Dreptul roman în
perioada antică și medievală a cunoscut o instituţie juridică astăzi formal
dispărută : crima de lezmajestate. Fără să intrăm în detalii, suculente
pentru specialiști, lucrurile erau destul de clare : fără limbaj nerespectuos
sau ofensator la adresa celui care personifică autoritatea supremă în stat, fie
el împărat sau rege. Majestatea nu trebuia
lezată. Iar lista celor protejaţi era
clar definită : cezarul, la care s-au adăugat la o vreme anumiţi tribuni,
mai târziu împăratul Sfântului Imperiu Roman, prinţii electori în principatele
germane. Fără să numească instituţia ca atare, regii francezi și ţarii ruși
apelau la reguli asemănătoare. În 1199, prin decretala Vergentis in senium, Papa Inocenţiu III extindea lezmajestatea la
ofensele aduse divinităţii de către eretici. Treptat, aria acoperită de crima
de lezmajestate s-a extins și mai mult spre falsificarea de monedă (emiterea
fiind privilegiu regal) și tulburările sociale (contestarea statu quo-ului).
Orice i se poate reproșa
unei societăţi tradiţionale, mai puţin lipsa de coerenţă și sens. Ideea că ar
trebui pedepsiţi toţi cei care aduc ofense lui Dumnezeu a apărut foarte târziu
pentru simplul motiv că Biserica, și ulterior Statul, nu luau în considerare
formele izolate, păcatele personale ale celor ispitiţi cu necredinţa,
sesizându-se și replicând doar atunci când acestea au început să se organizeze
în forme care puneau în pericol unitatea socială. Un tăietor de lemne care
înjură e un păcătos care-și duce prost crucea, nu un pericol social. Se spune
că inclusiv Henri IV, cel care a rămas în istorie cu butada : « Parisul
merită o liturghie » după ce s-a întors la catolicism pentru a putea primi
coroana Franţei, avea prostul obicei de a înjura gospodărește :
« jarnidieu », adică je renie
Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Însă duhovnicul său, pe nume Coton, cu
inteligenţă și umor, l-ar fi dojenit și i-ar fi spus să zică mai degrabă je renie Coton, neputând fi păcat să
calci în picioare un simplu om, de unde eufemismul care ne-a rămas :
« jarnicoton ».
Cu totul altfel stă
situaţia atunci când îţi faci din hulă un program și-i mai spui și biserică. În faţa proliferării sectelor,
pe care le-a catalogat drept crime de lezmajestate, Biserica Romano-Catolică a
pus Inchiziţia, un tribunal îndelung hulit de oamenii moderni. Nu a existat,
așadar, un răspuns instituţional până când aberaţia n-a aspirat și ea să se
instituţionalizeze. Şi totuși, blândeţea inchizitorială nu a fost atinsă
niciodată de vreo altă instanţă : era suficient ca cel incriminat să se
căiască de faptele sale reprobabil pentru a fi iertat și eliberat – prima dată.
La urma urmei, era un tribunal ecleziastic, unde erau condamnate faptele, nu
păcătoșii. Desigur, persistarea în păcat și riscul propagării lui la mari distanţe
geografice și temporale prin intermediul tiparului au dus la pedepse adecvate
vremurilor în care oamenii credeau cu strășnicie că ideile chiar contează și că
trebuie împărţite în adevărate și false. În treacăt fie spus, fără tipar nici
reforma protestantă și nici Inchiziţia probabil că n-ar fi avut loc.
Modernitatea noastră
iraţională, după ce a proclamat dreptul la liberă exprimare, a avut grijă
imediat să-l suprime. Desigur, avem dreptul să ne exprimăm liber, dar luând în
calcul noile tabuuri. Nu mai există împăraţi, nu mai există regi, ne putem
închina tuturor neroziilor, dar nu de majestăţi ducem lipsă. Noile crime de
lezmajestate se numesc : negaţionism, revizionism, apologie. Profesorul
universitar de literatură Robert Faurisson, pentru a fi pus la îndoială
discursul oficial legat de holocaust, autenticitatea mărturiilor lui Elie
Wiesel și a jurnalului Annei Frank s-a văzut exclus de la catedră. Istoricului
Serge Thion i s-a retras titlul de doctor. Chimistul Ernst Zündel, pentru a fi
pus la îndoială istoria stabilită prin lege (mai nou, pentru anumite aspecte nu
mai deschidem manualul, consultăm legea și vedem exact cum a fost), a fost
încarcerat în Canada, SUA și Germania. Chiar dacă nu se mai suflă o vorbă
despre lezmajestate, asistăm la supravieţuirea spectrală a vechii instituţii
juridice.
Dacă, beat fiind, te
trezești spunând că evreii sunt responsabili pentru toate războaiele lumii,
nimeni nu-ţi va cere să-ţi justifici afirmaţia cu statistici. Pur și simplu cariera ta actoricească ia sfârșit. Mai ales dacă ţi-ai pregătit terenul regizând un film
despre Mântuitorul Iisus, creaţie calificată la vremea ei drept antisemită. În
general, acuzaţia de antisemitism avertizează că majestatea sa a fost lezată și
c-ar fi bine să te corectezi imediat, dacă nu cumva e prea târziu. Îndrăznește
cineva să cânte o colindă în care evreul să nu fie prezentat drept chintesenţa
tuturor calităţilor umane, se ia atitudine, se face conexiunea între folclorul românesc și holocaust, se caută vinovaţii. Se prezintă la o expoziţie
portretele unor mucenici creștini încarceraţi de un regim conceput și pus în
practică de evrei, împotriva poporului român ? Mircea Florian, câinele de
pază al majestăţii sale ia rapid atitudine și, dintr-un reflex de cuminţenie
tâmpă, expoziţia este purificată, toată lumea poate răsufla ușurată, crima de lezmajestate a fost evitată
la timp. Să ne înţelegem, ca să poţi dicta ce anume poate fi prezentat într-o
expoziţie trebuie să fii majestate incontestabilă.
În 1326, vicarul Eckhart von Hochheim, cunoscut mai
ales sub numele de Maestrul Eckhart, a fost denunţat Inchiziţiei pentru erezie.
A avut loc un proces și, în 1329, prin bula In
agro Dominico, Papa Ioan XXII a condamnat 28 dintre tezele eckhartiene. Pe
fiecare dintre ele Maestrul le-a respins demonstrându-le falsitatea sau
repunându-le în context. Dacă vi se pare că Maestrul Eckhart n-a riscat mare
lucru în timpul procesului său, vă înșelaţi. De fapt, a riscat totul :
sacerdoţiul, calitatea de creștin și, probabil, viaţa. Şi nu a fost chemat să-și
spună părerea în calitate de expert, ci să demonstreze adevărul celor afirmate
în scrierile sale. A făcut-o cu vârf și îndesat, iar cei care au judecat au
înţeles, semn că reperele adevărului erau vii. Cele două instanţe care l-au
judecat nu l-au condamnat niciodată pentru erezie, papa făcându-se de râs.
Aceasta a fost Inchiziţia, ale cărei dezbateri de idei nu au nimic în comun cu
talk-show-urile de astăzi. În vremurile acelea majestatea era a unsului
lui Dumnezeu, picătură ruptă din Majestatea Lui.
Propunerile de lege
anti-defăimare se înscriu pe același făgaș al crimei de lezmajestate. După ce
se duc în Israel și se joacă sobru de-a evreii, parcurgând spășiţi sub kepa
traseul Zidul Plângerii – Yad Vashem, ceva din majestatea sa, poporul ales, se pogoară
deasupra lor în chip de discursuri și decoraţii. Joaca de-a evreii e în sine un
carnaval nevinovat, o formă internaţională de relaxare, partea proastă e că
jucăușii se întorc de acolo cu onirisme legislative. Adică de ce să spui ceva
rău de un partid, sau de un om politic, când ai atâtea lucruri frumoase, minunate
și extraordinare de zis, dacă tot vrei să transmiţi ceva ? Da, România a
fost vândută, condamnarea comunismului nu s-a făcut niciodată până la capăt, cu
toate consecinţele juridice ale unui asemenea act, da, e adevărat că legea
lustraţiei nu s-a aplicat niciodată, dosarul revoluţiei a fost îngropat după
două decenii și jumătate de tărăgănare, dar sunt cumva acestea motive să
invocăm focul Gheenei asupra oamenilor politici ? Mai bine să ne bucurăm
de consacrarea noilor majestăţi slugarnice, dar cu grijă, ca nu cumva să-i
lezăm.
G.K. Chesterton face unde o
observaţie neașteptată: revoluţia franceză de la 1789 a eșuat în toate
promisiunile ei legate de noua lume pe care voia s-o creeze, dar a izbutit
totuși un lucru, s-o distrugă pe cea veche. Să dai un singur telefon pentru a
îndepărta memoria a patru oameni dintr-o expoziţie și să-ţi reușească manevra
fără nici un proces, în care să se argumenteze ceva, orice, e o coordonare de
la majestate la slugă la care n-a putut visa niciun tribunal inchizitorial niciodată.
Să poţi propune o lege prin care să reduci la ciocul mic orice oftat e un nivel
al intimidării care l-ar putea face pe Lenin să facă flotări într-o singură
mână cu soldaţii sovietici jucându-i ţanţoș cazacioc pe burtă. Dar să faci
toate astea fără să pui în paranteză dreptul la liberă exprimare e un vis pe
care doar lenea intelectuală a veacului l-a făcut cu putinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu