Te-ai decis să-ţi cumperi o pipă şi să încerci experienţa
asta. Nu-i rău, nu-i rău deloc. E tot atâta diferenţă între a trage fum din
pipă şi a trage din ţigaretă pe cât e între a trage un glonte şi a trage o
palmă. Adevărata experienţă a tutunului n-ar trebui niciodată compromisă cu ţigaretele.
Personal, cred că există în iad un loc şi un chin special dedicat celui care a viciat
acest nobil nărav. Cât de năuc să fii ca să iei în răspăr ceva ce ţine de
tabieturi complicate, de nesfârşite condiţionări greu de întrunit, de un calm
al vieţii indispensabil reflecţiei şi o linişte interioară vecină cu ataraxia?
Ai văzut prin westernuri bătrânii şefi de trib cu pipa
păcii, o singură pipă îndesată cu tutun care trece pe la fiecare pentru câte un
fum, un singur fum care le gâdilă alveolele? Crezi că tipii ăia cu feţele
zbârcite mureau de cancer pulmonar? Sau, mă rog, ai senzaţia că li se întâmpla
să moară vreodată? Eu nu cred. Zece bătrâni care nu scot o vorbă şi o pipă ce
se plimbă trebuie să fie nemuritori. Ai văzut în patria tutunului vreun zăpăcit cu mâinile tremurându-i după
ultimii bani din care să-şi cumpere o ţigară la bucată pe care s-o soarbă
prosteşte până la filtru? Nu? Pai, cred că nici n-a existat vreunul.
Au trebuit să vină nişte europeni idioţi până în măduva
oaselor, să-l “trateze”, să-l înghesuie într-o foiţă de hârtie, să-i adauge un
filtru neghiob şi să văduvească tutunul de toată dimensiunea lui ritualică. Europenii
au făcut trei prostii mari în America: genocidul amerindienilor, sclavajul
negrilor şi mutilarea filosofiei tutunului. Cuvântul cheie pentru ultima dintre
ele este: a-c-c-e-s-i-b-i-l-i-t-a-t-e. Ca să aibă sens şi preţ, fumatul ar
trebui să fie greu accesibil, la limita imposibilului. Mai ţii minte cum era
când te-ai apucat de ţigări? Mai ştii că ţigările aveau aromă? Iar acuma, când
ai ajuns la un pachet pe zi, fumezi fum şi mănânci mâncare cu gust de hârtie?
Te cred şi eu, dar vinovat e o dată cel care a inventat ţigara şi apoi tu
pentru că ai cedat tentaţiei.
Pipa e despre tutun, ţigara e doar un viciu. Diferenţa
dintre ele e ca aceea între a conduce un Bugatti 57SC Atlantic din 1936 sau o
Dacia Logan cu motor 1,4 litri pe benzină. Şi nu vorbim despre bani aici, ci despre
estetică şi performanţe. În primul rând, cred că ştii că tutunul în sine nu
creează dependenţă. Astea sunt nişte poveşti cu peşti. Există indivizi a căror
viaţă e într-atât de searbădă încât, sunt de acord, se pot agăţa de nişte
ţigări împuţite de dimineaţa până seara. Există iarăşi oameni care-şi folosesc
atât de puţin mâinile (la tăiat scânduri, la plantat lalele, la muls vacile, la
cărat saci) încât singura utilizare pe care le-o găsesc ar fi aceea de a
aprinde ţigări pentru a le duce maşinal la gură şi apoi pentru a le stinge
într-o scrumieră. Printre patologiile curente ale modernităţii sunt prea lesne
trecute cu vederea urâtul vieţii şi nefolosirea mâinilor.
Şi atunci oamenii aruncă vina pe tutun şi spun că provoacă
dependenţă. Nu, nu este deloc aşa. Tutunul e o plantă ca oricare alta care,
folosită de oameni echilibraţi, poate aduce anumite satisfacţii. Într-o lume de
nebuni ca a noastră ne-am putea sinucide şi cu muşeţel. În ciuda a ceea ce se
crede, tutunul nu te transformă într-un om inteligent, sau sexy, sau misterios.
Nu, nu-ţi rezolvă problemele, pe alea doar tu le rezolvi, sau timpul; tutunul,
niciodată. În general, dacă ai nevoie de un adjuvant ca să fii creativ sau
optimist, tutunul nu este soluţia. Drama existenţială a condiţiei umane nu se
rezolvă nici cu mâncare, nici cu băutură, nici cu fum. Tutunul este despre
altceva, şi-ar fi bine să clarificăm dintru început acest lucru. Tutunul este
despre aromă şi luciditate. Punctum. O gură de fum dintr-un amestec selecţionat
pe care l-ai cumpărat, sau din tutunul cultivat de tine în grădină şi fiert
până când rămâne apa limpede aduce o aromă mai dulce sau mai aspră, şi-ţi
creşte tensiunea sangvină până într-un punct în care tot ce oricum era clar
devine clar până la insuportabil. Marijuana îţi ia temporar minţile, tutunul ţi
le restituie, cu condiţia să le fi avut dintotdeauna.
Dar ca toată această magie să se petreacă, trebuie să fumezi
foarte puţin. Aproape niciodată. Trebuie să-ţi condiţionezi tutunul de un anume
loc, sau doar câteva locuri, de un anume moment al zilei, de anumite stări sau
evenimente, şi chiar să nu-ţi iei aproape niciodată tutunul la tine, pentru ca
şi atunci când se întrunesc toate să nu poţi fuma. Eu, de exemplu, sub niciun
chip nu fumez acasă în oraş, neavând balcon unde să ies, iar despre casa
scărilor nici nu poate fi vorba. Nu fumez la şcoală la fumoar, neplăcându-mi
limitările pe care le impun pauzele. Fumam într-un timp când ieşeam să plimb
câinele, dar mai nou alerg, şi pipa nu se împacă cu fugăreala.
Fumez mai cu seamă la ţară, pe terasă, dar numai spre
asfinţit, când pot contempla apusul roşietic cu o carte în braţe, pe care ori o
citesc, ori n-o citesc. Fireşte, nu sunt în fiecare zi la ţară. Pune-ţi,
aşadar, maximum de oprelişti şi tu, pune-le în cap, pentru că acolo şi doar
acolo sunt barierele autentice, ca nu cumva să fie totul prea facil. Ai tot
timpul în vedere pe bătrânii indieni, care fumai o dată la câteva luni, şi în
niciun caz nu-şi începeau relaţia cu tutunul într-o budă de şcoală generală,
bravând cu colegii mai mari.
Mi s-a întâmplat zilele trecute să fumez într-un parc, în
Cluj, şi asta după vreo trei săptămâni fără pipă. A fost cum trebuia să fie, ca
prima dată. Mi-am desfăcut întâi pipa şi am curăţat-o, lucru delicat care se
face cu un instrument anume, pentru că pipa se înfundă şi nu-i poţi degaja
canalul altfel. Nu te pot consilia în privinţa celei mai bune pipe, nu am
experienţă şi sper că cea pe care o am acuma şi pe care am primit-o cadou de la
un prieten mă va ţine până în ziua morţii. E din rădăcină de briar, o esenţă
foarte rezistentă la foc, se macină insesizabil în interior dar nu se aprinde
niciodată, consumul fiind practic insesizabil. Nu sunt erudit în materie de
pipe pentru că nu-mi plac acumulările de obiecte (mă rog, cărţile se pot aduna
mormane, dar cărţile nu sunt obiecte, sunt îngeri).
Oricum, tutunul se comportă altfel în pipă decât în ţigară.
După ce o umpli bine, dar fără să îndeşi ca sălbaticul, o aprinzi cu un
chibrit, ori cu o brichetă cu gâtul lung. Nu o dată, ci de multe ori, pentru că
tutunul din pipă tinde să se stingă. Practic, ajunge să laşi pipa din gură
pentru jumătate de minut şi va trebui s-o reaprinzi. Unora li s-ar părea
obositor, eu văd numai avantaje. În primul rând, pipa nu mă împinge s-o fumez,
impoliteţe pe care ţigara o face prea des. Adică, atunci când vezi cum ţigara
arde singură (focul fiind întreţinut de tâmpenia de foiţă), pipa poţi s-o laşi
din gură oricând şi s-o reaprinzi peste o lună. Dat fiind că tutunul arde de
sus în jos, scrumul se află deasupra şi se formează instantaneu o crustă care
ţine restul materialului compact.
Aşadar, ţine cont de toate aceste aspecte şi tutunul va fi
pentru tine ceea ce trebuie să fie. Du rar pipa la gură, în funcţie de nişte
condiţii la fel de greu de întrunit ca cele pentru o eclipsă de soare. Trăieşte
o viaţă frumoasă, ca să nu cauţi frumuseţea în tutun, pentru că acolo nu-i
decât savoare şi fum. Foloseşte-ţi mâinile ca să ştergi praful prin casă sau ca
să speli vasele, dacă nu ai o grădină sau o livadă unde să le exersezi. Ar fi
tragic să le foloseşti pentru tutun. Nu fă din tutun nici argumentul în
favoarea inteligenţei tale, nici al atractivităţii tale. Atunci, şi numai
atunci, aprinde o pipă bună, pufăie încetişor ca să se aprindă mai bine, trage
un fum să-ţi umpli plămânii, ţine-l în tine cât poţi de mult şi apoi dă-i
drumul încetişor spre cer. Observi? Aromă şi luciditate, nimic mai mult,
niciodată nu va fi altceva. Dar e deja grozav, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu