evalua corect un elev nu ridica dubii. Am cunoscut-o pe colega co-examinatoare. Directoarea liceului a venit să ne explice să fim îngăduitori cu elevii pentru că anul trecut şi acum doi ani le-a predat un profesor necalificat. Adică fără studii de specialitate. Zbira e cunoscută pentru lipsa de maniere cu subordonaţii, aşa că n-are rost s-o menajez: Vreţi să-mi spuneţi că în ditamai capitala de judeţ, la câteva sute de metri de primărie, dumneavoastră aţi angajat pentru predarea limbii franceze un om fără şcoală? Aşa, şi? Aici urmează să se desfăşoare un examen naţional, nu? Sau e vreo excepţie?

Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele (recenzie)



Motto: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” Meister Eckhart

In centrul tratatului hermeneutic al lui Meister Eckhart sale se află primul verset dintr-o parabolă christică, aşa cum ni-l relatează Evanghelia lui Luca. Cu el începe ficţiunea sacră, peste el alunecăm ca pe derdeluş, prea grăbiţi să-i dibuim aiurea miezul încărcat de sens. N-o voi relua eu aici, oricine o poate citi până la saţietate. Voi recita însă, de câte ori?, cuvintele care trec prea lesne neobservate: “Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12).

 În volumul Initiation et réalisation spirituelle, René Guénon enumeră cele trei căi de realizare spirituală din hinduism: jnânâ – potrivită naturii luminoase (guna sattwa), bhakti si karma - potrivită naturii expansive (guna rajas). A treia tendinţă, cea tenebroasă (guna tamas) nu are nici o şansă de elevaţie spirituală. Iniţierea pneumatică, sau calea jnânâ, duce la marile mistere. Căile bakhti şi karma ajung la micile mistere. În Orient, tipul uman sacerdotal (casta brahmanilor) este calificat pentru Jnâna-mârga. Tipul războinic (casta kshatriya), destinat activităţii exterioare, este calificat pentru Bhakti-mârga, în vreme ce tipul manual (casta negustorilor, a agricultorilor şi a meşteşugarilor, numită vaishya) – pentru Karma-mârga. Fireşte, castei servitorilor (shudra) şi celor în afara castelor (paria) nu le este dedicată nici o iniţiere, nici un parcurs spiritual. Ei nu pot, lucru evident pentru cei care cunosc.

vineri, 27 mai 2016

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (II)

Vezi Partea I.

Regimul ginţilor nu a fost distrus când a fost pus în faţa regimului cetăţilor. Însă, erau în fond două regimuri diferite. Familia era prea puternică şi prea independentă pentru ca puterea socială să nu simtă nevoia s-o slăbească. “Vechea gintă cu vatra ei unică, cu şeful ei suveran, cu domeniul său indivizibil, se concepe atâta timp cât durează starea de izolare şi nu există altă societate în afara ei. Dar imediat ce oamenii sunt reuniţi în cetate, puterea vechiului şef este inevitabil micşorată; căci în vreme ce el este suveran acasă, este concomitent membrul unei comunităţi; ca atare, nişte interese generale îl obligă la sacrificii şi nişte legi generale îi cer supunerea. În ochii săi şi mai ales în ochii inferiorilor, demnitatea sa este diminuată. Apoi, în această comunitate, oricât de aristocratic ar fi ea constituită, inferiorii contează totuşi cumva, fie şi din cauza numărului lor.

 Familia care numără mai multe ramuri şi vine în comiţii înconjurată de o mulţime de clienţi, are în mod natural mai multă autoritate în deliberările comune decât familia puţin numeroasă şi care numără puţine braţe şi puţini soldaţi. Or aceşti inferiori îşi simt la scurtă vreme importanţa şi forţa; un anume sentiment de mândrie şi dorinţă pentru o soartă mai bună se nasc în ei.” Inevitabil, forţa familiilor scade. Nu se poate preciza când anume s-a petrecut acest lucru, fiind probabil un proces de lungă durată, declanşat la început numai în anumite familii. Nu se ştie când anume a dispărut dreptul primului născut, se ştie doar că a dispărut. La Roma, se pare că regii au făcut tot ce-au putut pentru a-l suprima, dezorganizând astfel ginţile.

joi, 26 mai 2016

Fustel de Coulanges, Cetatea antică (recenzie) (I)



Motto: “Cum se face că instituţii care se îndepărtează atât de puternic de tot ceea ce avem noi idee astăzi au putut să se stabilească şi să funcţioneze atât de mult timp? Care este principiul superior care le-a dat autoritate asupra spiritului oamenilor?” (Fustel de Coulanges)

 Lucrarea lui Fustel de CoulangesLa Cité antique. Etude sur le culte, le droit, les institutions de la Grèce et de Rome – este o incursiune foarte reuşită în istoria mentalităţilor. Iar ceea ce distinge întreprinderea lui de eforturile unui Jacques Le Goff sau ale unui Georges Duby este faptul că îşi propune să sondeze, atât cât este cu putinţă, antichitatea pre-istorică, cea de dinainte de Homer şi de Romulus, adică să treacă de fatidica barieră a secolului VI înainte de Hristos. Începe modest prin a face o constatare crucială, prea des uitată în zilele noastre: “Ceea ce avem de la ei şi ceea ce ne-au lăsat moştenire ne face să credem că ei ne semănau; ne este destul de greu să-i considerăm ca fiindu-ne străini; aproape întotdeauna pe noi ne vedem în ei. De aici provin multe erori. Este imposibil să nu te înşeli în privinţa popoarelor vechi atunci când îi priveşti prin intermediul opiniilor şi a faptelor timpurilor noastre.” Postulatul istoriei mentalităţilor merge împotriva abstracţiei iluministe a “Omului”: nu există Omul, există oamenii, diferenţele fiind, din anumite puncte de vedere, covârşitoare, pentru că vizează cele spirituale, şi sunt mai importante decât asemănările, care ţin de infrauman.

Asumarea calitativă

Eram zilele trecute cu o clasă de a XII-a, şi bighideam unul din sujeturile de bac puse la dispoziţie de minister. Simpluţoidale. Ajung la un text de presă, din Le Monde parcă, cu bătrâni, cu cât de mulţi vor fi bătrânii peste douj’ de ani, cu cât de puţini vor fi tinerii, cu recuperarea bătrânilor în diverse scopuri bune şi frumoase în societatea noastră multicivilizată. Paca-paca, limbă de lemn, cine zicea că doar comuniştii izbesc troaca, adică de ce totalitarismul democratic n-ar face şi el ciaca-paca?

Dau de o sintagmă: “la prise en charge qualitative”. Adică “asumarea calitativă”. Asumarea bătrânilor de către societate, adică. Versus la prise en charge quantitative, se subînţelege, doar bătrânii nu-s cantitate pură, noa? Îi băgăm în aziluri cu tot respectul, asta e la prise en charge, în interesul lor, fireşte, că şi găina o ţinem în crescătorii în interesul ei, doar n-o lăsăm să umble lela şi s-o mănânce vulpea, mai bine o mâncăm noi, e mult mai bine...

Mi-am amintit de o discuţie pe care o avusesem în urmă cu câţiva ani cu o colegă franţuzoaică, venită la un master în România. O discuţie la o cafea, unde tocăm problemele modernităţii. Îi vorbesc despre bătrâni şi abandonarea lor. Instituţionalizarea este tot o formă de abandon, este abandonul steril, fără remuşcări, lasă dragă că acolo îi au pe cei de vârsta lor, cu care au ce discuta – e o crimă vorba asta, bătrânii au nevoie de copiii lor, de nepoţii lor, şi nepoţii au nevoie de bunicii lor, ca să le numere ridurile şi să se agaţe de mâinile lor pătate.

miercuri, 25 mai 2016

René Guénon, Marea Triadă (recenzie)



Zilele trecute, un bun prieten îmi făcea o observaţie justă: chinezii sunt Alteritatea absolută; în comparaţie cu ei, indienii ne sunt de-a dreptul accesibili. Nimic mai adevărat: cu o istorie scrisă mai veche cu câteva mii de ani decât ceea ce constituie pentru europeni începutul Istoriei, perfect autarhici până nu demult, imposibil de cucerit însă fără dorinţa de a cuceri ei înşişi pe cineva (cu excepţia dureroasă a Tibetului), chinezii sunt nu o ţară cu un stat în dimensiunile obişnuite ale cuvintelor, ci singura civilizaţie-naţiune, o planetă aparte ce s-ar putea lipsi fără efort de restul lumii. 

Lucrarea lui René Guénon e o cheie hermeneutică spre universul spiritual chinez, un spaţiu volatil şi care ni se refuză, spre care nu mai găsim azi decât porţi de acces vulgare („pericolul galben”), în detrimentul lucrurilor cu adevărat importante care ne leagă, dincolo de paradoxul aparent al acestei afirmaţii, de Ţara Chitailor. Este o carte despre marile repere ale taoismului, dar în egală măsură despre corespondentele acestora în celelalte forme de spiritualitate ale lumii. Citind-o, ai senzaţia că te întâlneşti cu o gramatică a religiilor, ale cărei categorii, oricât de deconcertant s-ar realiza în „limbile divine”, împlinesc rostul oricărei gramatici normative: fac totul inteligibil.

 Şi mai este Marea Triadă o lucrare despre alchimie, adică despre devenirea antropologiei întru divin. Compararea minuţioasă a principalelor repere ale Căii Spirituale în tradiţiile: hermeneutică, islamică, hindusă şi taoistă vine să întărească teza principală: lumea chineză e o parte organică a lumii noastre, iar în sensul cel mai profund, dincolo de beţişoarele pentru orez, de ceremonia ceaiului, de tchan şi de surânsul enigmatic al mandarinilor, aspirăm cu toţii să devenim Wang…

marți, 24 mai 2016

Fustel de Coulanges despre religia grecilor şi a romanilor

“Astfel pe timp de pace şi pe timp de război, religia intervenea în toate actele. Ea era peste tot prezentă, învăluia omul. Sufletul, corpul, viaţa privată, viaţa publică, festinurile, sărbătorile, adunările, tribunalele, luptele, totul era sub imperiul acestei religii a cetăţii. Ea regla toate acţiunile oamenilor, dispunea în toate clipele de viaţa lui, îi fixa toate obiceiurile. Guverna fiinţa umană cu o autoritate atât de absolută încât nimic nu rămânea în afara ei.

luni, 23 mai 2016

Contele Joseph de Maistre, herald al Tradiţiei

În fragmentul 65 al Omului Recent, Horia-Roman Patapievici afirmă că Joseph de Maistre este indicatorul temporalizării lumii, “reacţionarul” revulsat de schimbarea ce se opera în timpul vieţii lui între substanţe-esenţă şi substanţe-timp. Până în secolul luminilor, ideea de a vinde pământul moştenit din neam în neam era cu totul de negândit. Momentul în care feudele încep să fie schimbate pe un teanc de bancnote este începutul lichefierii generale. Martorul acestei schimbări paradigmatice de amploare, în care oraşul meşteşugarilor devine mai important decât castelul nobilului, în care suzeranitatea pretinde a izvori din mase iar prostituatele sunt urcate goale pe altar, în chip de “zeiţe ale raţiunii”, este contele Joseph de Maistre.

Cine a fost acest ilustru necunoscut? Istoric vorbind, un savoiard născut la jumătatea secolului al XVIII-lea, primul din cei zece copii ai unei familii de origine franceză. Educat de iezuiţi, latinizant şi grecizant până în măduva oaselor, a primit o formaţie în care teologia şi filosofia de cea mai bună calitate se împletesc într-o armonie pe care epoca noastră n-o poate nici măcar imagina. Tatăl său fiind preşedintele Senatului savoiard, cariera politică a fost una din opţiunile cele mai fireşti ce i se ofereau. A reprezentat cu succes interesele regelui Carol-Emanuel IV de Sardinia, suzeranul Ducatului de Savoia, pe lângă Imperiul Rus, în calitate de ambasador plenipotenţiar, după ce în prealabil exercitase funcţia de regent.

sâmbătă, 21 mai 2016

Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor

Există o puternică asemănare între enciclicele papale şi fattwa islamice. Ambele demersuri se întâlnesc în dezideratul definirii binelui şi a răului. Ambele interpretează corpusul doctrinar în raport cu exigenţele veacului, pornind invariabil de la textele sacre nemuritoare. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, ambele sunt la fel de hulite de către lumea modernă, căreia îi relevează urâţenia şi zădărnicia.

Sanctitatea Sa, Sfântul Părinte Paul VI, a redactat şase enciclice: Ecclesiam Suam (6 august 1964), Mense Maio (29 aprilie 1965), Mysterium Fidei (3 septembrie 1965), Christi Matri (15 septembrie 1966), Populorum Progressio (26 martie 1967), Sacerdotalis Caelibatus (24 iunie 1967). Ultima dintre ele este Humanae Vitae, din 25 iulie 1968. Cei din urma zece ani ai pontificatului său, altminteri foarte scurt (între 1963 şi 1978) nu au mai adus nici o enciclică.

Ultima dintre ele este, de departe, cea mai cunoscută, şi se poate spune că opinia ecleziastică era aşteptată încă de la începutul anilor ’60, când apăruseră primele contraceptive orale. Cam pe atunci Papa Ioan XXIII stabilise o comisie formată din şase specialişti non-teologi care să studieze chestiunea controlului naşterilor şi a demografiei populaţiei. Papa Paul VI a lărgit comisia, adăugându-i teologi, fizicieni, episcopi şi cupluri creştine. Deşi este ultima apărută în ordine cronologică, Humanae Vitae (Despre viaţa omenească), se poate spune că a fost prima în ordinea anticipării.

vineri, 20 mai 2016

Legile lui Manu despre pedeapsă

În Cartea a şaptea, Despre conduita regilor şi a clasei militare, versetele 17-31, putem citi:

“Pedeapsa este un rege plin de energie. Este un administrator iscusit, este un înţelept legiuitor, este recunoscută ca garant al îndeplinirii datoriilor celor patru caste. Pedeapsa guvernează omenirea, pedeapsa o protejează. Pedeapsa veghează în timp ce toată lumea doarme. Pedeapsa este justiţia, spun Înţelepţii.

Administrată cu circumspecţie şi atunci când este nevoie, ea procură popoarelor fericirea, în vreme ce aplicată fără măsură, le distruge din temelii. Dacă regele nu ar pedepsi fără încetare pe cei care merită să fie pedepsiţi, cei mai puternici i-ar prăji pe cei mai slabi, ca pe nişte peşti, pe grătar, cioara ar veni să ciugulească ofranda de orez, câinele ar linge untul, n-ar mai exista drept de proprietate, omul de cea mai joasă speţă ar lua locul celui din casta cea mai elevată.

Pedeapsa domneşte asupra omenirii, căci un om virtuos în mod natural este greu de găsit. Teama de pedeapsă dă voie lumii să guste din bucuriile care-i sunt permise. Îngerii (Deva), Demonii (Aşura), Muzicienii celeşti, Giganţii, Şerpii, îşi îndeplinesc funcţiile mânaţi de teama de pedeapsă. Toate regnurile ar degenera, toate barierele ar fi rupte, universul nu ar fi decât confuzie, dacă pedeapsa nu şi-ar mai face datoria.

joi, 19 mai 2016

Edward W. Said, Orientalism (recenzie)


Motto: « Un oriental trăieşte în orient, trăieşte o viaţă de lene orientală, într-o stare de despotism şi de senzualitate orientale, plin de fanatism oriental. » (Edward W. Said)

 Profesor de engleză şi literatură comparată la Columbia University, Edward Wadie Said a fost, din multe puncte de vedere, cea mai importantă voce a diasporei palestiniene, echivalentă în ale erudiţiei intelectuale cu cea a lui Yasser Arafat în ale acţiunii politice. Născut la Ierusalim în 1935, în epoca Mandatului britanic, într-o familie creştină cu puternice simpatii occidentale (tatăl – cetăţean american cu rădăcini arabe, iar mama – admiratoare a Prinţului de Wales), făcea referire la sine numindu-se « un creştin implicat în cultura islamică ». Poate că dacă n-ar fi exista acest cocktail identitar fabulos (un băiat arab cu prenume britanic care face şcoala în Egipt, cu un paşaport american în buzunar), critica epistemologiei orientaliste nu ar fi fost niciodată abordată aşa cum a făcut-o cel care devenea, la apogeul carierei, membru al American Academy of Arts and Science, al Royal Society of Litterature şi al American Philosophical Society.

 Presărată cu teze, argumentaţii meticuloase şi vaste exemplificări documentate, lucrarea sa principală, Orientalism, este construită în jurul unei idei-nucleu : pseudo-ştiinţa orientalismului este o sumă de presupuneri false în legătură cu tot ceea ce nu este Euroamerica. Întreaga percepţie a Occidentului faţă de restul lumii este în cel mai bun caz suspectă, iar în general lipsită de orice valoare autentică. Enunţând dintru început acest lucru, considerăm că nu este lipsit de interes să survolăm hăţişurile unei lecturi demistificatoare.


miercuri, 18 mai 2016

E. F. Schumacher, Un îndrumar pentru cei dezorientaţi (recenzie)



Motto: “Cea mai slabă cunoaştere care poate fi obţinută în legătură cu cele mai înalte lucruri este cu mult mai vrednică de a fi dorită decât cea mai sigură cunoaştere a celor mai de jos lucruri.” (Toma d'Aquino)

 Cartea economistului internaţional Ernst Friedrich Schumacher n-ar fi fost poate scrisă dacă în viaţa acestuia nu s-ar fi petrecut o întâmplare aparent neînsemnată: aflat în Leningrad, autorul a vrut să identifice pe hartă o biserică. Efortul fiind fără rezultat, a apelat la un trecător. “Noi nu punem pe hartă biserici”, i-a răspuns acesta. Deloc descurajat, Schumacher a insistat atrăgând atenţia că există biserici pe hartă. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.” Această carte este despre o hartă şi despre biserici vii, despre oameni care se uită pe hartă după ele şi găsesc muzee. Din nefericire, această carte este şi despre oamenii care, aflaţi în faţa unei biserici vii, refuză să intre în ea pentru că harta pe care o au în mâini nu le indică nimic în legătură cu locul acela.

 Parabola hărţii care duce la o comoară fabuloasă, cu care ne-au obişnuit romanele de aventuri ale copilăriei, nu e un simplu divertisment. De fapt, cam asta facem din momentul în care o pornim prin viaţă. Fără excepţie, căutăm comoara. Într-un fel sau altul, toţi vrem să ne îmbogăţim: cu senzaţii, cu experienţe, cu idei, cu sfinţenie, cu bani. Nu cheltuiala, ci promisiunea risipei, nu satisfacerea nevoilor, ci afundarea într-o bogăţie nesfârşită este cel mai desăvârşit motor al vieţii. Există un preaplin al ascezei faţă de care orice economie e meschină. Există boieri ai spiritului pe lângă care bogaţii în bani sunt cerşetori respingători. Îndrumarul lui E.F. Schumacher este despre falsificarea celei mai preţioase dintre hărţile unei civilizaţii: harta intelectuală.

marți, 17 mai 2016

Comitetul Invizibil - Insurecţia care va veni (recenzie)

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)
 “Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)
Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi)

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri.

 Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte paradoxul.

luni, 16 mai 2016

Profa de sexuală

Când văd entuziasmul unora privind poporul român cel nemuritor, un fel de popor-ales-la-pătrat, localizat drept în Grădina Maicii Domnului din spaţiul carpato-danubiano-undeva, sincer vă spun că mă apucă jalea. Am tradus prea multe certificate de naştere ale unor pui de români născuţi pe aiurea ca să nu mă tem că Istoria ne poate îneca şi pe noi în valurile ei. Cum să mai crezi în românism când vezi că noua generaţie e formată din Gianluigi, Carlos, David, Alessandra, Jessica şi Alessia? Ştiţi câţi elevi cu numele de Ion am avut în douăzeci de ani de şcoală? Unul singur din peste trei mii. Un excentric. Ştiţi câţi de Gheorghe şi câţi de Dumitru? Niciunul, respectiv niciunul. Scoateţi nasul din profeţiile lui Sundar Singh şi uitaţi-vă în jurul vostru, ne stingem, suntem din ce în ce mai puţini iar când ne caută cineva la calităţi găseşte mai multe în Descriptio Moldaviae decât în lumea de azi.

Nu suntem cu totul pierduţi, nu încă. De aceea aş trece băşcălia la capitolul piese esenţiale din defensiva de aur. E spurcată rău băşcălia când vine vorba de valori autentice, poţi măcina piedestalul oricărui geniu dacă torni lichidul ăsta nediluat peste el. Cum să spun, e ca vinul fără şpriţ, nu-ţi trebuie mult ca să te dea cu roţile-n sus. Cândva, Burebista i-a obligat pe daci să smulgă viile, dar cine şi cum ne-ar putea învăţa să smulgem băşcălia din minţile şi de pe vârful limbilor noastre despicate? Pentru că, să ne înţelegem, băşcălia este o stare de detaşare, o neimplicare la care alte popoare nu pot visa nici în rate cu dobândă fixă. Ţineţi minte basmul lui Andersen cu straiele cele noi ale împăratului, în care toată lumea se preface că topmodelul monarhic era îmbrăcat, dar numai un copil spune: Împăratul este nud? Aceea este o băşcălie stângace. Singura pe care Andersen a produs-o vreodată. Noi facem trei din astea la micul dejun, de antrenament. Se spune că Andersen s-ar fi rugat că mai poată produce una, numai una. Nţ, nţ, i-ar fi răspun Preabunul, nu te-ai născut român. Avem monopol pe băşcălie.

Educaţia sexuală pe care vrea Occidentul civilizat să ne-o bage, mă scuzaţi, pe gât, este o chestie foarte serioasă. E genul de chestie serioasă care nu suportă nici o tahicardie scăpată de sub control, nicio transpiraţie neperspirată cuviincios, nicio poantă ţărănească cu miros de slană şi ceapă. De aceea demonul acesta va fi tămâiat cu băşcălie made in România (pentru că made in China n-are nici China). Iar locul blasfemiilor va fi taman şcoala românească, acolo unde repejor profesoara de educaţie sexuală va fi doamna de sexuală, după modelul doamnei de civică şi a doamnei de tehnologică. Elevul român are rău de cuvântul “educaţie”, se fereşte de el precum pisica de apă, o fi crezând că e ceva tabu. Eh, şi când stau şi mă gândesc că unii elevi merg la “me’taţii”, mâncând carevasăzică silabe de maximă importanţă, tare cred că elevii o vor căuta la cancelarie pe “doamna’ sexuală”.

sâmbătă, 14 mai 2016

Lucian Boia, Mitul democraţiei (recenzie)



Lucian Boia a scris foarte multe cărţi. De fapt, e vorba de aşa de multe cărţi încât oamenii culţi ştiu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiţi să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieţii sale, iar ceasul morţii l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culţi ştiu dinainte ce scrie în cărţile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul şi eseistul Lucian Boia se adreseză unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocţi, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele şi literele sale ar fi fost sorbite şi plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care ştiu deja tot ce poate el spune.

Într-un mod inexplicabil şi complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subţire, ştiam tot ce conţine dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce ştiu. Mai ales ceea ce ştiu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie şi am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce ştiam şi ceea ce am aflat este considerabil.

Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezenţa istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi şi eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproşează că s-ar fi abătut de la metoda ştiinţifică, de fapt nu-i pot ierta producţiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărţile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reuşeşte în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai uşor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentaţia de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.

joi, 12 mai 2016

Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu

Alain Besançon, în eseul Islamul (Commentaire nr. 107, 2004), oferă un traseu analitic sfârşit abrupt cu o coliziune ideatică: “Pentru a aborda cum se cuvine islamul, ar trebui inventat un concept greu de gândit precum idolatria faţă de Dumnezeul lui Israel.” Stilul universitar, care construieşte iluzia obiectivităţii printr-o anume echidistanţă de sorginte lexicală, l-a împiedicat să spună, şi probabil să vadă şi să aibă un recul în faţa accidentului conceptual la care ajunsese, nu doar greu de gândit, ci cu certitudine imposibil de susţinut. Filosoful francez demonstrează cu prisosinţă câteva adevăruri care nu au nevoie de nici o demonstraţie: întâi, că autoritatea cuiva în câteva domenii (lumea modernă, forme ale totalitarismului, creştinism) nu garantează implicit competenţele în alte domenii (lumea orientală, metafizică, islam); mai apoi, că a şti să scrii nu e totuna cu a şti să gândeşti – în fapt, cele două lucruri se întâlnesc rareori în acelaşi om; şi nu în ultimă instanţă, că o analiză bine strunită nu garantează în sine accesul la o sinteză justă, în ciuda prestigiului conferit metodei carteziene. De fapt, analiza absolută, dacă ar exista aşa ceva altundeva decât sub forma unui deziderat intangibil, acumulează metodic o cantitate indefinită de detalii, niciodată suficiente, neputând fi vreodată exhaustivă, sfârşindu-se doar printr-un imperativ exterior travaliului pe care îl execută. În vreme ce sinteza este, cum altfel?, rezultatul unei fulguraţii, rodul intuiţiei intelectuale, facultate cu mult superioară raţiunii, şi se poate lipsi cu totul de analiză.

 Într-un mod inadmisibil pentru că pueril, Alain Besançon se înşală. În gramatica religiilor există o definiţie a idolatriei comună tuturor căilor spirituale, fără excepţie. Este un trop (şi nu e unicul!) în raport cu care hindusul, musulmanul, evreul şi creştinul se întâlnesc într-o armonie deplină, aşa cum sunt în raport cu toate adevărurile metafizice. La origine, idolul a fost un simbol, o treaptă spre Dumnezeu. Un adevăr încifrat, o lecţie non-lineară adresată intuiţiei, un cumul de sensuri în cascadă, la care se poate ajunge printr-un efort de înălţare a spiritului. Numai că ceea ce era menit ascensiunii intelectuale, a devenit în urma decăderii ciclice contrariul a ceea ce era menit: idolul a devenit o piedică în atingerea adevărului. Şi de aceea, acolo unde această degenerescenţă a atins cote alarmante, a fost nevoie ca simbolurile de lemn şi piatră să fie arse şi călcate în picioare, paradoxală blasfemie eliberatoare.

miercuri, 11 mai 2016

Suma tuturor scăderilor noastre

El este Tudor, mecanic auto. Astăzi a venit un client cu o problemă la suspensie. I-a spus că sunt stricate bucşele, capetele de bară şi rulmenţii. De fapt, era doar un rulment stricat. Şi-a dat seama din prima. Tudor s-a uitat la client şi a înţeles că are de-a face cu un habarnist. Aşa că l-a jumulit de să-i meargă fulgii. Tudor este un profesionist, foarte bun pe meseria lui.

El este Mircea, medic chirurg. Astăzi a venit un pacient. I-a spus că are nevoie urgentă de operaţie şi fără 3000 de euro nu mişcă un pai. De fapt, pacientul e doar bătrân şi cu bani, deci tot e nevoie de o intervenţie ca să-i rezolve măcar parţial problema. Cea cu banii, că bătrâneţea... Mircea este un profesionist, el nu face decât ceea ce se poate.

Ea este Anda, funcţionar la ANAF. Astăzi a venit un contribuabil ca să-i calculeze penalităţile după amnistia fiscală. Din zăpăceală, a cam încurcat procentele, dar contribuabilul a plătit şi gata. Un pic cam mult. Acuma, ce să facă? Trebuia să fie şi el atent, să nu lase totul pe umerii ei. A greşit, dar cel puţin nu şi-a pus banii în buzunar, surplusul s-a dus la stat. Ea n-a furat pe nimeni. Anda este o profesionistă, ea nu-şi permite nicio greşeală.

marți, 10 mai 2016

René Guénon, Forme tradiţionale şi cicluri cosmice (recenzie)



Printre ultimele volume alcătuite postum de către Roger Maridort, la aproape două decenii de la stingerea lui René Guénon în Cairo (Egipt), se numără şi culegerea, cumva surprinzătoare prin eclectismul ei aparent: Forme tradiţionale şi cicluri cosmice. S-ar fi putut numi, după cum spune editorul, Fragmentele unei istorii necunoscute. Noi am fi preferat să-i spunem altfel: Istoria dinaintea Istoriei, pentru că toate studiile cuprinse între paginile ei trimit, pornind de la textele sacre ale mai multor religii, dincolo de fatidicul secol VI î.e.n., adică acolo unde istoria mai mult sau mai puţin oficială ori se opreşte neputincioasă, ori începe să fabuleze ritos.

 Un articol despre doctrina ciclurilor cosmice în religia hindusă, altul despre Atlantida şi Hyperboreea, câteva abordări despre creaţia omului în iudaism şi ştiinţa numerelor din Kabbalah, încă ceva despre tradiţia hermetică, la care se adaugă vreo zece recenzii – cu greu ai crede că un fir logic leagă acest amestec derutant. Şi totuşi, da, aşa e, şi dacă ne întrebăm de ce nu ne-a lăsat un volum închegat, nu trebuie uitat că René Guénon a fost foarte prudent în privinţa temei, nevoind să aţâţe prea mult o curiozitate deja prea excitată de abordările epocii, care mai de care mai fanteziste şi mai eronată. Să nu uităm ca ultimele religii (Buddhismul, Creştinismul şi Islamul) păstrează o pragmatică tăcere în privinţa unor imense etape din trecutul omenirii, dezvăluind cu zgârcenie şi metaforic adevărurile grele ce ne-au precedat, şi e de înţeles deci de ce n-are rost să adăstăm prea mult nici noi asupra lor. Cel capabil să priceapă, şi dispus să cerceteze, trebuie să ia calea Iudaismului şi a Hinduismului, a căror memorie adâncă a reţinut inevitabil mai mult.

duminică, 8 mai 2016

De ce sunt împotriva protestelor la adresa sistemului medical

Aşa deci, au diluat maglavaiţurile alea cu care dezinfectau infecţiile numite spitale. Iar noi acum, cu conştiinţa civică erectă, trebuie să lăsăm din mână telecomanda de la televizor, tastatura, lingura sau sapa şi să protestăm. Mă străduiesc foarte mult să înţeleg anumite detalii şi nu-mi vine nimic în cap, nu-mi vine şi pace. De exemplu, n-am să înţeleg în veci cum vine treaba cu protestul. Adică de ce şi în ce scop eu, ca individ, eventual alături de ţ indivizi ca să formăm o masă amorfă de indivizi însufleţiţi de conştiinţă civică, mă prezint în faţa statului şi-i bat obrăjorul bucălat cu degetul arătător, sau îl mângâi pe căpuţ, tot aia-i, adăugând explicativ: “Măi, statule, păi se poate să mă furi tu pe mine la dezinfectanţi, măi?” Iar statul, fire sensibilă, se lasă impresionat şi îşi cere scuze în mod public de la manifestanţi, după care toţi ne dăm mâna, ne pupăm şi mergem la o bere cu tatăl nostru, statul.

Probabil că sunt un troglodit, dar cred că am mai puţine şanse să mă înţeleg cu statul decât să dresez un elefant turbat, pişcat de streche şi care n-a mai băut apă de trei zile. E o chestie de echilibru de forţe, până la urmă. Plus că elefantul te omoară şi gata, pe când statul te jupoaie de impozite dar te lasă să trăieşti până-ţi creşte pielea la loc, ca să te mai jupoaie o tură. În urmă cu câţiva ani m-am trezit cu o somaţie de la ANAF să-mi plătesc contribuţia la sănătate. M-am dus la tanti la ghişeu s-o întreb dacă se simte bine, că eu sunt asigurat, am şi doctor de familie, ce să mai plătesc? Da, e adevărat, sunteţi asigurat ca profesor, acum trebuie să plătiţi şi pentru veniturile făcute în ultimii cinci ani ca traducător. Nu pricep şi pace, păi de ce să plătesc câtă vreme sunt deja asigurat şi plătesc? Îmi dă cineva două paturi dacă merg în spital, două diagnostice, două porţii de mâncare, două pături, două aspirine? Dacă ceea ce obţin este taman acelaşi lucru, de ce vreţi să plătesc şi pentru al doilea loc de muncă? Cică aşa e legea.

Eu aş pune botul şi la democraţie, dacă aş şi că există o minimă posibilitate ca cetăţeanul să influenţeze procesul legislativ. De exemplu, să putem decide noi, pulimea, cine sunt aliaţii externi ai României. Sau impozitarea. Ştiu că trebuie plătite impozite, dar nivelul de lăcomie al leviatanului a depăşit cu totul orice limită a suportabilităţii. Calculaţi-vă impozitele şi vedeţi că mai bine de 60% din ce câştigaţi se duce pe gura veşnic nesătulă a statului. Niciodată în istoria omenirii n-a existat un nivel de subjugare ca în timpul libertăţii şi al democraţiei noastre. Aş vrea să votez undeva să ne mai slăbească. Da, ştiu, visez. E democraţie în sensul că putem alege care lup să ne mulgă. Nu avem voie să decidem dacă vrem sau nu să fim asiguraţi medical.

Edgar Morin, Spiritul timpului (recenzie)



Apărută pentru prima dată în 1962, această carte a fost imediat pusă la index. Motivul? Îndrăzneala de a fi pus la îndoială “universalitatea potenţială” a operelor izvorâte din cultura industrială. A făcut scandal, a fost repede acoperită cu uitarea lumii academice. A venit timpul să recitim acest volum apărut în plin delir al revoluţiei sexuale, într-un moment când modelul capitalist era la apogeu. A sosit momentul să ne evaluăm împreună cu Edgar Morin societatea în care ne aflăm, cu nimic diferită de cea din urmă cu jumătate de veac, puţin doar mai adâncă, mai înglodată şi mai fără de speranţă azi decât pe atunci.

Citind aceste pagini şi fiind impresionaţi de formidabila sinteză întreprinsă de-a lungul lor, e cu neputinţă să nu ne punem acut problema sensului. Scrierea aceasta este despre un vârtej, despre o beţie, despre nebunia noastră, despre spiritul timpului. Însă e rece, are aerul de a fi elaborată într-un colţ liniştit, la marginea iureşului. Se poate citi şcolăreşte, de la cap la coadă, dar poate fi abordată pe sărite, la rigoare chiar de la coadă spre cap. Are noimă în ansamblu, are noimă în fiecare paragraf. Şi ne întrebăm cum se poate ca cineva să surprindă atât de bine sensul acestui tip de societate, în orbirea cvasi-generală. Pentru că, în mod evident, despre asta e vorba în lucrarea lui Edgar Morin, despre surprinderea unor linii de forţă, despre decelarea unor repere care trasează punctele cardinale într-un haos.

Vom încerca în rândurile următoare să redăm chintesenţa volumului, conştienţi fiind că e cu neputinţă să faci un rezumat la ceea ce este deja o sinteză, altcumva decât ciuntind şi renunţând la lucruri tot atât de importante ca ceea ce am ales să preluăm. Dar cum poate fi altfel o recenzie a unei cărţi extraordinar de dense şi de vii, altfel decât ceea ce este insectarul faţă de o pajişte pe care zboară fluturi? Fiecare subtitlu e un ac care ţintuieşte în decorul neutru ceea ce altfel e demonstraţie, e raţionament, e polemică. Modul de aranjare a exponatelor va fi tot cel al libelulelor într-o vitrină: după mărimea aripelor, după culoarea antenelor, şi nu în ultimul rând după criteriile care ascund sub pretenţiile autorităţii bunul plac al celui ce stă în spatele lucrului făcut.

vineri, 6 mai 2016

C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr (recenzie)



Aproape oricine îl evocă astăzi pe C.S. Lewis, nu uită să adauge, cu subînţeles, că a fost un prieten apropiat al lui J.R.R. Tolkien. De ca şi cum inspiraţia acestuia din urmă ar putea avea vreun rol explicativ în ceea ce priveşte opera primului, în virtutea unui misterios principiu al inspiraţiilor comunicante. Un prieten mai puţin celebru, Owen Barfield, e de natură să ne aducă o reflecţie cu mult mai substanţială : “Lewis taught me how to think, and I taught him what to think.” Neavând motive să ne îndoim în privinţa zicerii celui ce a scris Poetic Diction, pornim această recenzie de la constatarea unei întâlniri din ce în ce mai dificil de făcut în zilele noastre, cu cineva care poseda ştiinţa rară a gândirii bine strunite, a exerciţiului intelectual cu rost, a unui om care, în plină agitaţie onanistică universitară izbutise să nu se piardă pe sine.

 Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr este rezultatul livresc al unui asemenea tip de demers intelectual. Deja abordarea temei demonului presupune luciditate şi un dublul risc : pe de o parte cel al alunecării în fantezii subiective, pe de alta cel al unei recepţii reticente din partea publicului. O reuşită improbabilă deci, căreia i se adaugă strângerea din umeri a toma-necredincioşilor care nu sunt dispuşi să creadă ceea ce se sustrage buricelor degetelor. “În ce priveşte diavolii, rasa omenească poate face două greşeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existenţa lor. A doua e să creadă în ea şi să-şi bată capul cu diavolii în prea mare şi dăunătoare măsură. Ei înşişi se bucură la fel de ambele erori şi-i vor saluta pe materialist, ca şi pe magician, cu aceeaşi desfătare.” Lucrurile sunt ceea ce sunt, enunţă simplu C.S. Lewis, aşa că trebuie să ne concentrăm pe ele, şi nu pe anticipări inginereşti ale impactului de piaţă. Cu condiţia, fireşte, să ştim despre ce vorbim…

 Pe scurt, aflăm că diavolul …

joi, 5 mai 2016

Jean Baudrillard, În umbra majorităţilor tăcute (recenzie)



Motto: „Putem să ne întrebăm în privinţa faptului ciudat că după mai multe revoluţii şi un secol sau două de ucenicie politică, în ciuda ziarelor, a sindicatelor, a partidelor, a intelectualilor şi a tuturor energiilor puse în slujba educaţiei şi a mobilizării poporului, se mai găsesc (şi vor fi exact tot atâtea în zece sau în douăzeci de ani) o mie de persoane gata să protesteze şi douăzeci de milioane « pasive » – şi nu doar pasive, dar care preferă fără ocoliş, de bună credinţă şi în deplină bucurie, fără măcar să se întrebe de ce, un meci de fotbal unei drame umane şi politice?

 Titlul volumului trimite la unul dintre romanele lui Marcel Proust, A l’ombre des jeunes filles en fleurs. Şi, ca şi în cazul creaţiei literare, discursul gravitează în jurul unui pol paradoxal, pe de o parte proiectabil, visabil, dar care nu încetează să se sustragă morganatic tuturor încercărilor de palpare: eternul feminin pentru romancier, masa tăcută pentru filosof. Proust a vrut să surprindă femeia, sau cel puţin ipostazele ei la care avea acces. Baudrillard vizează masa şi tot ceea ce intră în contact cu ea: politicul, mass-media, sensul şi socialul.

 Neputându-ne concentra pe toate liniile de forţă ale volumului, alegem să ne limităm la scrutarea interacţiunii a două dintre ele: masa şi politicul. Cele două noţiuni-entităţi coexistă, coabitează, se condiţionează, se limitează reciproc, se interpătrund, se confruntă. Însă nu ca într-un duel, cu parteneri pe măsură, deschişi şi dedicaţi, nici ca într-un joc, cu reguli şi satisfacţie, ci ca într-o încleştare agonică. Masa este creaţia modernităţii, societăţile tradiţionale necunoscând acest tip de societate amorfă, a-nucleară, a-structurală şi a-comunitară. Politicul apare tot cam pe atunci, şi îşi arogă autonomia numai după ce se desparte de religios, undeva în timpul vieţii lui Niccolò Machiavelli.

 Ca şi modernitatea, masa este o invenţie, de aceea definiţiile ei trebuie să fie şi ele inventate. Jean Baudrillard face apel la tot ceea ce epistemologia este susceptibilă să ne ofere pentru a crea din bucăţi o astfel de configurare. Astfel, nu există mase amorfe versus alte tipuri de mase, există doar mase pur şi simplu, care implicit sunt amorfe, neutre, fără centru. Masa face… masă, adică absoarbe orice încercare de a o electriza prin social şi politic, pe care le neutralizează pur şi simplu. Ele nu sunt bune conducătoare de social, nici bune conducătoare de politic, nici bune conducătoare în general. Tot ceea ce le traversează devine difuz, pentru a se pierde brusc, fără să lase urme.

miercuri, 4 mai 2016

Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: “Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce.” Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: “El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad.

 Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis – dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este un sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este “amestecarea limbilor” cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost “în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1) oamenii au zis: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide “să amestece limbile lor”.

 Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau “hubris” – mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii cât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată… Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: “Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var.” Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul “străin”, şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel…

marți, 3 mai 2016

Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur (recenzie)



Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)

 Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligatoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.

 Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.

luni, 2 mai 2016

Anselm de Canterbury – Despre libertatea alegerii (recenzie)



Italian născut în cetatea Aosta, pe vremea aceea în regatul germanic al Burgundiei, călugăr benedictin devenit mai apoi abate al mănăstirii franceze din Bec, Normandia, de al cărui nume s-a legat odată cu arhiescopia şi particula englezească de Canterbury, Sfântul Anselm ilustrează o altfel de uniune europeană. Una a cărei lingua franca era limba liturgică şi nu babelul multicultural de astăzi. Una ţesută în jurul acvilei cu două capete (Papa şi Împăratul) şi nu moneda unică europeană. Lumea care ne-a lăsat rafinamentul gândirii scolastice, ilustrat şi de dialogul pe care îl vom recenza în cele ce urmează. Cum ar putea ridicolele ideologii ale postmodernităţii cu care suntem contemporani să se compare cu înălţimile ce-au fost?

 Volumul De libertate arbitrii face parte dintr-o trilogie, alături de De veritate şi De Casu diaboli. Două dintre aceste texte pornesc de la un verset biblic, în spatele căruia se află un adevăr metafizic greu, şi pe care-l analizează până la ultimele consecinţe. Astfel, Despre adevăr dezvoltă Ioan 14, 6: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, iar Despre căderea diavolului un alt pasaj ioaneic: “Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8, 34). Dialogul Despre libertatea alegerii se concentrează asupra aporiilor privitoare la raportul dintre graţie şi liberul arbitru. Teza în jurul căreia evoluează textul este aceea că sursa acestor aporii este o înţelegere inadecvată a libertăţii.

 Dar să vedem întâi despre ce aporii este vorba. Dacă libertatea alegerii înseamnă putinţa de a păcătui sau nu, de ce ar mai fi nevoie de pogorârea milei divine când omul are puterea de a alege virtutea, ridicându-se astfel la locul hărăzit de Creator? Iar dacă graţia este totul, putând înnobila şi păcătosul şi nepăcătosul, de ce mai este imputat păcatul celui care, după toate aparenţele, a fost lipsit de acest dar? Paradoxul a traversat veacurile creştine iar exagerările în ambele direcţii, absolutizând fie graţia, fie liberul arbitru, au dus la Reformă şi la erezii de tot felul. Cei care l-au dezlegat în subtile moduri au rămas, pur şi simplu, creştini.