joi, 3 martie 2016

Vă rog frumos, aţi putea să-mi spuneţi cât costă ceva?

Se spune că la o vreme, în capitala imperială a Japoniei, Kyoto, era un bătrân care vindea ceai. Primăvara îşi ducea căruciorul sub florile de cireş, toamna căuta locul cu frunzişul cel mai des. Oamenii mergeau cu plăcere să cumpere ceai de la el, pentru că locul în care vindea era întotdeauna magnific, şi ceaiul avea negreşit gust bun. Ca să nu mai fie nevoit să răspundă la întrebările legate de preţ, care probabil îl plonjau într-o perplexitate nepotrivită cu spiritul comerţului, a scris pe o bucată de ceva, ce vreţi voi, n-am idee pe ce anume şi cu ce anume scriau japonezii în vremea aceea pe care nu m-am străduit s-o precizez. Textul însă merită cu prisosinţă: “Arigato, puteţi să-mi oferiţi pe ceai 100 de monede de aur, sau jumătate de gologan, pot chiar să vi-l dau gratis. Un singur lucru nu pot, şi anume să vă propun un târg mai bun ca acesta. Sayonara.”

Mai spune legenda că bătrânul n-ar fi acumulat niciodată absolut nimic, mulţumindu-se să-şi ţină zilele. Atunci când anii nu i-au mai dat voie să împingă căruciorul, l-a ars şi s-a retras în munţii albi ai Japoniei, petrecându-şi ultimii ani în meditaţie. Se mai spune că bătrânul ar fi fost maestru zen, unul din neştiuţii maeştri care nu au avut niciodată ucenic, pentru că nu-i greu să fii maestru, dar e lucru cu dichis să se lipească ucenicii de tine, nefiind cuviincios să-ţi faci reclamă ca maestru, un pic cam cum e interzis astăzi să-ţi faci promo ca avocat, lucru cu dichis spuneam, care se rezolvă strict prin predanie, trebuie cineva să-ţi aducă turma de discipoli şi să-ţi încredinţeze păstorirea lor, altfel cum pricepe prostul că tu eşti deştept şi-l poţi traversa pe el marea înot? Lui nu i-ar fi adus nimeni pe nimeni.


Eu zic că legenda se înşală, bătrânul nefiind maestru zen, ci profesor de economie. Iar noi, acum, suntem elevii lui. Pentru că întrebarea la care s-a străduit să dea răspuns era una fundamentală: “Cât costă ceva?” S-a sumeţit cândva Karl Marx să ne dea o definiţie a preţului, una de gospodină care salvează ziua salvând ciorba: “preţul este valoarea de schimb exprimată în bani”. Puţini dintre noi n-au luat un zece la lecţia asta, fără să observăm că valoarea epistemologică a definiţiei marxiste nu-i mai brează ca o afirmaţie de genul: “elefantul şi floarea-soarelui sunt înrudite, întrucât ambele au o tijă”. Ani mai târziu, Jean Baudrillard aduce o corecţie: “preţul incorporează valoarea-semn”. Cu alte cuvinte, suntem dispuşi să plătim, pe lângă costul de producţie + profitul, o sumă impresionantă pentru încărcătura simbolică a unui produs. Plătim mai mult pentru o maşină sexy decât pentru un simplu sicriu pe roţi, plătim mai mult pentru promisiunea frumuseţii dintr-o cremă decât pentru unsoarea de găină şi suntem dispuşi să ne ruinăm pentru o casă care să sublinieze cât de importanţi suntem noi în ochii celor care ne cred importanţi.


Ei bine, eu cred că şi neamţul şi francezul ar trebui să se ducă să bea un ceai. Amândoi pe-o băncuţă, sub flori de cireşi, meditând la ce spune profesorul de economie japonez: “Nu există comună măsură între lucruri, de aceea nimic nu este echivalentul a nimic. Dăruiţi-mi ceva, vă voi dărui un ceai. Nu-mi dăruiţi nimic, permiteţi-mi să vă dăruiesc un ceai. Eu vând fără să dau atenţie la superstiţia pieţei, ceaiul meu valorează exact cât credeţi că valorează. Aveţi dreptul să vă răzgândiţi, să-l cotaţi bearish azi faţă de ieri, bullish ieri faţă de azi. Aveţi chiar privilegiul de a crede că nu merită nimic.” Nimic nu costă nimic. Lucrul e un dar, preţul e un furt. Plecăciuni bătrânului maestru zen. Multe plecăciuni. Plecăciuni. Încă plecăciuni. Plecăciuni adânci. Plecăciuni.

Un comentariu: