joi, 18 februarie 2016

Cel mai mare paradox al democraţiei

Cel mai mare paradox al democraţiei este că, pentru a o face viabilă, ai nevoie de oameni foarte serioși, nobili și cu principii înalte. Numai că și o aristocraţie viabilă are nevoie, până la urmă, de oameni serioși, nobili și cu principii înalte. Răscoalele ţărănești au avut loc atunci când contractul social dintre aristocraţie și ţărănime s-a rupt, ultimii trebuind să facă faţă unor îndatoriri din ce în ce mai grele fără să mai primească nicio protecţie de la boieri. Când ţăranii au înţeles figura, le-au dat un pic foc la franţuziţi. Eh, și-atunci, întreb și eu, dacă am pierdut o aristocraţie fastuoasă pentru că oamenii n-au mai fost capabili s-o onoreze, cum am putea avea o democraţie decentă cu oameni care nu sunt capabili de onoare ? Nu cumva am căutat să schimbăm sistemul când problema era până la urmă calitatea umană ? Zic și eu, măcar aristocraţia era mișto.

De fapt, nu, cel mai mare paradox al democraţiei este că nu există, dar toată lumea e foarte încântată de ea. Puterea poporului nu este, nici în cele mai negre visuri, puterea de a alege lupii care să bată, să tâlhărească și să violeze oile din stână. Toţi sunt de acord că, din momentul în care e reprezentativă, democraţia nu mai e democraţie. Şi ce fel de conducere a poporului e aceea în care nu-ţi poţi vota impozitele, de exemplu ? Ce, TVA-ul este o dogmă sau o decizie politică ? Sau problemele de politică externă ? Adică, da, e democraţie, dar cu niște mici tabuuri, nu ?


Hai c-am glumit. Cel mai mare paradox al democraţiei este acela că, în momentul în care funcţionează gospodărește, unii se vor plânge de ea și vor dori mai multă democraţie. Să zicem că facem referendum pe tema purtării florii la butonieră. Personal sunt fan floare la butonieră, dar suntem puţini (când aţi văzut ultima dată pe cineva cu o butonieră, că de floare nu vă mai întreb). Se face referendum pe tema asta stringentă și, normal, democratic, poporul conducător îmi taie plăcerea. Ce fac eu ? Constat că democraţia este, în ceea ce mă privește, o formă brutală de dictatură. Şi cer mai multă democraţie.

Bine, acuma chiar vă spun. Cel mai mare paradox al democraţiei este că un sistem care l-a promovat în prim-planul istoriei pe Hitler continuă să fie considerat drept cel mai bun lucru în politică pe care l-a creat geniul uman. Suficient de bun încât să-l vindem scump la export acolo unde nu suscită gemete admirative. De regulă ne vinde produsele pe bani, numai democraţia o dăm contra distrugerii totale a unei ţări, milioane de refugiaţi și sute de mii de morţi. Pe plan intern, nicio dictatură, oricât de diabolică ar fi fost, n-a avut nevoie de eșafodajele minciunii pe care le clădește o campanie electorală de rutină. Dictatorul Ştefan cel Mare a fost chiar sanctificat. Într-o dictatură sănătoasă, minciuna este un accident și se pedepsește prin oroare. În democraţie minciuna e implicită.


Bine, voi aţi vrut-o. Cel mai pare paradox al democraţiei este că singurul produs politic care se revendică de la gândirea greacă a fost intens blamat și de Aristotel și de Platon. Normal, pentru că îl omorâse pe Socrate, iar anumite lucruri nu se uită. Singura marfă politică raţională sfârșește lamentabil în iraţional, ilogic, absurd, ca atunci când Puterea trimite împotriva cetăţenilor cohortele de jandarmi purtători de gaze lacrimogene, scuturi și pulane. Dacă aleșii ar lua în serios legitimitatea pe care le-o conferă poporul, aceștia ar trebui să coboare din limuzine îmbrăcaţi în saci și cu cenușă în cap, pentru că nu te ridici împotriva celui care te-a scos din gloată și te-a făcut bossuleţ. Așa cel puţin a făcut împăratul Sfântului Imperiu, Henric al V-lea care, excomunicat de papă, s-a dus singur să-și ceară iertare la Canossa și a așteptat în genunchi trei zile în faţa cetăţii ca să fie primit. Dacă ar fi fost președinte, îl rezolva pe popă cu câteva sute de soldaţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu