Când internetul se va termina

E vineri seara, voi sunteţi desigur obosiţi, eu aşişderea, aşa că scriem ceva light, de început de week-end. Ceva relaxant, cu parfum, ceva să ne facă pe toţi să ne simţim bine. Sigur, o să fie ceva zen în acelaşi timp, ca-n poveştile în care ucenicul este pus să se concentreze pe plesnetul a două palme, sau să-şi simtă vreme de un ceas piciorul drept. Prin 1998, un prieten, care pe atunci era web-designer şi care între timp a devenit artist plastic, mi-a povestit o experienţă pe care a avut-o pe internet. Eram la început, lucram împreună la un provider, după-amiezile le petreceam în firmă şi navigam bezmetici. El era mult mai puţin cărunt decât e azi, eu aveam vreo 30 de kg mai puţin.

Îmi zice prietenul meu că a ajuns la un www care i-a afişat o pagină neagră. Complet neagră. Blackout. Chiar şi pe monitoarele lătăreţe de atunci, care-ţi ardeau nervul optic prin pupilă şi până-n creier, întâlnirea nu era confortabilă. Trebuşoara era înainte de bula dotcomurilor, deci expansiune virtuală, nu glumă, amatorism şi optimism pe toată linia. Trec sub tăcere primele începuturi pe internet, primele dureri de cap, primele descoperiri, cum altfel?, fantastice. Pagina aceea neagră trebuia derulată mult-mult-mult, pentru că era cât vreo zece monitoare puse unul peste altul, şi în josul ei era un textuleţ minuscul: FELICITĂRI! AŢI AJUNS LA CAPĂTUL INTERNETULUI.

Desigur, capătul nu-i totuna cu sfârşitul, dar au, aşa, un aer de familie. Capăt de drum, sfârşit de drum. Capătul internetului, sfârşitul internetului. Chiar aşa, mai ştie cineva cum era viaţa fără internet? Prin 1993, studenţii se băteau pentru cărţile de la bibliotecă. Existau bibliografii şi, imediat ce profesorii le dădeau la curs, începea goana după cărţi. Ce se putea împrumuta acasă era fericire curată. Pentru anumite cărţi, singura soluţie erau sălile de lectură. Prin 2005, încă mai întrebai printre colegi cine are cutare carte, ca să te sincronizezi cu el, să mergi s-o împrumuţi în secunda 1 după ce el o returnează la bibliotecă.

Din 2010 încoace, sălile de lectură s-au golit, bibliotecarele au fost puse pe linie moartă. Ideea că “informaţia este pe net” i-a cucerit pe toţi. De ce să mai citim cărţi dacă oricum toată informaţia este pe net, mi-a spus zilele trecute un elev dintr-a XI-a. N-am ştiut ce să-i răspund. Nici acum nu ştiu. Nu izbutesc să mă gândesc la cărţi în termeni de “informaţie”, poate doar la Mersul trenurilor. Nu citesc un roman ca şi cum ar fi informaţie, nu mă informez cu poezie, fac parte dintre cei care caută cunoaşterea, nu informaţiile.

Şi totuşi, realitatea fantastică în faţa căreia ne aflăm este că internetul conţine, în momentul de faţă, o uriaşă cantitate de cunoaştere. Desigur, mulţi nu ajung la ea din cauza blocajului pe care-l reprezintă irelevantul. Internetul colportează enorm de mult balast: divertisment, forme diverse de socializare, pornografie etc. De la fereastra sufrageriei mele se văd Munţii Apuseni, iar la 3 minute de la scara blocului îmi pot plimba câinele printr-un lan de cereale; dar, dacă deschid calculatorul, intru brusc într-o bibliotecă pe lângă care cea din Alexandria ar părea o glumă bună.

Prin 2003 cred c-am citit primele cărţi on-line. De fapt, am început cu câţiva ani înainte, cu Bibliothèque Eléctronique de Lisieux şi Project Gutenberg, pe care le-am descoperit prin 1997-1998, destul de rapid după lansare. Conţinea şi conţine fişiere tehnoredactate manufacturier, mici ca dimensiuni (în termeni informatici, nu ca număr de pagini), deci uşor de transportat prin reţelele leneşe de atunci. Prin 2003 am dat însă de cărţi scanate, de pdf-uri lătăreţe, unele de peste 100 Mb. Mastodonţi informatici, deci. Iar senzaţia de “carte” pe care ţi-o dă un scan e net superioară celei conferite de un fişier txt ori doc, oricât de îngrijit ar fi cel din urmă.

Şi atunci, pentru ca lucrurile să fie clare, a apărut scribd.com. Pur şi simplu, biblioteca. Milioane de cărţi, dintre care multe gratuite. O coadă de lecturi pentru următoarea sută de ani. Labirintul din sufrageria mea, şi aşa plină de cărţi. În adolescenţă, pe vremea când revolta mea împotriva şcolii se consuma în biblioteca oraşului, acolo unde mi se deschisese şi fondul secret de carte, la care n-aş fi avut acces fără permisiunea Securităţii, dar probabil că şi bibliotecarele aveau o revoltă de consumat, împotriva cine ştie cui, ei bine, mi-am dorit să am o casă ai cărei pereţi să fie plini de cărţi, de jos până sus. Fără să ştiu, visam la scribd.com.

Biblioteca din Alexandria a fost distrusă în câteva rânduri. În cele din urmă, a fost aneantizată cu desăvârşire. Este de presupus că nici marea bibliotecă universală la care avem astăzi acces de oriunde în lumea asta largă nu va avea o altă soartă. Istoria ne învaţă că, ineluctabil, tot ce are început are şi sfârşit. Teologia nu face decât să ne confirme: doar Cel fără de început e veşnic. Pe cale de consecinţă, tot ceea ce are un început e condamnat la sfârşit. Cei din generaţia mea nu trebuie să-şi imagineze cum ar fi viaţa fără internet; noi ştim prea bine, pentru că o parte din viaţa noastră a fost aşa. Cu toţii însă trebuie să facem efortul să ne imaginăm cum va fi viaţa după internet. Şi e înţelept să ne imaginăm că viaţa post-internet  nu va reînnoda din punctul în care s-a oprit viaţa pre-internet. La fel cum noul analfabetism, cel funcţional, nu are nimic în comun cu analfabetismul anilor 30-50 din România. Ne aşteaptă pur şi simplu ALTCEVA! Dar ce?