sâmbătă, 31 decembrie 2016

Mult cu puţin

Brahmanilor indieni le era interzisă, prin Legile lui Manu, posesia celor care nu erau necesare pentru susţinerea vieţii. Interdicţia oricărori activităţi îndreptate spre acumularea de obiecte era explicită. Cei mai mediocri dintre ei puteau face câte ceva pentru a-şi procura hrana, însă merituoşii trebuiau să-şi susţină viaţa cerşind. Un strai pentru acoperirea goliciunii corpului (într-o climă foarte generoasă), un bol pentru mâncare, o colibă care să adăpostească vatra şi ritualurile. Virtuţile (lupta caracterului), formarea minţii (lupta intelectului), asceza şi sfinţenia s-ar împăga greu, pare-se, cu acumularea de obiecte.

Executorii testamentari ai lui Iisus Hristos împart nişte straie şi aruncă zaruri pentru o cămaşă ce nu trebuie ruptă. Califul Abu Bakr, succesorul Profetului Muhammad, găseşte în urma acestuia o casă goală, semn că negustorul îşi mutase bogăţia în Paradis încă din timpul vieţii. Interiorul unei case obişnuite din orice civilizaţie tradiţională privilegiază golul, nu lucrurile. Chilia monahală medievală nu e cu nimic mai confortabilă ca o celulă de închisoare. Şi astăzi, în nopţile de vară, ţăranul exersează despuierea de obiecte dormind la adăpostul unei pături, sub cerul liber.

vineri, 16 decembrie 2016

Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit

Într-un anume sens, Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit. Ea se va fi terminat doar atunci când toate ideile puse în practică atunci vor cădea în uitare. Suntem în plină revoluţie, suntem departe de a ne fi întors în matca firească a lucrurilor. Poate că nici nu se va întâmpla asta înainte ca Dumnezeu să coboare pentru a restabili ordinea.

Continuăm să credem că oamenii se nasc liberi şi egali, deşi e evident că libertatea e ceva pentru care trebuie să te baţi, iar egalitatea nu există niciodată între două fiinţe diferite decât, eventual, prin reducere la cel mai mic numitor comun. Libertatea celor din vechime era concordanţa omului cu propria natură, adică asemănarea cu Dumnezeu şi nu posibilitatea de a face orice, inclusiv răul, oricând, oricui. Egalitatea n-a fost nimic mai mult decât egalitatea întru mila lui Dumnezeu, pentru că suntem doar la fel de mici faţă de El.

marți, 13 decembrie 2016

Democraţia vă transmite la toţi salutări

Democraţia îi salută pe toţi cei care n-au venit la vot. Este democratic să nu participi la vot, tăcerea având şi ea funcţie de comunicare.

Democraţia îi salută pe toţi cei care au votat pesedeul. Este democratic să votezi un partid, indiferent de trecutul, prezentul sau viitorul lui. Nu contează nici dacă a făcut ţara bucăţi, dacă a vândut sectoarele strategice ale economiei naţionale pe bani mărunţi, dacă a alungat românii din ţară prin absenţa perspectivelor. Nimic din ceea ce ar putea constitui de departe o judecată de valoare nu are relevanţă. Erau pe listă, i-ai votat şi gata.

Democraţia îi salută pe toţi bătrânii care au votat. Este democratic să votezi atât timp cât ai trecut de 18 ani şi te mai afli încă în viaţă.

joi, 8 decembrie 2016

Şapte motive pentru care nu voi vota nici duminică, nici vreodată

01. Prima premiză a democraţiei este aceea că un grup de oameni poate să aleagă ceea ce este mai bun dintr-o plajă de opţiuni. Prima hibă este chiar ideea că adevărul ar fi o soluţie de grup, ceea ce e fals, adevărul nefiind condiţionat de vreun consens mai mult sau mai puţin amplu. A doua problemă este plaja de opţiuni: cine decide care opţiuni sunt “prezentabile” şi care nu? Realitatea demonstrează, dimpotrivă, că grupurile se pot înşela constant. Adolf Hitler a fost ales democratic. La noi, Ion Iliescu a fost şi el ales democratic. Preşedintele american George W. Bush şi acolitul lui, primul-ministru britanic Tony Blair, care au atacat şi distrus Iraqul pe baza unor minciuni, sunt produsele unor democraţii care nu se jenează să dea lecţii oricui din lumea noastră. Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov, demolatorul comunismului şi al Uniunii Sovietice, a folosit pentru a ajunge la putere mecanisme deloc transparente în cadrul unui partid totalitar. Nu, hotărât lucru, ce este mai bun pentru un popor nu-i totuna cu voinţa populară exprimată prin vot.

02. Reprezentanţii temporari au mult mai puţină putere decât liderii politici pe viaţă. Probabil că ţi se pare că asta e o veste bună, oamenii fiind sătui de prea multă putere concentrată într-un individ, numai că am o veste proastă pentru tine: toată puterea pe care reprezentanţii temporari nu o au există în continuare, dar ca forme de presiune împotriva celui care crezi că te reprezintă! Candidatul trebuie să facă o campanie electorală foarte scumpă, pe care cel mai adesea nu şi-o poate plăti singur. Iar cine cotizează cu banii, are ulterior pretenţii. Proaspăt votat, reprezentantul temporar este un om dator vândut, nu o persoană liberă să ia deciziile cele mai bune pentru ţară. Probabil că-ţi imaginezi că ţi-e dator ţie, care i-ai dat votul. Desigur, are o datorie de onoare, numai că el are datorii financiare, adică datorii “reale” faţă de toţi cei care i-au finanţat campania electorală. Între bani şi onoare, ce contează mai mult pentru tine? Ştiam că vei alege banii. De ce crezi că reprezentantul tău în Parlament are altă ordine de priorităţi? Onoarea s-a demodat, trăiască banii.

duminică, 4 decembrie 2016

Regulamentul de ordine interioară al miracolelor

Părintelui meu, Laurenţiu, 
cu care n-am putut stabili astăzi 
dacă a scrie acest text constituie 
o încălcare a duminicii sau nu, 
nici dacă scrierea lui este o muncă 
ori e ceva de altă natură,
enigmatică  


Două dintre miracolele Domnului Iisus Hristos, relatate în Evanghelia lui Luca, ne vorbesc despre vindecări făcute în ziua de Shabbat: vindecarea omului care avea o mână uscată (Luca 6, 6-11) şi vindecarea femeii care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă (Luca 13, 10-17). Par trase la indigo, dacă n-ar fi întrebarea privind facerea de bine pe timpul zilei de odihnă din prima şi acuzaţia de făţărnicie adusă rabbinului din a doua am spune că este aceeaşi întâmplare cu actori schimbaţi. Dar sare în ochi reacţia de mânie, autentică sau contrafăcută, pe care iudeii o au atunci când, din punctul lor de vedere, se încalcă o injoncţiune sacră.

Orice religie funcţionează pornind de la un număr de reguli, iar iudaismul nu făcea excepţie. Pe lângă cele zece porunci ale Decalogului, Talmudul şi Ghemara, scrieri închegate după distrugerea Templului din Ierusalim, vorbesc despre 613 miţvot, sau porunci. Numai că strălucirea acestei religii n-o dau regulile şi cei care le îndeplinesc şi atât, ci profeţii, drepţii şi sfinţii lui Israel, adică excepţiile. Regulile sunt osatura religiei, excepţiile sunt carnea, frumuseţea şi parfumul. Pogorât în poporul ales, Iisus Logosul este excepţia absolută, aşteptată dar pentru mulţi imposibil de intuit, e revărsarea harului venit să umple cu viaţă regulile uscate.

În pofida tuturor prevederilor, Iisus respectă regulile mozaice: este circumcis, merge anual de Paşte la Templu, aduce jertfă, învaţă limba textului sacru, citeşte textele în comunitate sub îndrumarea unui rabbin. Iisus este un bun evreu, cu toată rigoarea pe care o presupune acest lucru. Conduita lui, adusă în biserica zilelor noastre, este una cât se poate de precisă: rugăciunea de dimineaţa şi de seară, Sfânta Liturghie duminicală, posturile de peste an, la care se adaugă miercurea şi vinerea, opritul lucrului în timpul duminicilor şi al sărbătorilor cu cruce roşie, studiul Evangheliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Într-o primă etapă, excepţia ne învaţă un lucru simplu: regulile sunt bune şi trebuie respectate.

joi, 1 decembrie 2016

Locul din care s-au retras tiptil toate regulile

Nimic nu se compară cu vechile texte ale omenirii dacă vrei să afli cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa. Şi ce este surprinzător în toate vechile poveşti, din care vom exemplifica foarte puţin, este respectul pe care cei dinainte l-au avut pentru reguli. Fie că era vorba de interdicţii, fie că era vorba despre obligaţii, acestea erau respectate în toate circumstanţele, mai ales atunci când respectarea lor era neplăcută, sau greoaie, sau chiar în detrimentul celui care se supunea. Fără nicio coerciţie în afara imboldului interior de a-şi întâmpina fără frică soarta, omul de altădată se supunea principiilor, şi asta-l făcea neîndoielnic bun, sau trişa, devenind în ochii tuturor un om rău.

Ahile Peleanul, căruia Agamemnon Atridul i-o ia pe Briseis din cort, duce mâna la sabie, dar n-o ridică asupra celui ales de ahei să le fie conducător. Ahile este invincibil, atât cât poate un om să fie, e cel mai puternic dintre asediatorii Troiei, îl domină pe samavolnicul Agamemnon, dar are simţul ierarhiei. Nu ataci omul pe care îl respectă toţi pentru o nedreptate care ţi-a fost făcută ţie personal. Legendarul război a fost pornit pentru un legământ făcut cândva: acela pe care frumoasa Elena îl va alege va beneficia de sprijinul necondiţionat al celorlalţi peţitori în cazul în care, vreodată, cineva se va apropia cu gând rău de ea. Cuvântul dat şi respectarea ierarhiei nu aduc beneficii imediate, ba dimpotrivă. Pentru Ahile, cel mai profitabil ar fi fost să-i arate şefului că e mult mai bun ca el într-o confruntare directă. Pentru toţi ar fi fost cel mai simplu să-l lase pe Menelaos să se descurce singur cu problemele lui de cuplu.

Povestea celei mai mari dintre epopeile omenirii, Mahabharata hindusă, este foarte simplă: fraţii Pandava sunt prigoniţi de verii lor, fraţii Kaurava, cu care se vor bate în cele din urmă, clanul Pandava dovedindu-se biruitor. Însă detaliile acţiunii sunt nu mai puţin pline de sens. Astfel, cel mai mare dintre Pandava, Yudhishthira, este provocat la o partidă de zaruri în care va trebui să înfrunte un renumit trişor. Deşi anticipează viclenia, Pandava merg cu toţii pentru a participa la fatidica partidă, pentru că regula spunea că un kshatrya trebuie să accepte toate provocările. După ce pierde regatul, fraţii Pandava se retrag într-o pădure deasă unde duc o existenţă de anahoreţi, pentru că rezultatul unei confruntări nu putea fi contestat nici măcar atunci când aceasta era vădit falsificată. Niciunul dintre fraţii mai mici nu se sustrage autorităţii lui Yudhishthira, pentru că fratele mai mare era şeful familiei pe viaţa, indiferent de rezultatul deciziilor lui. Mahabharata este povestea eleganţei în dezastru de care avem astăzi nevoie mai mult ca oricând. La urma urmei, toţi ştim să fim eleganţi când e frumos şi bine, nu?

Pe de altă parte, cei care nu respectă regulile sunt, fără excepţie, odioşi. Regele burgund, Gunther, şi sfetnicul său, Hagen de Tronege, îl ucid pe Sigfried, încălcând legea sacră a ospitalităţii, legea sacră a familiei, codurile cavalereşti care interziceau atacul pe la spate, legea recunoştinţei pentru cei care te-a salvat dintr-o primejdie. Pentru toate acestea, pentru sperjur, pentru furtul tezaurului Nibelungilor, pentru asasinarea fiului ei, Crimhilda îi va ucide pe amândoi cu sabia în timp ce vor avea mâinile legate cu frânghia, fiind executată la rândul ei de unul din vasalii lui Attila, cel de-al doilea soţ al domniţei burgunde. Cei care încalcă regulile vor fi răzbunaţi de supravieţuitori. Dacă încalcă regulile la randul lor, răzbunătorii cei mai legitimi plătesc si ei.

La 27 de ani de la revoluţia din 1989, România este mai devastată decât oricând. Statisticile vorbesc despre patru milioane de români plecaţi din ţară, adică cea mai mare populaţie dizlocată de pe meleagurile natale imediat după Siria, unde este oficial război. Absenţa regulilor e la fel ca obuzele. Dintre cei plecaţi, cei mai mulţi nu vor mai reveni niciodată, au căpătat cetăţenia ţărilor de adopţie iar copiii lor născuţi acolo au cel puţin un prenume internaţional şi folosesc cu dezinvoltură limba locului. În anul de graţie 2016, România este tigrul economic al Europei, dar are cele mai mici salarii, cele mai proaste servicii medicale, probabil cea mai mare corupţie instituţionalizată. Ieşiţi pe stradă şi plimbaţi-vă puţin. E liber? Normal că e liber, lipsesc patru milioane dintre noi. E libertatea de după ciumă, de după război, de după cutremur. E neagra P-U-S-T-I-I-R-E.

În România, statul nu are pentru cetăţenii săi mai multe sentimente decât o maşină de tocat carnea pentru bucăţile care-i dau sens şi scop. Dacă i-ar respecta, nu ar avea tupeu să pretindă impozite de la cei care câştigă mai puţin de 800 de euro pe lună, după exemplul statelor care nu taxează veniturile sub un anumit nivel. Pe de altă parte, românii nu respectă statul, neavând nicio jenă să-i înjure reprezentanţii după ce tot ei i-au votat. Banul public nu beneficiază nici el de respect: în cutare unitate militară, spre sfârşitul unui exerciţiu bugetar, din banii necheltuiţi s-au cumpărat flori ornamentale. A existat teama că, dacă se returnează bugetului central, la anul vor fi alocaţi mai puţini, iar bravii soldaţi care apără patria în Afghanistan şi Iraq nu puteau tolera o asemenea perspectivă. Banii, precum se ştie, nu sunt niciodată suficienţi. Florile, normal, s-au uscat de voie.

Până în 1989, dezvoltarea României era subiectul unei tâmpite planificări economice centralizate. De atunci, lăsăm lucrurile în voia lor, nu mai planificăm nimic, iar rezultatele se văd. Facem autostrăzi care se surpă, asfaltăm drumuri bune şi lăsăm să se distrugă mai mult drumuri distruse deja. Industria există doar în amintiri. Agricultura e victima unor inegale războaie ale subvenţiilor europene. Probabil că singurul lucru care merge bine în ţara noastră sunt taxele, impozitele şi amenzile: cel mai mare TVA din Europa, cele mai mari accize la combustibili, o asigurare de sănătate de care nu poţi scăpa nici dacă alegi să te tratezi în privat, taxarea exorbitantă a celor mai famelice salarii.

Cine fură azi un ou, o face cu aerul că inaugurează un drept. Pentru că, dacă furi 30 de zile câte un ou, se creează o obişnuinţă personală care trebuie mai apoi protejată. Dacă o mie de oameni fură timp de treizeci de zile câte un ou, putem vorbi de o comunitate deviată. Dacă o ţară întreagă, în diverse moduri, trişează timp de 27 de ani, rezultatul e o cultură a încălcării regulilor din care nimeni nu mai poate ieşi decât fizic, prin catapultare la minim 1000 de km distanţă. Subcultura avorturilor este doar o faţetă, subcultura plagiatului e alta, subcultura trucării licitaţiilor nu poate fi nici ea trecută cu vederea. În România, cine poate fura un bou face toate eforturile să se ridice la înălţimea unei cirezi întregi. Dar adevăraţii noştri trişori, categoria grea, crema cremelor, nu cunosc decât două limite: bugetul de stat şi Microsoft. Deocamdată.

O ţară care a izbutit într-un sfert de secol să avorteze egalul populaţiei sale trebuie să-şi treacă avortul printre necesităţile fiziologice indiscutabile. Dacă-i dai unui elev să scrie un text pe o temă pe care s-o aleagă el însuşi, vei obţine în mod implicit un plagiat. Aceasta nu exclude originalitatea: un referat despre Schopenhauer la muzică sau, de exemplu, unul în italiană pentru ora de spaniolă. În România, un universitar te poate accepta în principiu printre doctoranzi pentru ca, ulterior, să nu-ţi mai răspundă niciodată la e-mail, la fel cum se poate să cauţi la toate catedrele de specialitate pe cineva care să te îndrume într-o arie de cercetare şi să primeşti invariabil răspunsul: “N-am mai auzit. Cu ce se ocupă chestia asta?” Oricum, într-o ţară în care doctoratele se copie, titlul de doctor nu mai impresionează decât babele naive. Visul oricărui întreprinzător orientat este să facă afaceri cu statul, pentru că doar la stat are loc în fiecare clipă miracolul transformării banilor mărunţi ai văduvei în fonduri care curg cu debit demenţial spre buzunare private.

Vin nişte alegeri. Se votează ceva, nu ştiu prea bine ce. În România nu există dezbateri legate de sărăcia îngrozitoare care s-a aşternut peste ţară, despre copiii care se culcă flămânzi, despre oamenii care abia-şi plătesc facturile, despre nevoile sfâşietoare ale celor care muncesc de dimineaţa până seara. În Occident oamenii ies în şomaj câteva luni pe an ca să se bucure de viaţă. Salariile noastre sunt mai mici decât ajutoarele lor de şomaj. La pensie o ducem cu toţii bine, cu condiţia să avem măcar o slujbă bine plătită. Această realitate care decurge din reformele impuse de FMI nu constituie nici măcar subiect de discuţie, darămite punctul de pornire a unei strategii. Dacă vă imaginaţi c-o va rezolva idolul pieţei libere, la care ne închinăm de-a valma cu toţii, sunteţi naivi. Dar ce, FMI-ul ni l-a adus pe cap piaţa liberă?

Pentru cei patru milioane de români plecaţi în lume, plătim şi nu ne vom opri curând din plătit. Încercaţi să vă reparaţi maşina, să faceţi o casă, o operaţie în spital, orice. Mecanici buni, meseriaşi buni, medici de elită au luat drumul bejaniei, părăsind România ca pe-o glumă proastă. Impozitele lor susţin sisteme sociale peste tot în lume, numai pe-al nostru nu. Mai nou, avem criză şi de profesori, şi vorbim despre un corp social cu un grad înalt de inerţie. Nu există nicio preocupare pentru cei care candidează în legătură cu întoarcerea celei mai mari avuţii a acestei ţări: oamenii. Nici pentru păstrarea celor care încă mai sunt aici. Ah, ba da, cred c-am auzit o elucubraţie: să le dăm nişte bani să se întoarcă. Dobitocul care-a eructat-o a dovedit, dacă mai era nevoie, că n-a înţeles nimic din ce se petrece. Refuz să votez pe cineva chemat să salveze România şi care nu-i capabil nici măcar să-i vadă suferinţa.

Azi e ziua naţională a României. Aceea pe care au stabilit-o comuniştii şi-au păstrat-o vânduţii de după 1989. În cei mai mulţi dintre noi, ca la o comandă, s-a umflat România. Raiul pe pământ, grădina Maicii Domnului, ţara voievozilor, toate fantasmele care fac din români un aliaj mai marţial ca japonezul, mai ales ca israelianul, mai providenţial ca americanul, dau pe dinafară şi împroaşcă pereţii adiacenţi. Mâine, o luăm de la capăt cu plagiatul, cu trucatul, cu furatul, cu descurcăreala, cu cumetriile. Dar azi totul ne e preţios, totul ne e sacru. În fanfaronada noastră nici n-am băgat de seamă că pentru a avea o familie, un neam, o ţară, orice, e nevoie de un cod, de nişte reguli a căror absenţa nu poate fi plombată nici cu drapele, nici cu discursuri, nici cu cocarde, nici cu sforăieli. Mă bate gândul că nici România pe care azi o iubim lipicios nu mai există, şi-a luat câmpii şi ea unde-a văzut cu ochii, lăsând în urmă nişte oameni într-un loc de unde s-au retras tiptil toate regulile.

miercuri, 30 noiembrie 2016

Michel Odent, Cezariana (recenzie)



Probabil că textele pe care ar trebui să le citim mai întâi, mai presus de altele şi de mai multe ori, sunt cele despre lucrurile pe care le considerăm implicite. Aş vrea într-o zi să citesc o carte, sau măcar un eseu suculent, despre gestul pe care îl facem când aprindem un bec. Îl facem de câteva ori pe zi, în fiecare zi, de când ne ştim, de aceea credem că este de la sine înţeles. Nu e. Istoric vorbind, are mai puţin de 100 de ani. Dacă un om medieval, sau un grec din Atena lui Pericle, sau un tibetan din secolul XIX ne-ar fi văzut, ar fi crezut toţi că este magic. Şi ştiţi de ce? Pentru că asta şi este iar cei dinainte chiar ştiau să recunoasă magia atunci când o întâlneau. Doar orbirea noastră specială ne face să nu mai vedem dimensiunea magică a celor mai multe dintre acţiunile noastre. Nu-mi spuneţi că aveţi explicaţii pentru ele. Sper că nu credeţi că magia este o ladă în care strămoşii îngrămădeau tot ceea ce nu-şi puteau explica.

Cartea lui Michel Odent este despre o procedură care a intrat şi ea în reflexele lumii noastre: naşterea prin cezariană. Astăzi mai bine de jumătate dintre femeile lumii nasc prin cezariană, cu notabile diferenţe de la o arie culturală la alta, şi chiar în interiorul aceleeaşi arii culturale. La succesul cezarienei au contribuit: progresul anesteziei, introducerea antibioticelor, posibilitatea transfuziei de sânge, apariţia tubulaturii din plastic pentru perfuzii. Naşterea prin cezariană, mai nou şi sub versiunea “electivă”, adică programată de doctor în absenţa travaliului, este mai mult decât o modă, e o tehnologie. În forma ei actuală, este un obiect al industrializării pure care transformă maternităţile în fabrici de copii. Orice pliant al unei clinici private ne asigură că e modern, fără dureri şi foarte sigur.

Şi chiar aşa şi este, reclamele nu mint. Numai că nu ne spun totul, nici măcar tot ce ar trebui să ne intereseze. Cezariana ne vorbeşte despre preţul acestei tehnologii. Nu despre cel ficţional, exprimat în bani, rod al arbitrarului omenesc, ci despre preţul real, care nu mai depinde de noi. Despre ceea ce plătim fără să ştim, irevocabil. Noi, copiii care vin pe lume prin cezariană, civilizaţia noastră ai cărei oameni se nasc într-un mod original, diferit de restul mamiferelor. Michel Odent ia o procedură medicală şi o proiectează în câmpul istoriei mentalităţilor, adică acolo unde se văd pe termen lung costurile autentice.

duminică, 27 noiembrie 2016

Puterea este un crocodil

Probabil că cea mai bună introducere la acest textuleţ este un banc. Ştiţi voi, bancurile sunt texele acelea orale la care râdem, dar putem şi să reflectăm. Eu am strâns deja o colecţie de bancuri fundamentale, adică răscruci capabile să explice existenţa, fără să elimine umorul. Uneori, atunci când mi se pare potrivit, le amintesc celor apropiaţi mie întreg bancul în două cuvinte. Faceţi încercarea, o să vedeţi, se poate. Aşadar vă spun, înainte de a intra în miezul problemei, un astfel de banc fundamental.

Cică un student plin de nelămuriri s-ar fi dus la profesor cu nişte întrebări: “Sistemele politice îi îndepărtează pe oameni de natură, de familie, de comunitate, condamnându-i la disperarea singurătăţii citadine?” Profesorul ar fi răspuns: “Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.” Studentul ar fi continuat: “Sistemele politice concentrează deciziile în mâna câtorva oameni organizaţi într-o castă care se autojustifică, exploatându-i în mod injust pe cei mulţi?” “Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.” În cele din urmă, studentul ar fi continuat: “Sistemele politice sunt bazate pe ideologii care mimează religiile, oferind ca şi acestea criterii pentru recunoaşterea binelui şi a răului, promisiunea unei mântuiri aduse de un salvator cu puteri tehnologice, adică divine?” Neobosit, profesorul l-ar fi asigurat:“Socialismul, da.” “Dar capitalismul?” “Şi capitalismul.”

Probabil că unora le-am adus aminte de ciobanul ale cărui oi albe făceau câte un miel în fiecare an. Şi cele negre. Iar oile albe aveau multă lână. Şi cele negre. Iar oile albe dădeau mult lapte. Şi cele negre. Acesta este bancul fundamental al deosebirilor irelevante, şi aşa îi va rămâne numele. Ar trebui să reflectăm, pornind de la acest banc, cât de multă prostie antrenăm atunci când luăm partea Tandei în războiul ei cu Manda. Tanda, care e mult mai, spre deosebire de Manda, care e şi ea mult mai. Tanda, care niciodată, faţă de Manda, care nici ea niciodată. În sfârşit, argument zdrobitor, Tanda care, versus Manda care.

joi, 17 noiembrie 2016

Probabil lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult în România zilelor noastre

În urmă cu vreo patru ani Ştefan al meu a rupt o pereche de ochelari. Ai mei. De fapt, a scos şi a pierdut şurubul care prindea unul din braţele ochelarilor. M-am dus cu scula la firma de unde-i cumpărasem, să pună un şurub nou. Experta sexy a luat cele două bucăţi, le-a îmbucat de probă în aer şi mi-a explicat: nu se poate. Păi, de ce, zic eu?, că e doar un şurub. Da, dar nu avem aşa ceva, pentru că rama nu se mai fabrică, trebuie altă ramă. Pentru un şurub? Pentru un şurub, îmi răspunde experta sexy. Bun, zic comutând pe strategia de minimizare a dezastrului, cel puţin păstrăm lentilele. Nu se poate, zice. Păi, de ce? nu-s bune? zic. Ba da, răspunde experta sexy, dar nu se potrivesc, sunt făcute special pentru rama veche.

Peste vreo două săptămâni, Ştefan al meu, avea patru ani pe vremea aceea, mai rupe o ramă de ochelari. Ai Deliei. Tot şurubul. Tot: nu se poate repara, nu se pot recupera lentilele. Experta sexy dixit. Era prin preajma Crăciunului, când Ilieştii întreprind migraţia de iarnă spre Moldova mamă. Şi tată. La impresionantul spectacol al maşinii pline cu arme şi bagaje se adaugă o pereche de ochelari de damă nefuncţionali. Colindăm centrul vechi al Botoşaniului, pe care eu îl văd cum este dar îl ştiu şi cum a fost, iar într-un magazin vechi comunist dăm de o dugheană pe care scrie: REPARAŢII OCHELARI. Decor comunist, din anii ’70, proaspăt renovat cu nişte postere din anii ’80, populat cu un moşulică ochelarist la rândul lui, tot ce poate fi mai şleampăt şi mai antediluvian.

Se poate repara rama asta? Se uită, o întoarce pe toate părţile, apoi spune: Da. Mă ia cu palpitaţii, moşulică cel nesexy şi expirat sigur nu s-a prins că-i vorba despre o capcană. Când să vin să-i iau, adaug cu o voce albă ca hârtia de imprimantă, 80 grame pe metrul pătrat. Staţi acolo jos, şi-mi indică o canapea, în cinci minute vă dau ochelarii înapoi. Undeva trebuie să fie un truc, îmi spun, sigur mă cocoşează la bani. Mă mângâi gândindu-mă că oricum o ramă cu tot cu lentile costă măcar 6-700 lei, tot ies în câştig. După vreo câteva minute ne cheamă. E bine, totul e cum a fost. Cât ne face? 10 lei, zice. Avem timp. Are timp. Povestim o jumătate bună de ceas.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Evgheni Zamiatin, Noi (recenzie)



Motto: “De atunci totul a fost doar o problemă de tehnologie.” (Evgheni Zamiatin)

Apărut în 1920, romanul Noi este una din treptele literaturii distopice pe care oricine vrea să ajungă nicăieri trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Dincolo de puternica senzaţie de stranietate pe care o degajă din primele pagini, se află o fabulă puternică, cu nimic inferioară celor din Minunata lume nouă (Aldous Huxley) şi 1984 (George Orwell), pe care le anticipează şi a căror lectură o completează. O scriitură aspră, fără menajamente, toată numai unghiuri ascuţite, care-l proiectează pe cititor într-un coşmar insuportabil.

Noi este despre victoria parodicului asupra realului, a matematicii asupra poeziei, a masei asupra individului şi a Statului asupra lui Dumnezeu. Noi este în egală măsură o prefigurare a omului nou dorit cu ardoare de la revoluţia franceză din 1789 de toţi puii ei famelici: comunismul, nazismul şi democraţia. Un paraom spectral, care face sex fără să iubească, dedicat unei comunităţi abstracte în absenţa unor legături concrete cu oamenii vii. Un lego uman numai muchii care se potriveşte cu alte piese în alcătuirea unui ansamblu mecanizat, căruia nu-i percepe nici sensul, nici absenţa sensului.

joi, 20 octombrie 2016

Gura protestantului adevăr grăieşte

Aşadar, preşedintele în exerciţiu al României, cu referire la iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, a opinat că “Cererea ca familia să fie formată dintr-un bărbat şi o femeie este fanatism religios.” Lăsăm deoparte faptul că cei trei milioane de semnatari cer nimic mai mult decât să se menţină actualele prevederi legale, de unde deducem că avem un Cod al familiei impregnat de fanatism religios, ceea ce e neaşteptat şi delicios pentru un stat laic. Nu ne preocupă nici aspectele democratice, nici cele implicate de un referendum care, conform regulilor jocului, va trebui să aibă loc şi al cărui deznodământ nu e chiar atât de greu de anticipat. Partea pe care o găsim cea mai interesantă este faptul că, într-un mod imposibil de ignorat, preşedintele Iohannis are dreptate.

Firile sensibile au sărit în aer atunci când li s-a aruncat în faţă acuzaţia de “fanatism religios”. Cu inima îndoită, cei mai băţoşi au încercat să transforme injuria în mândrie, după modelul “je suis ursuleţ” de săptămâna trecută şi dintotdeauna. Reacţii emoţionale de toată mâna, de la a-i aminti preşedintelui că BOR nu e clubul lui până la a-l ameninţa cu retragerea votului pentru mandatul următor. Partea bună a momentului este că, în sfârşit, noi cei care credem că familia trebuie să fie monogamă şi heterosexuală, avem ocazia să ne asumăm. Pentru că suntem fanatici religioşi (sau cel puţin ne dorim să fim).

Am să fac o paranteză, pentru că adesea cel mai scurt drum de la afirmaţie la înţeles trece printr-o analogie. Să zicem că ne aflăm în război, într-unul evident şi indiscutabil, cu duşman şi tranşee. Ei bine, în mod implicit ni se cere să fim patrioţi, adică să ne arătăm fidelitatea faţă de graniţă, faţă de teritoriu, faţă de populaţie. Ni se cere, practic, să fim fanatici, iar această atitudine e apreciată şi considerată legitimă. Contrariul ar fi să fim open-minded, adică să mai transmitem ceva secrete la inamic, să speculăm eventual şi ceva bani pe piaţa neagră profitând de penurie şi mizeria concetăţenilor. Cam acesta este contrariul fanatismului, şi atrage blamul, ori chiar plutonul de execuţie.

joi, 13 octombrie 2016

Un premiu mult prea Nobel pentru o lume atât de literară

Nu, de fapt Napoleon Bonaparte n-a spus că fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal. Asta e o minciună sfruntată. De fapt, micul împărat se referea la premiul Nobel pentru literatură. Dacă vi se pare că niciun soldat n-a obţinut niciodată aşa ceva, probabil că l-aţi uitat pe Winston Churchill. E drept, acesta n-a fost francez. Şi nici soldat. Însă a participat aşa cum a putut el la al doilea război mondial. În sensul că ne-a lăsat un discurs fabulos.

În caz că l-aţi uitat, este vorba despre un text spus la radio, din care citez un fragment: “We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God's good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.”

marți, 11 octombrie 2016

Din ce este compusă femeia

Pisica este formată din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Lupul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Ursul este format din: membre şi trunchi legat de cap printr-un gât. Treptat-treptat, tainele naturii se dezvăluie învăţăcelului iscoditor şi tenace. Trebuie doar să-ţi doreşti şi să te concentrezi. Femeia este compusă din... huh?, din membre. Şi ce mai are femeia, ce mai are? Trunchi, femeia este probabil făcută din trunchi. Şi mai ce, şi mai ce? Şi din cap, legat de gât printr-un trunchi. De fapt, gâtul este legat de trunchi printr-un cap. Nemaiputând suporta aceste incertitudini ştiinţifice, doi băieţi de seminar au sărit într-o noapte gardul înspre lume.

S-au dus într-un bar de striptiz, să vadă cu ochii lor din ce este compusă femeia. Dacă se poate, să pună mâna, să vadă obiceiurile femeii, să-i simtă mirosurile femeii în bârlogul de la bar. S-o cunoască mai bine. Au sărit gardul, că doar sunt flăcăi, nu-i ţine nimeni pe ei închişi. Fuga-fuguţa în noapte, cu portarul seminarului după ei, prea cu gândul înainte ca să-l vadă. I-au scos sufletul bătrânului, atât de tare au alergat, mânaţi de dorul cunoaşterii. Au intrat totuşi cu sfială şi s-au aciuat într-un colţ, cu ochii lipiţi de femeia care se compunea şi se descompunea din membre, trunchi şi cap în faţa lor. Portarul a aşteptat o vreme, apoi a luat-o uşurel înapoi.

vineri, 7 octombrie 2016

Michel Odent, Naşterea în Epoca Plasticului (recenzie)


Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzaţia că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărţile de antropologie agricolă. Adică, daca-ţi spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deşerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ţinutul fertil al Mesopotamiei, şi că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigaţiilor cu apa din Tigru şi Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulţi trece drept soluţia absolută la schimbările climatice. Dacă-ţi spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-şi mai găseşte sensul vieţii, parcă altfel te uiţi la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îţi ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizaţii care au supravieţuit timpurilor sunt cele care posedă ştiinţa şi practica ameliorării neîncetate şi durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi şi pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înţelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simţ şi spirit de observaţie.

Chirurgul şi obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu naşterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de “maternitatea ca acasă” şi este unul dintre promotorii naşterii în apă (pe care nu o vede ca soluţie exclusivă, făcând undeva observaţia că foca, deşi are mai multe informaţii despre apă ca noi, naşte pe uscat). A scris primul articol ştiinţific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară naşterii şi este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru naşterile acasă. Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că “este de neconceput să persiste o asemenea distanţă între ceea ce se petrece în sala de naşteri şi ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund şi dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: “Umanitatea va supravieţui medicinei?”

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Statistici şi vaccinuri

Motto: “Există trei tipuri de minciuni: minciunile, minciunile grosolane şi statisticile.” (Mark Twain sau Disraeli)
Statisticile sunt precum bikini: dau ceva idei, dar ascund esenţialul.” (Coluche)

Cineva spunea că Dumnezeu i-a dat omului limbajului pentru a-şi putea ascunde gândurile. Ei bine, omul acela probabil că n-a văzut în viaţa lui nicio statistică. În lucrarea colectivă O artă medie, eseu asupra utilizărilor sociale ale fotografiei (1965), Cap. 2 – Definiţia socială a fotografiei , Pierre Bourdieu face o observaţie neaşteptată: fotografia fixează un aspect al realului care nu este niciodată altceva decât rezultatul unei selecţii arbitrare. Nu ar fi o problemă, numai că fotografia are o pretenţie interesantă, aceea de a fi adevărată. Or, în momentul în care între realitatea globală şi fotografie intervine un decupaj, realitatea suferă. Iar decupajul nu este niciodată ingenuu, pentru că nu este rodul unei întâmplări, ci al unei decizii constiente. Cineva care are o cultură anume, o viziune asupra lumii, o filosofie, decide care parte din realitate este semnificativă şi care nu. Poziţionarea camerei într-o anumită direcţie constituie în sine o minciună insesizabilă dar teribil de frecventă, minciuna prin omisiune.

Probabil că vă întrebaţi ce anume caută în acest text referirea la fotografia lui Pierre Bourdieu. Ei bine, înlocuiţi cuvântul fotografie cu statistică. Reflecţiile rămân în picioare. Vacciniştii pretind nici mai mult nici mai puţin că eficacitatea vaccinurilor este demonstrată statistic. Greşesc din multe puncte de vedere. Întâi de toate că cifrele şi corelaţiile lor nu dovedesc niciodată absolut nimic. Pentru a dovedi ceva ai nevoie de idei, argumente şi retorică. Or, acestea nu ţin şi nu vor ţine niciodată de statistică. Haideţi să dăm un exemplu la limita vulgarităţii: indubitabil se poate constata statistic că procentul infarctului miocardic în populaţie creşte proporţional cu numărul stâlpilor de electricitate; trebuie cumva să deducem de aici că maladiile cardiovasculare sunt provocate de reţeaua de distribuţie a curentului electric? Aici este problema, pentru a stabili o relaţie de tip cauză-efect trebuie mai mult decât date, trebuie meta-date (cum le numeşte Joel Best în Damned Lies and Statistics).

vineri, 30 septembrie 2016

Ovidiu Hurduzeu, Unambomber. Profetul ucigaş (recenzie)


Ted Kaczynski a fost teroristul cel mai căutat din istoria Statelor Unite, atât ca timp cât şi ca resurse antrenate. Dacă n-ar fi fost un mic accident care a dus la capturarea lui, cel care va fi botezat Unabomber ar fi rămas pentru totdeauna în libertate. Tot ceea ce şi-au imaginat despre el FBI-ul, presa, specialiştii în psihologie, s-a dovedit a fi fals. În 1995, după aproape două decenii de urmărire, anchetatorii descopereau un fost matematician, care predase cu ani în urmă la Berkeley University, activitate la care renunţase pentru a se retrage pe o bucată izolată de pământ unde cultiva mâncare organică şi-şi făcuse o casă neconectată la vreun furnizor de servicii. S-a dovedit, nu trebuie să ne temem s-o spunem, cel mai inteligent ucigaş din istoria modernă.

Ovidiu Hurduzeu, el însuşi profesor de literatură franceză la Universitatea Stanford din SUA, subliniază caracterul literar al personajului Ted Kaczynski. O anume coerenţă supraomenească, aproape de natură angelică, se întrevede din toată viaţa lui Unabomber. Omul are un crez şi trăieşte după acesta fără compromis. Pornind de la anumite lecturi (Jacques Ellul, Lewis Mumford), defineşte tehnologia şi societatea creată de ea ca duşman. Spre deosebire de ceea ce ar face un filosof, decide să lupte împotriva ei. Mai precis, împotriva promotorilor ei. Şi nu oricum, ci punând bombe.

luni, 26 septembrie 2016

Cum să recunoşti un om după trei semne fără greş

Rabbi Ilai, în Erubin 65b, ne-a lăsat nişte vorbe tare şugubeţe: “Bărbatul îl putem recunoaşte în funcţie de trei lucruri: după cupă, după pungă şi după mânie.” În ebraică, succesiunea celor trei semne dă naştere şi unui joc de cuvinte: după kos (cupă), după kis (pungă), după kas (temperament, mânie). Rabbi Ilai trebuie să fi fost, atunci când a pronunţat aceste cuvinte, pradă unui episod de tandreţe cu barba lui revărsată peste piept. Gestul trecerii mâinii ca un pieptene printre firele lungi, iarăşi şi iarăşi, constituie cel mai vechi ritual exterior asociat gândirii pe care lumea l-a înregistrat vreodată.

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Cum să organizezi o vânătoare de vrăjitoare reuşită – astăzi, Olivia Steer

Ca să înţelegem mai bine despre ce va fi vorba în acest text, este imperios necesar să ne lămurim puţin ce au fost în istorie vânătorile de vrăjitoare. În ciuda a ceea ce cred mulţi, n-au avut loc în Evul Mediu, ci taman în Renaştere şi în Secolul Luminilor, adică în perioadele istorice în care oamenii au decis s-o lase mai uşor cu creştinismul. Spectacular vorbind, o vânătoare de vrăjitoare începe atunci când comunitatea, într-o superbă stare de exaltare, se aglutinează şi decide să se comporte în funcţie de cel mai tâmpit membru al ei (nu eu am zis-o, ci Ortega y Gasset), pentru că neapărat o masă se raportează la cel mai mic numitor comun, niciodată altfel. Şi, pentru că la vremurile acelea încă nu apăruse defularea prin proteste şi lozinci, masa renascentisto-iluministă căuta o femeie pe care să-şi reverse mânia populară, învinovăţind-o ba că e secetă, ba că nu sunt locuri de muncă, ba că s-a pierdut o oaie din turma satului. După care, fiind o perioadă în care omul se afla în centrul tuturor lucrurilor, iar gândirea raţională era la mare cinste, femeia era arsă ireversibil pe rug. Cam acesta este ritualul vânătorii de vrăjitoare, rămas în memoria colectivă până în zilele noastre.

În ciuda a ceea ce credem că ştim toţi, în Evul Mediu catolic vrăjitoarele nu au căzut victime unor astfel de jalnice episoade pentru că Biserica Romano-Catolică le-a interzis pur şi simplu prin Conciliul de la Panderbon (sfârşitul secolului VIII după Hristos). Se pare că subtilii şi apofaticii catolici interpretau à la lettre butada “Dumnezeu urăşte păcatul dar îi iubeşte pe păcătoşi”, ceea ce nu se poate spune despre protestanţii germani, cu toată sola Scriptura lor cu tot. Inchiziţia nu s-a preocupat niciodată de vrăjitoare, ci doar de acuzaţiile de erezie, pe care altfel le-a tratat cu foarte multă blândeţe, cerându-le celor ajunşi pentru prima dată în faţa tribunalului ecleziastic să renunţe la opiniile a căror falsitate era demonstrabilă. Practic, Inchiziţia a fost singurul tribunal din lume care-ţi cerea să nu fii prost. Reţinem, pentru că este important pentru ceea ce urmează să zicem, atmosfera deloc inchizitorială în care aveau loc vânătorile de vrăjitoare: câteva zeci de oameni care ştiau bine care-i treaba învinuiau o femeie de competenţe care lor le lipseau. După care o băteau bine, pentru că n-are sens să omori pe cineva fără partea de distracţie. Femeia nu putea spune nimic în apărarea ei, călăii ei ştiind prea bine despre ce este vorba. Nu se aduceau probe de niciun fel, nu exista avocat. Oricât de bune ar fi intenţiile în teorie, în practică orice vânătoare de vrăjitoare se traduce printr-o gloată care urlă până-i fierbe saliva în colţul gurii înainte de a omorî un om.

joi, 22 septembrie 2016

Despre şcoala acasă şi isteria prosistem

În lumea în care ne aflăm, unii oameni decid să trăiască fără bani şi o fac ani la rândul după ce-şi evaluează riguros nevoile, despărţindu-le pe cele false de cele autentice iar mai apoi centrându-şi existenţa pe valorile care nu pot fi obţinute cu bani. Auzim despre case off grid, adică nebranşate la vreo reţea oarecare, capabile să-şi obţină curentul electric de la soare şi vânt, apa din pânza freatică şi de la ploaie, energia termică din orientarea faţă de punctele cardinale. Există oraşe care-şi propun programe zero waste ambiţioase, cartiere care convertesc terenuri virane în minunate grădini urbane ecologice, călători pe bicicletă în jurul lumii, femei care nasc acasă prunci care nu vor fi vaccinaţi niciodată şi meşteşugari care reînvie ocupaţii centrate pe producerea manuală de obiecte unicat sau la scară mică.

Toate exemplele din paragraful anterior au un denominator comun: evadarea din sistem. Poţi refuza banii, factura de curent electric, poluarea de orice fel sau să câştigi banii dintr-o activitate de tip industrial (cam toate metodele moderne sunt tributare unei abordări de tip bandă de montaj, inclusiv învăţământul, oricât de greu ar părea de acceptat la o privire superficială!). Fiecare gest în parte este mărturia neîncrederii în soluţiile prefabricate pe care ni le oferă acum societatea şi pe care cei mai mulţi dintre noi le înghiţim pe nemestecate, pentru că aşa-face-toată-lumea. O nejustificată gregaritate ne face pe noi să-i privim cu suspiciune pe toţi cei care rup rândurile, fie ei vegani, amatori de drumeţii ecvestre sau freelanceri.

Întâmplarea face că zilele astea două persoane publice au decis să-şi retragă copilul din şcoala de stat în favoarea şcolii acasă. S-a dezlănţuit, cum era de aşteptat, furtuna, pentru că românilor le place foarte mult să se schimbe totul, dar numai dacă schimbările sunt în punctele neesenţiale. Am dat dovadă, ca de obicei, că suntem cei mai cuminţi rebeli de pe planetă, fioroşi în nemulţumirea noastră dar blânzi cu stăpânul. Din toate părţile, profesori, bloggeri şi feisbucişti, nu ne-am putut abţine: de la datul cu părerea la oferitul de soluţii, am oferit spectacolul neserios al unei naţiuni care nu mai poate de grija altuia, dar mai ales de grija sistemului. Ne comportăm ca şi cum, dacă ni s-ar pune în mână o găleată cu var şi un sac de glet, n-am găsi nimic mai bun de făcut decât să ne renovăm voios puşcăriile. Pentru că, nu-i aşa, sunt puşcării, dar sunt ale noastre, şi trebuie să fie curate şi prezentabile.

sâmbătă, 17 septembrie 2016

Elias Canetti, Orbirea (recenzie)



De Elias Canetti am auzit de la Jean Baudrillard, care, vorbind despre drumul umanităţii spre Apocalipsă, face referire la Canetti în legătură cu un prag pre-apocaliptic, punctul dincolo de care nu există întoarcere (le point de non-retour). Baudrillard nu este teolog, el filosofează pe tema sfârşitului fără să fie tributar unei tradiţii exegetice care alunecă uneori prea uşor pe lângă inexplicabil şi inefabil. De exemplu, avansează ideea că este foarte posibil ca Apocalipsa să fie în curs, începând deja de ceva vreme, şi este imposibil să nu recunoaştem aici influenţa unei idei din esoterismul iudaic conform căreia suntem, din timpul vieţii noastre, constant la judecata Tatălui. Pentru minţile noastre obişnuite să clasifice lucrurile fiecare în sertăraşul lui, disconfortul când dăm de asemenea abordări este major.

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî, Luciditatea implacabilă (recenzie)



În Nishapur, pe pământurile Iranului de astăzi, patria celebrilor poeţi persani Omar Khayyâm şi Farid ad-Din ‘Attâr, s-a scris poate cea mai completă lucrare din lumea islamică dedicată vreodată “Căii Blamului”, o mistică înrudită cu tehnica extatică a “Căii Sufismului”, aceasta din urmă conturată în Iraq la sfârşitul secolului II după Hegira (sec. VIII după Hristos). Este vorba despre Luciditatea implacabilă, cunoscută şi sub numele de Epistola despre Oamenii Blamului, text redactat de şeicul Abû ‘Abd ar-Rahmân al-Sulamî în secolul III după Hegira (sec. IX după Iisus Hristos).

Istoricii religiilor vorbesc astăzi de două mistici diferite, una baghdadiană, numită “Sufism”, cealalta khurasaniană (după numele provinciei Khurasan, în care se găseşte oraşul Nishapur), numită “Malamatiyya”, chipurile diferită, sau chiar opusă, primeia. În ce ne priveşte, după ce ne manifestăm admiraţia nedisimulată pentru cei care stabilesc distincţiile obiective între oile negre şi negrele oi, vom prefera să nu cedăm tentaţiei. Vor fi fiind două şcoli cu procedee diferite, atât cât ne este permis de ştiut, dar ce rost are să deosebim un căutător de Dumnezeu de alt căutător de Dumnezeu? Destul de spus că Muhayydin Ibn ‘Arabî, sufitul andaluzian supranumit cândva Al-Sheikh al-Akbar (Cel mai mare şeic), îi considera pe Malamatiyya drept categoria supremă a sfinţilor ocultaţi ai Islamului. În scrierile sale, René Guénon îi foloseşte drept exemplu a elitei spirituale care ar putea salva Occidentul de marasmul profan în care se afundase. Îi ţinea şi el mai sus decât pe cei mai mari dintre sfinţii sufi cunoscuţi.

vineri, 9 septembrie 2016

Vremea leneşilor agitaţi

Spune Rabbi Eliezer în Ketouboth, 5: “Lenea duce la nemăsurare.” Acum, sincer, în ultimii trei ani, aţi mai auzit rostindu-se în public cuvântul lene? Mai există undeva, în lumea noastră liberă şi tehnologizată, o mămică de modă veche-veche, una care să-i mai amintească puiului ei să nu fie leneş? Mai este lenea păcat teologic activ, punct de plecare al căinţei din spovedanie? Dacă, nu, mă bucur, înseamnă că putem nota o problemă rezolvată: în zilele noastre, nimeni nu mai este leneş. Continuăm să minţim, să furăm, dăm şi-n cap dacă e nevoie (dar elegant, americăneşte: nothing personal, just business!), dar lenea? Nici pomeneală! Ce să zic? E bine!

În cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească, 1750-1860, excelentă lucrare de istorie a vieţii cotidiene, ni se pomenesc câteva rânduri din corespondenţa boierului Nicolae Văcărescu: “Şăz într-un unghi de casă, uitându-mă şi privind vârful nasului mieu cu ochii amândoi, şi întocmai ca gângăniile la vremea iernii, aşa sunt; nici din deget nu pociu mişca” (5 noiembrie 1814). Un pic mai încolo, Costache Vârnav, alt boier, ni-l evocă pe tatăl domniei sale: “Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarna în casă, în pat, lângă fereastră, pe care ori şi cât de ger de ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lângă casă, şi pe lângă aceea să iasă fumul de tutun din luleaua lui care niciodată nu se mai stingea.”

Imaginea arhetipală a sastiselii, astăzi inaccesibilă nouă, este aceea a unui om aşezat “turceşte" în pat, contemplând alternativ vârful nasului şi livada. Noi, cei de azi, ne-am pierdut capacitatea de a privi îndelung la ceva care nu se află în mişcare. De fapt, nu ne mai uităm nici măcar puţin, dacă dăm de o privelişte care ne taie respiraţia, facem rapid un selfie şi fugim. Asemenea samurailor de la celălalt capăt al lumii, boierii de altădată puteau privi ceasuri în şir, zile una după alta, anotimp după anotimp, o livadă în care nu se întâmpla, după exigenţele noastre, nimic, dar în care ei vedeau petrecându-se lumea. Detaliu anodin din litografia făcută de francezul Charles Doussault boierului Iordache Filipescu: în mâna acestuia se află un şirag de mătănii “gata să numere gândurile rătăcite prin cotloanele aţipelilor, aşternut pentru sastiseala după-amiezilor pustii”. Ştim prea bine că mătăniile nu numără gânduri, dar nu putem cere unui istoric să dea seama de ceea ce nu pricepe...

Undeva, la jumătatea secolului XIX, are loc un clivaj spre ceva fundamental diferit. Veacul cel nou vine cu: baluri, soare, jocuri de cărţi, operă, băi şi cure, spectacole de orice fel. Timpul însuşi se schimbă, se umple, timpul nu mai este gol, fiecare zi vine cu noutatea ei, care devine mai importantă decât ziua însăşi. Locurile sunt valorizate după cele unde se întâmplă ceva (marile oraşe) şi cele unde nu se întâmplă nimic. Uitate sunt narghileaua, cafeluţa, şiragul de mătănii şi livada. Hainele grele, orientale, care ascund trupul, sunt lepădate pentru haine strâmte pe corpuri atletice. Probabil că cea mai importantă achiziţie tehnologică a momentului este banalul scaun, care aduce schimbarea întregii poziţii corporale. Pe scurt, lumea a început să se agite.

Agitaţia aceea de pe la 1850, noi o avem astăzi înzecită. De fapt, în raport cu noi, balurile şi picnicurile secolului trecut ar trece drept modele de calm, rafinament şi eleganţă. Dacă cei de atunci ne-ar putea privi pe noi, ne-ar considera fără doar şi poate nebuni. În două secole, toată antropologia europeană a fost dată peste cap: nu mai putem sta, nu mai suportăm liniştea, nu mai putem contempla un peisaj static. Pentru ca schimbarea de paradigmă să fie totală, a fost pus la index şi fumatul în spaţii închise. Numai că schimbarea interioară este şi mai masivă, noi am inventat lenea activă, agitaţia sterilă, galopatul pe loc, tremuratul care nu încălzeşte, drumul fără sfârşit, facerea fără fruct. Rabbinul are dreptate, nu numai că lenea duce la nemăsurare, însuşi semnul cel mai sigur al lenei este nestăvilirea. Lucrul are capăt, lenea are doar început fără de sfârşit. Iar cel mai evident zaţ pe care-l lasă lenea este ignoranţa. Atunci când aceasta prinde rădăcini solide, este şi ea, după cum se ştie, fără capăt.

joi, 8 septembrie 2016

Cei ce salvează lumea

Rabbi Chya, în numele lui Rabbi Iochanan, spune în Ioma 38b: “Un singur drept este suficient ca să salveze lumea.” Făcându-se ecou acestui proverb talmudic, Rabbi Eleazar spune şi el: “De-ar fi fost un singur drept [de la începuturi şi până acum], lumea merita să fie creată.” Subtil şi cuminte, bătrânii doctori ai Legii ne introduc într-o problemă care ne frământă şi căreia noi, modernii, nu-i dă de capăt: problema elitei. Şi asta pentru că, printr-o pernicioasă extensie semantică, noi vorbim despre “elite” aiurea, după criterii aproape exclusiv cantitativiste. Pentru cel care se plasează în perspectiva tradiţională, rătăcirile de tot felul nu au temei, rămânând ceea ce sunt de fapt. De aceea singura elită autentică rămâne ceea ce considerau cei din vechime : oratores, brahmanii, sacerdoţii, rugătorii. În orice societate tradiţională aceştia erau piatra din capul unghiului, întreg edificiul social se raporta la ei.

miercuri, 7 septembrie 2016

Cel mai mare credincios (comentariu la Talmud)

Cu ani în urmă, un ţăran m-a întrebat dacă ştiu care-i cel mai mare credincios. Pic degrabă la teste din astea, aşa că nu m-am obosit să gândesc. Care? zic. Hoţul, îmi răspunde, pentru că de fiecare dată când merge la furat îşi face cruce şi spune “Doamne, ajută.” Dau, zilele astea, în tratatul talmudic Berachot, de o frază similară: “Hoţul îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor în momentul în care se pregăteşte să fure din casa cuiva.” (63) Sunt vaccinat demult împotriva admiraţiei pentru înţelepciunea populară. De fapt, o înţelepciune difuză creată de geniul unui popor, oricare ar fi el, e doar o prejudecată păguboasă. Cred că există înţelepciune la capătul unui drum care începe cu aprehensiunea sacrului şi se termină cu sacralizarea fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei bătăi a inimii. Iar această stare excepţională de sfinţenie există netulburată de ignoranţa şi răutatea endemice.

marți, 6 septembrie 2016

Lucian Boia, De ce este România altfel? (recenzie)


Mărturisesc că găsesc demn de atenţie spectacolul urii pe care o polarizează Lucian Boia în mediile virtuale. Spun Lucian Boia şi nu scrierile lui Lucian Boia pentru că, aproape fără excepţie, dacă vrei să pui capăt unei discuţii pe acest subiect este suficient să arunci întrebarea magică : « Spune-mi, te rog, câte volume semnate de el ai citit ? » Şi vei afla că, deşi toţi cunosc prea bine, nimeni nu se oboseşte să citească ceva. La ce-ar citi, când ideile oricum plutesc pe feisbuc? La fel cum poţi intui ceva despre meşter din lucrul mâinilor sale, ura faţă de istoricul bucureştean spune ceva despre cei care o generează. Despre nivelul lor de cultură, despre gradul lor de seriozitate, despre visurile care-i mână la tastatură. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că, dintre toate lucrările sale, De ce este România altfel? e, de departe, cea mai hulită.

Este drept să începem prin a ne întreba : dar este oare România altfel ? Şi dacă, da, faţă de cine ? Nu cred că e o taină pentru nimeni faptul că România este diferită de Australia, bunăoară. Ori faţă de Marea Britanie. Sau China. Sau India. Întrebarea e doar dacă România are mai multe în comun cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru că e clar dintru început că aceasta este singura ligă în care mai jucăm cât de cât. Aşadar, la scară mai mică (vai, cât de mică !), putem să ne întrebăm doar dacă România este mai mult diferită sau mai mult asemănătoare în raport cu : Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, ţările baltice şi ce-a mai rămas din Iugoslavia.

Mulţi, citind lucrarea lui Boia, au ajuns la concluzia că « altfel » este un eufemism, o chintesenţă a răului pe care balaurul semnatar a împroşcat-o sub formă de venin coroziv, împuţit şi fumegând pe chipul angelic al României. Cam aşa gândesc toţi cei care nu ratează ocazia de a-l înjura pe forumuri şi pe feisbuc. Reflexul lor este de înţeles, şi este unul strict defensiv. Avem de-a face cu două viziuni antinomice asupra istoriei. Pe de o parte, istoriografia comunistă ne-a inoculat ideea că voievodatele române nu s-au putut dezvolta economic prea mult din cauza războaielor nesfârşite cu turcii, tătarii, polonezii, ungurii, în vreme ce Apusul, în spatele pavezei româneşti, s-a putut ocupa nestingherit de artă, ştiinţă şi tehnică, inventând, cântând, pictând şi ridicând catedrale. De după colţ, hop !, apare Boia care ne spune că războaie au fost în toată Europa, nici mai multe, nici mai puţine ca la noi, ba chiar Renaşterea italiană a apărut din nişte stătuleţe ridicole, Reforma cu mentalitatea ei progresistă tot prin stătuleţe minuscule germane a prins rădăcini, deci nu-i nevoie nici de pace, nici de confort pentru a face cultură şi civilizaţie, le faci sau nu le faci, depinde de fibra pe care o ai.

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Aşteptând o minune

Într-o seară, îl văd pe Ştefan gânditor, uitându-se într-o zare care trecea dincolo de peretele casei. Ce faci ?, îi zic. Aştept o minune, îmi răspunde. Hai că-i tare, îmi spun. Şi adaug: ce minune aştepţi tu, Ştefane? Adică, de ce-ai avea tu nevoie de-o minune, în ce scop? Orice minune, numai minune să fie, îmi răspunde.

Note şi reflecţii pe marginea conferinţei “Cele şapte păcate ale vieţii virtuale”, susţinută de Prof. Read Schuchardt

[Am hotărât ca, în rândurile care urmează, să redau sub forma unor note de curs ideile profesorului Read Schuchardt de la Wheaton College, Illinois, SUA, aşa cum le-am cules la momentul conferinţei, care a avut loc în filigoria Bisericii Memoriale Mihai Viteazul din Alba Iulia, în 9 iunie 2016. Aşadar, cât mai abrupt, fără introducere, sucombând de această dată farmecului autentic al fulguraţiei intelectuale. Nu voi putea transmite, şi nu veţi găsi în cele ce urmează, nimic din eleganţa locului, momentului şi omului ce l-am avut în faţă. Comentariile mele sunt între paranteze pătrate.]

Atunci când un mediu nou de transmitere a ideilor apare într-o cultură, schimbarea este masivă. Chiar dacă, cel puţin o vreme, aceeaşi cultură adăposteşte mai multe medii diferite, unul este determinant, şi le sufocă pe celelalte.

Adaptarea fără conştientizare este sinucidere.

De fiecare dată când schimbăm tehnologiilor dominante de comunicare din mediul fizic, se schimbă în mod simultan şi mediul simbolic. 

În istoria omenirii, sunt cunoscute 5 mari tehnologii/medii de comunicare:
a) cultura orală – mesajul oral, dialogul, formele orale ale literaturii;
b) cultura scrisă – cartea multiplicată prin caligrafie;
c) cultura tiparului – cartea ca produs industrial;
d) cultura electronică – radioul, telefonul, televizorul;
e) cultura digitală – calculatorul, reţeaua (cu începere din 2007, cu o perioadă de adaptare de 9 ani).

Nu mai există, în condiţiile digitalizării, motive ca tinerii să-i respecte pe bătrâni (excepţie doar dacă bătrânii au bani). Dimpotrivă, bătrânii trebuie să-i respecte pe cei tineri, altfel ca aceştia din urmă să le explice cum funcţionează noile tehnologii. [Acest lucru este o noutate absolută în istoria omenirii, care a cultivat constant respectul tinerilor pentru bătrâni. Numai că noile tehnologii au inversat raportul tradiţional.]

miercuri, 31 august 2016

De-ale bunicii

Bunica n-a traversat niciodată o trecere de pietoni altfel decât pe roşu. Era femeie iute, la şaptezeci de ani ai ei tata ţinea greu pasul cu ea prin oraş, şi nici despre tata nu s-ar putea spune că era un greoi. Dar bunica realmente mergea parcă în fugă. Tata, care a fost ginerele ei preferat, avea propria lui teorie despre bunica. Cică bătrâna ar fi fost o bucătăreasă dezastru, de aceea prefera să-şi facă, patru zile pe săptămână, pentru că postea negreşit lunea, miercurea şi vinerea, brânză cu smântână şi mămăligă. E drept că bunica admira talentul gastronomic al tatei, care făcea cam orice, şi făcea bine. Iar eu sunt gata să mărturisesc că nici bunica nu era mai prejos, rar puteai găsi mămăligă cu brânză dulce şi smântână ca pe masa ei. Aşadar, secretul ei trebuie să fi fost faptul că nu agrea atât de mult carnea încât să se obosească s-o gătească în vreun fel oarecare.

Însă n-a vrut niciodată să treacă o zebră semaforizată altfel decât pe roşu. Aştepta să se potolească traficul, mă rog, aici mă exprim ca un poliţist, că pe vremea când mai trăia încă nu începuse nebunia asta cu maşinile, se circula, dar normal, deci aştepta să treacă prin faţa ei cine avea de trecut după care, fuga-fuguţa, ajungea şi ea pe partea cealaltă a străzii. Era citadină de vreo patruzeci de ani, infirmieră la spital, văzuse radioul din clipa în care a apărut, apoi televizorul, era la curent cu tehnologia, vreau să zic, dar niciodată n-a admis, în ruptul capului, că strada ar putea fi trecută pe verde. Se uita la ceilalţi cum trec, dădea din cap dezaprobator, nemulţumită de moravurile lumii, şi aştepta cuminte să se facă roşu, ca să poată să-şi continue drumul.

marți, 30 august 2016

Rugăciunea lui Ulise

Ulise a petrecut, zice Homer, un timp nesfârşit în peştera-alcov a zânei Calipso. Atât de mult încât “se săturase de zeiţă”, mă rog, se pare că nu atât de mult încât să nu se mai zbenguiască o noapte înainte de a porni la drum. Sau poate că Ulise era şi extraordinar de politicos, nu doar foarte priceput şi creativ, cum ne repetă neîncetat epopeea. Pleacă spre casă, mânat de dorul de nevastă, de pe o insulă a cărei ofertă nu este atinsă de standardele niciunui all inclusive al zilelor noastre din Turcia sau Egipt (mâncare, băutură, plajă, zeiţă).

 Poate navigaţia să fi fost pe alocuri după ureche, mai bine zis după stele, poate pluta era cam precară, poate furtuna a cam exagerat în anumite momente, cert e că Ulise se vede aruncat spre o plajă mai ostilă ca piaţa muncii în capitalism. Combinaţia de faleză inaccesibilă, stânci perverse şi apă de mare îl aruncă într-o depresie profundă pe eroul nostru care, în loc să gândească pozitiv aşa cum orice life coach l-ar fi putut învăţa cu uşurinţă, o ia pe panta misticismului şi se roagă. Nu ştiu voi ce credeţi, dar mie mi se pare că felul în care omul se roagă atunci când e în afara ritualurilor e capabil să ne transmită nişte lucruri care merită analizate.

luni, 29 august 2016

Cum devine treaba cu Tihomir Thocomerius, voievodul cuman

Era în anul acela în care mă făcusem, răstimpul unei veri, vânzător într-o alimentară din Cluuuj. Aşteptam să încep doctoratul în filosofie, şi nu l-am început nici până azi. În timpul verii aceleia am înţeles bine ce înseamnă o alimentară, ba chiar am fost pe punctul să-mi fac alimentara mea. N-am făcut-o niciodată. Aşadar, ca să localizăm în timp anecdota, eram în vara aceea în care am fost pe punctul să încep un doctorat şi să-mi fac o alimentară de cartier.

 Aveam un coleg ungur. Băiat tânăr, doar vreo 19 ani, cu probleme materiale enorme, ai lui vânduseră apartamentul ca să pună banii la Caritas, şi la început le-a mers bine, în sensul că banii i-au pus, doar că n-au scos nimic mai apoi, de-au rămas pe drumuri. Nici cu capul nu stătea prea bine, se încurca la rest, patronul îl ţinea că făcea treabă bună, era cuminte şi silitor, e multă treabă într-o alimentară, dar avea interdicţie la casă, ca nu cumva să destabilizeze soldul. O alimentară este esenţial o găinărie, e o afacere din lucruri mărunte, dacă nu eşti atent la gume şi bomboane, una-două dai faliment. Dacă ai de unde să-l dai şi pe ăla.

Ca toţi oamenii pe lângă care am petrecut ceva vreme, Arpad m-a învăţat şi el ceva. Era bilingv, ca toţi ungurii din Cluuuj, şi m-a învăţat să recunosc un ungur după vocalele pe care le pronunţă în limba română. Avea ureche fină, experienţa ambelor sisteme fonetice, şi imediat recunoştea un conaţional, căruia i se adresa apoi doar în ungureşte. Atunci am învăţat eu una-alta, mai mult cât să pricep, din limba lor. Mare lucru n-am realizat, că vara a fost scurtă şi maghiara multă.

De vorbit, am vorbit o grămadă, după vreo două zile de expectativă l-am învăţat bancuri cu unguri, el mi-a zis bancuri cu români, iar în rest clasicele flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi. Pe el l-a bucurat absenţa aerelor la mine, eu am absorbit tot ce-mi putea oferi, şi avea multe de zis. La o vreme, municipalitatea a făcut nişte lucrări prin faţa alimentarei, au venit băieţii cu picamerul să spargă asfaltul, apoi cu târnăcoapele şi cu lopeţile, au săpat şanţuri chirurgicale şi au schimbat canalizarea, sau cam aşa ceva.

duminică, 28 august 2016

Ecumenismul şi sincretismul explicate celor care nu se uită în dicţionare din principiu

De câtăva vreme, oriunde mă întorc printre ortodocşii contemporani, fac ce fac şi aud despre marile pericole, monştrii ecumenismului şi sincretismului care sapă temelia dreptei noastre credinţe, gata s-o devoreze, s-o deturneze, s-o anihileze. Îmi mărturisesc dintru început ignoranţa în privinţa detaliilor teologice, a subtilităţilor dogmatice care ne despart pe noi de catolici. Nici până astăzi n-aş putea să spun dacă e mai bine ca Duhul Sfânt să pornească de la Dumnezeu Tatăl, sau să purceadă de la El spre noi. Ştiu însă câte ceva despre cuvinte şi cum este permis să le folosim. De aceea, în mod inevitabil, contribuţia mea va fi una lingvistică, şi poate doar prin ricoşeu, cu totul superficial, teologică.

Dacă vrei să foloseşti un cuvânt în mod corect, începi prin a deschide dicţionarele potrivite. Probabil credeţi că vreau să vă comunic formula apei calde, dar nu este deloc aşa. Realitatea tristă e că cei mai mulţi dintre oamenii care se aruncă într-o discuţie habar n-au despre ce cuvinte folosesc. Boala e veche, Voltaire refuza să înceapă orice polemică înainte de a un acord formal asupra termenilor. Şi asta se petrecea în urmă cu două sute de ani. Azi e la fel. De aceea noi vom face ceea ce prudenţa ne împinge şi înţelepciunea ne îmbie: vom cerceta cuvintele, ca să putem ajunge la concepte.

Străbunicul latinesc al ecumenismului este substantivul oecumene, cu sensul de "pământul locuit". Adjectivul derivat este oecumenicus, adică "universal, care aparţine pământului întreg". Străbunicul grecesc este oikoumenekos – "peste tot pământul (universalitate)". În lumina etimologiei, ecumenismul este tendinţa de a acoperi, într-un fel sau altul, prin dominaţie sau mai subtil, prin prezenţă în orice caz, tot ce este locuit de om, lăsând în afara acestei tendinţe pustiurile de toate felurile, locul unde omul nu-şi face decât vremelnic apariţia.

joi, 25 august 2016

Parcare cu premeditare

Locuiesc în Paradis. Ca să mă găsiţi mai uşor pe google maps, vă dau un indiciu infailibil: am patru locuri de parcare pentru care nu plătesc nimic nimănui niciodată. Aş putea avea, desigur, şase sau opt locuri la acelaşi buget, dar mă încăpăţânez să folosesc o singură maşină. Chiar şi aşa, totuşi trebuie să fim economi. Nu c-am încurca pe cineva, orice vecin poate avea mai multe locuri, trebuie doar să-şi dorească şi pe loc se face. Aşa e pe la noi, prin Paradis. Ştiu că vi se pare că mă pierd în hiperbole, sau că vă mint pur şi simplu. Dar trebuie să înţelegeţi că ceea ce pentru voi, muritorii obişnuiţi a căror viaţă se consumă în ambuteiaje, este de domeniul imposibilului, aici se poate. Într-o zi mi-a venit băiatul cel mare panicat acasă: Tată, am accidentat o maşină!

Meticulos, m-am uitat să văd dacă-i curge sânge sau are pierderi de echilibru. Constat că toate dotările funcţionează impecabil, doar pentru pretenţioşi, merită sunat şi văzut. Bicicleta e bine?, zic, nicio fractură? N-are nimic. Răsuflu uşurat şi continui de dragul conversaţiei: maşina cum se simte? I-a căzut numărul. Vedeţi? La voi e invers. Aici, în Paradis, maşinile sunt mai fragile decât bicicletele, care le agresează continuu. Aşadar, în această gură de rai, ce zic? acest esofag de Rai, acest stomac multicameral decomandat full options de Rai, mă întorc eu duminică seara dintr-un concediu despre care nu are rost să vorbesc acum, şi parchez pe locul vecinului de la parter.

miercuri, 24 august 2016

Atunci când numai eleganţa face diferenţa (pornind de la un proverb din Talmud)

În Talmudul din Ierusalim, Ioma 38, Rabbi Ben Azai spune: “Vei fi chemat după numele tău, vei fi pus în locul care ţi-este destinat, şi nu ţi se va da decât ceea ce-ţi aparţine. Nimeni nu se poate atinge de ceea ce este destinat altuia, şi niciun regat nu are contact cu altul, nici măcar cât grosimea unui fir de păr.” Să punem mâna pe râşniţa de cafea şi să măcinăm uşurel boabele bine prăjite. Pe un foc mic, cel mai mic, să punem ibricul din alamă cu apă. Durează câteva minute, o eternitate pentru cel care-şi produce cafeaua la espressor, dar ce diferenţă între a face şi a produce cafeaua. Să recitim uşurel fragmentul: suntem chemaţi după numele nostru, nu după altul, ajungem în locul nostru, nu în al altuia, primim ceea ce ne este destinat doar nouă, nimănui altcuiva.

marți, 23 august 2016

Când trebuie lămurit textul sacru (comentariu la Talmud)

Probabil că adagiul care apare cel mai des în Talmud este: “Scripturile folosesc limbajul oamenilor.” Apare şi-n Berachot, şi-n Sanhedrin, şi-n Maccoth, şi-n Baba Metzia, şi-n multe alte locuri. Îl folosesc toţi rabbinii iar Moise Maimonide îl pune la baza tuturor demersurilor sale exegetice din Ghidul rătăciţilor, repetându-l ori de câte ori are ocazia. Celor care-şi dedica viaţa textului sacru trebuie că li se repetă acest adevăr atât de des încât până la urmă sigur încep să reflecteze la el. Cum este limbajul oamenilor? Ştim cu toţii că este pâslos, ceţos, neclar, tulbure, bolovănos, mlăştinos, buruienos. Adică, aşa cum suntem noi, mai precis ilogici, incongruenţi, asimetrici, absurzi. Pe cale de consecinţă, dacă scriitura Scripturii foloseşte limbajul oamenilor, atunci nu poate fi decât toate acestea, de la pâsloasă la absurdă, trecând prin tulbure şi ilogică.

luni, 22 august 2016

Preţul făcutelor (comentariu la Abodah Zorah)

Există în Talmud, Abodah Zorah, 17b, o frază interesantă: “Dacă mânuiesc sabia, nu pot cultiva cunoaşterea; dacă mă ocup de cunoaştere, nu pot câtuşi de puţin să mânuiesc sabia.” De fapt, literal textul este următorul: “Dacă om de sabie nu om de carte; dacă om de carte nu om de sabie.” Cuvintele sunt atribuite lui Rabbi Eleazar ben Perata, şi le-ar fi rostit atunci când a fost acuzat că a nesocotit interdicţia ocupanţilor romani de a transmite învăţătura sacră. “De ce ai învăţat pe oameni legea şi ai devenit tâlhar?” Doctorul legii a spus atunci că cele două afirmaţii se contrazic reciproc, pentru că una arată falsitatea celeilalte, căci ştiinţa şi profesiunea armelor sunt ocupaţii incompatibile.

marți, 9 august 2016

Momentul acela în care realitatea te caută să-ţi dea cu toporul în creastă

Zilele trecute citeam La perspective métaphysique a lui Georges Vallin. Citeam este verbul consacrat, în realitate cărţile de metafizică nu se citesc, se zboară. Se pot şi citi, sunt convins că filozofarzii asta şi fac, numai că diferenţele subtile dintre thomism şi aristotelism, ca şi complementaritatea dintre subiectivismul buddhist şi obiectivismul vedantin nu sunt formate din cuvinte, ci din forme rarefiate de planare şi zbor. Aşadar, la birou, cu mâinile pe tastatura unde scoteam note, zilele trecute mă luptam cu argumentul cosmologic în aprehensiunea Absolutului, folosind ca suport un volum scris de un sanscritolog francez taman la jumătatea secolului trecut. Mergea greu lectura pentru că sunt prost şi nu pricep uşor, din fericire sunt încăpăţânat, ştiu, nici asta nu-i semn de inteligenţă, uneori citesc de mai multe ori acelaşi paragraf, greu cu zborul, dar şi mai greu la aterizare.

Mă cheamă nefasta, cică sunt patru ţigani care-mi cercetează maşina, parc-ar vrea s-o cumpere. Mă uit şi eu, nu pricep ideea, maşina mea nu-i de vânzare, las cu regret cartea deschisă şi cobor. Când ajung, nu mai e nimeni la maşină, mă învârt şi eu şi regret că nu-i de vânzare, pentru că altfel aş cumpăra-o. Dau să intru în scara blocului, ţiganii au apărut din nou, sunt pe biciclete, şi mă întreabă a cui e maşina aceea. A mea, zic, bucuros că viaţa de zi cu zi este incomparabil mai simplă decât limitările dogmatice ale ontoteologiei tradiţionale. Gând la gând cu bucurie, ţiganul scoate un topor şi începe să urle la mine că-mi crapă capul pentru că eu l-am lovit pe taică-su. Toporul e cu o coadă de lemn destul de uzată, iar eu sper că n-a fost folosit doar pentru a-l răzbuna pe tatăl prezumat, altfel câtă bătaie trebuie să fi mâncat omul ăla la viaţa lui?

luni, 8 august 2016

Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia (recenzie)



Dintre toate apucăturile omeneşti, nu cunosc niciuna care să dezvolte mai bine raţiunea ca ştiinţa Dreptului. Dintre toate apucăturile supraomeneşti, nimic nu desăvârşeşte intuiţia intelectuală cu mai multă necuprindere ca Metafizica. Nu-i vorbă, cărţile de metafizică pe care încă le mai deţine omenirea ar încăpea cuminţi într-o chilie de monah, dar tare credem că lipsa cea mai mare a veacului sunt minţile care să le poată pricepe. Nevoind să ocupăm aceste rânduri cu statistici goale, nici cu evaluări care nu ne stau la îndemână, vom spune că printre aceste cărţi, De Docta Ignorantia a episcopului romano-catolic Nicolaus Cusanus le poate înlocui pe toate celelalte.

duminică, 7 august 2016

Ovidiu Hurduzeu & Mircea Platon, A treia forţă: România profundă (recenzie)



Am încheiat, în urmă cu câteva minute, lectura volumui scris „la patru mâini” de eseiştii Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon. În mod normal, aş lăsa să treacă de la câteva zile la săptămâni, care să lase ebuliţia lecturii să decanteze lin într-un text. Unele dintre recenziile mele sunt departe de momentul primei lecturi cale de mai mult de un an. De data aceasta nu va mai fi la fel, scriu la cald, scriu la roşu. Voi mai face, mărturisesc dintru început, ceva ce consider a fi impardonabil, un lucru pe care mi-l refuz din principiu: o recenzie la persoana întâi. În raport cu cărţile pe care le citesc, sunt prea mic, nu exist. Volumul celor doi autori nu m-a întâlnit altfel, nici nu m-a lăsat mai mare. Poartă însă cu el o încărcătură de Prezent care provoacă cititorul la o reflecţie făţişă, fără jumătăţi de măsură. Un Prezent agresiv ca o îndrăgostită care vrea să ştie: „Mă iubeşti?” şi căreia nu-i poţi răspunde decât afirmativ sau negativ, dar musai cinstit. Nu te poţi angaja în faţa acestui tip de întrebare decât la persoana întâi, strict personal. Aşa voi face.

 Am terminat lectura cu certitudinea întâlnirii cu unul dintre cele mai importante texte despre lumea noastră redactat în România, senzaţie pe care n-am mai avut-o niciodată de la Omul recent a lui H.-R. Patapievici încoace. Rog ca această din urmă observaţie să nu-mi fie judecată prea dur, neputând spune, la urma urmei, că citesc toate lucrările care se publică pe la noi, nici măcar pe toate care merită acest efort. E o impoliteţe faţă de contemporaneitate, dar e preferabil aşa, zic eu, decât să fiu nerecunoscător celor ce ne vin din trecut. Observaţia asemănării dintre cele două volume nu este, cred, lipsită de importanţă, şi o voi relua în partea finală a recenziei, acolo unde voi încerca să schiţez câteva anticipări ale impactului pe care îl va avea A treia forţă: România profundă.

joi, 4 august 2016

Întâlnirea cu Dumnezeu

Uneori trecem cu prea mare uşurinţă peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset şi să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu raţiunea şi repetate isihastic. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simţim viaţa aşa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele şi ni s-ar dezgheţa cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult ca în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca nişte haine.

Să zicem că mă aflu într-o piaţă din Ierusalim. Piatră multă şi ţesături ponosite trase peste marfă, ca să ţină o idee de umbră. Spaţii înguste de piatră rece şi înghesuială, duhori de oboseală şi transpiraţie cu praf. Miros de mărfuri, cai şi asini. Negustori care-şi laudă marfa, cămile care-şi rag setea, ciungi care-şi vând neisprăvirea. Deodată, la un colţ de lume, apare un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de in, necusută, cu pletele acoperite de o cârpă strânsă în jurul capului, cum poartă toţi orientalii pe caniculă, însoţit de o mulţime de oameni. Sunt un evreu practicant, am femeie şi copii, o mamă căreia îi sunt singurul sprijin la bătrâneţe. Ştiu atâta ebraică sacră cât ştie şi bătrânul rabbi de la sinagogă, care din vreme în vreme îmi explică tainele Torei. Din când în când, pentru vrednicia mea, mi se permite să citesc textele cu voce tare. Merg în fiecare an la Templu şi sacrific un berbec, jertfă pentru purificare.

Bărbatul ars de soare din faţa mea este numit Iisus şi se zice că vine din Nazareth. Se zvoneşte că vindecă bolnavii şi face felurite minuni. Din vreme în vreme, le vorbeşte oamenilor ca un poet, sau le povesteşte parabole nemaiauzite.  Merge în faţa mea, se apropie de locul unde stau eu. Deşi face minuni, nu pare să fie un magician. Deşi le vorbeşte oamenilor despre Yahveh, nu pare pătruns de sobrietatea scrobită a leviţilor care-şi petrec viaţa în fum de tămâie. Eu stau şi-l privesc. Oricum stăteam şi priveam înainte să vină el. Sunt Maleahi, m-am născut şi am copilărit în Ierusalim. Pe tatăl meu îl chema Beniamin, pe tatăl lui îl chema Ioiachim, pe tatăl lui îl chema Iov, pe tatăl lui îl chema Ganozai. Maleahi ben Beniamin ben Ioiachim ben Iov ben Ganozai şi nu zic mai mult. Îmi pot trasa strămoşii până în robia Egiptului.

miercuri, 3 august 2016

Maestrul Rinzai despre învăţători şi discipoli

Se spune că Maestrul Rinzai ar fi rostit următoarele parabole: “Un discipol autentic dă mai întâi un katsu; pe urmă întinde o tavă dată cu lac lipicios. Învăţătorul nu îşi dă seama de acest tertip, cade în capcană, şi de îndată începe să explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dă un katsu. Dacă celălalt tot nu se lasă, [eroarea] devine o boală care-a pătruns până la măduvă. Asta se cheamă că “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla şi astfel: Învăţătorul nu spune absolut nimic ci urmăreşte explicaţia discipolului, pentru ca apoi să-i fure dintr-o dată întrebarea. Cu toate că i-a fost furată, învăţăcelul nu poate renunţa la întrebare şi se agaţă de ea până la moarte. Asta se cheamă că “gazda vede oaspetele”.

Sau, învăţăcelul vine la maestru cu cine ştie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaşte ca fiind doar un procedeu, îl apucă şi-l aruncă cât colo. Învăţăcelul strigă: “Ce învăţător grozav!” Acesta răspunde: “Eh! Tu nu deosebeşti răul de bine.” Atunci învăţăcelul se închină. Asta se cheamă “gazda vede gazda”.

Iarăşi, un învăţăcel în obeze şi lanturi se prezintă dinaintea învăţătorului. Atunci învăţătorul îi mai pune un rând de lanţuri şi obeze. Învăţăcelul nu mai poate de bucurie. Şi unuia şi celuilalt le lipseşte discernământul. Aceasta se cheamă că “oaspetele vede oaspetele.”

marți, 2 august 2016

Filosoful şi metafizicianul (pornind de la un fragment din La perspective métaphysique, Georges Vallin)

În 1959, profesorul Georges Vallin a elaborat una dintre cele mai interesante cărţi scrise în Europa modernă: La perspective métaphysique, o călătorie în istoria demersurilor de constituire a ştiinţei despre Universalii. Inevitabil, dar fără vreo intenţie polemică, sunt enumeraţi farsorii, pseudo-metafizicienii, minţile confuze şi prolixe, cei care n-au ezitat să clameze în toate cărţile lor faptul că toţi dinainte s-au înşelat fundamental, iar ei şi numai ei vor spune adevărul pe care-l aşteaptă omenirea de trei mii de ani. Aceştia sunt filosofii postcartezienii, care n-au ezitat să vorbească despre metafizică ignorând semnificaţia termenului, încurcând drumul celor care ar fi putut ajunge la ea.

luni, 1 august 2016

O furnică neagră, pe o stâncă neagră, într-o noapte neagră

Întrebat fiind de un cărturar care este cea mai mare poruncă a Legii, de care atârnă toate celelalte, Iisus răspunde: “Să iubeşti pe Dumnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău”, adăugând că mai este una, asemenea acesteia: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22 : 37-39). Aşadar, toată Legea şi toţi proorocii stau în două porunci, fiecare la fel de grea, împreună alcătuind chintesenţa teologiei. Dacă am vrea să le reluăm pe ambele într-una singură, pe înţelesul contemporanilor, am spune: “Să iubeşti pe cine trebuie, atât cât trebuie.” Dar despre ce fel de iubire este vorba?

Pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproape, Septuaginta foloseşte verbul agapé (ἀγάπη) – a iubi necondiţionat. Vulgata foloseşte diligere – a venera, a respecta. Aşadar, unica poruncă a Legii, care le cuprinde în inima ei pe toate, este să-L iubim necondiţionat pe Dumnezeu, să-L venerăm pe Dumnezeu, să-L respectăm pe Dumnezeu. Aşişderea şi pe aproapele nostru, după măsura în care necondiţionat ne iubim, ne venerăm şi pe respectăm pe noi înşine. Dar cu ce să iubim? Septuaginta foloseşte ψυχής (psyché), în vreme ce Vulgata, anima. Şi grecii, şi latinii aveau câte doi termeni pentru ceea ce noi numim suflet: πνεῦμα (pneuma) şi ψυχής (psyché); spiritus şi anima. Ba chiar şi evreii aveau doi termeni: רוּחַ (ruah) şi נְשָׁמָה (neshama). Aşişderea şi musulmanii: rúħ (روح) şi nafs (نفس).

sâmbătă, 30 iulie 2016

De o parte versetul, de cealaltă exegeza

În anul 595 după Hegira, conform calendarului islamic (sau 1198 după Hristos), la Marakesh, în Maroc, sicriul lui Ibn Ruşd era urcat pe un cal de povară pentru a fi transportat la Córdoba, acolo unde este mormântul. De cealaltă parte a animalului, contragreutatea era un cufăr cu toate cărţile scrise la vremea lui de cel trecut dintre cei vii. Piosul gest era asistat de Ibn-‘Arabi, alături de Abu’l-Hosayn Muhammad ibn Jobayr, secretarul lui Sayyed Abu Sa’id, prinţul almohad, şi tovarăşul lui, Abu’l-Hakam ‘Amru ibn al-Sarraj, copistul. Ani mai târziu, Ibn-‘Arabi avea să relateze scena: “Atunci Abu’l-Hakam se întoarse spre noi şi spuse: Voi nu observaţi ce serveşte drept contragreutate maestrului Ibn Ruşd? De o parte maestrul, de cealaltă operele lui.” Ibn Jobayr îi răspunse: “Tu spui că nu observ, o copilul meu? Ba bine că nu. Binecuvântată fie gura ta!” […] Sunt astăzi singurul supravieţuitor al acestui mic grup de prieteni – Dumnezeu să-i ţie în milostenia Sa! – şi-mi zic despre vorbele de atunci: de o parte maestrul, de cealaltă operele. Ah! cum aş vrea să ştiu dacă speranţele lui fuseseră împlinite!

miercuri, 27 iulie 2016

Inazo Nitobe, Bushido, spiritul Japoniei (recenzie)



Motto: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (Inazo Nitobe)

 Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce Japonia samurailor exercită o atracţie aproape magnetică pentru euroamericani, aş da cu ochii închişi două răspunsuri, nu neapărat în ordinea în care le scriu acum: 1) pentru că iubim Japonia săbiilor shoto şi katana, a artelor marţiale, spectaculoasă şi crudă, asemănătoare laturii noastre graţioase şi cumplite, care a murit odată cu revoluţia industrială şi de acumularea capitalului; şi 2) pentru că ne e teamă că Japonia datoriei, a onoarei şi a morţii estetice ar mai exista undeva, într-un colţ de planetă încă neotrăvit de pragmatism, rentabilitate şi laşitate, de la înălţimea căreia orgoliile noastre mărunte ar fi privite înţelegător şi condescendent. Japonia samurailor e oglinda pe care nu avem cum să n-o iubim, atraşi fiind de adevăr prin natura noastră de oameni, dar pe care o detestăm prin toată cultura ultimelor secole, în care adevărul ocupă, în cel mai bun caz, o poziţie periferică.

 Întâlnirea cu volumul lui Inazo Nitobe este o triplă şansă. Întâi de toate, e privilegiul de a găsi, printre japonezii de astăzi, unul capabil să-şi înţeleagă deplin tradiţia, ceea ce este la fel de dificil (dar nu imposibil) ca a găsi un amerindian sau un european ancorat în matricea spirituală a tribului/culturii sale autentice. De regulă, efortul oamenilor de a se adapta la un cataclism în istoria mentalităţilor cum a fost instaurarea modernităţii este atât de mare, încât prima lui consecinţă este desprinderea intelectuală de trecut, manifestată fie prin opacitate, fie chiar prin ostilitate făţişă. Cazuri ca cel al lui Inazo Nitobe, ai cărui ani au fost contemporani cu agonia feudalismului japonez, sunt rarisime şi se cer binecuvântate. Adaug la acestea faptul că autorul nostru stăpâneşte bine cultura europeană, ceea ce nu este deloc puţin atunci când vrei să transmiţi realităţi culturale care aparent nu au corespondent într-o cultură îndepărtată. În cele din urmă, şi aici vorbim de o şansă infinitezimală, am putut înţelege că Inazo Nitobe este creştin, lucru care va fi contând mai mult decât pot eu spune la cealaltă “traducere”, cea mai subtilă dintre toate, aceea dintr-un câmp spiritual în altul.

marți, 26 iulie 2016

La moartea unui părinte catolic



În 1950, în Franţa au fost consacraţi aproape 1000 de preoţi catolici. În 2016, doar 100. În 2015 au murit 800 de preoţi. În Biserica Romano-Catolică preoţii nu ies la pensie, ei mor. O treime dintre preoţii activi astăzi în Franţa au peste optzeci de ani şi continuă să slujească. Astăzi, unul dintre ei a fost asasinat în timpul Sfintei Liturghii, singurul serviciu divin pe care nu l-a dus până la capăt aici, pe pământ. Într-un mod plat dar nu mai puţin tragic, se poate spune că preoţii catolici sunt de neînlocuit. În Occidentul postmodern vocaţiile sacerdotale continuă să se nască, dar nu se mai împlinesc.

Cred, de prea mulţi ani, că în atotbunătatea Sa, Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor fiinţelor umane de pe pământ. Cred că după ce, în mânia Sa, a amestecat limbile Babelului, ne-a dat, în bunătatea Sa, fiecărui neam şi fiecărui om tot ce-i trebuia pentru a ajunge la El. Nu cred, ştiu, ştiu foarte bine că amestecarea limbilor înseamnă amestecarea mentalităţilor, şi că fiecare religie depinde de o anumită mentalitate, de unde un nivel de stranietate aproape imposibil de depăşit pentru cel aflat în afara unei anumite tradiţii.

Cred că ideea unui Dumnezeu care se adresează doar unei anumite părţi de lume, lăsând în barbarie şi întuneric restul omenirii, se află în flagrantă contradicţie cu toate atributele divine conceptibile. Un Dumnezeu care lasă patru cincimi de oameni în păgânism nu mai este atotputernic, pentru că nu se poate revela tuturor oamenilor. Nu mai este atotştiutor, pentru că nu ştie să Se comunice tuturor oamenilor. Nu mai este binevoitor. Nu mai este Tatăl nostru, al tuturor. Un Dumnezeu revelat doar ţie şi alor tăi mărturiseşte din plin despre meschinăria celor care Îl adoră, dar nimic despre El.

luni, 25 iulie 2016

Nucile sunt nişte bucăţi de lemn

Puteţi voi să spuneţi ce vreţi despre reţelele de socializare, că sunt nişte forme de alienare, că sunt o pierdere de vreme, alea-alea, eu zic, dimpotrivă, că fără ele n-aş fi ştiut despre natura umană şi mintea contemporanilor mei nici a zecea parte din ce ştiam înainte de experienţa Facebook. Întâi de toate, pentru că nu am prea multe conexiuni şi nici suficiente prilejuri de a întâlni oameni noi şi prostiile lor zburătoare. N-am cum. Dacă socializezi prea mult, nu mai ai vreme nici să citeşti, nici să mai bighideşti câte-un text. Şi atunci, intervine reţeaua. E o formă de alienare, e o pierdere de vreme, dar există compensaţii. De exemplu, textuleţul următor, scris de un ziarist, fost ziarist şi viitor ziarist. Sigur l-aţi citit şi-o să-l mai citiţi, e un formator de opinie. El este unul dintre cei care vă învaţă cum să gândiţi când sunteţi în pană. Dar, mai bine, textul:

După cum lumea a putut constata pe aici, eu sunt lejer încadrabil în categoria "pupători de moaşte". Fac precizarea asta, ca să fie clară din capul locului poziţia mea. Aşaaa...! În urmă ce ceva ani, am avut o discuţie cu un călugar ortodox, băiat deştept, cu carte, nu glumă, care îmi explica serios, cu argumente gândite şi calm expuse, că romanele "Codul lui Da Vinci" şi cele ale seriei "Harry Potter" sunt de o nocivitate extremă, că ar fi veritabile acte sataniste, unele în măsură să-l arunce pe cititorul lor în cea mai ameţitoare sminteală, în cel mai negru păcat şi că ele sunt, de fapt, produsul unui scenariu în măsură să îndeparteze masele de la credinţă. Uimit de perspectiva călugarului, repet, una prezentată deloc isteric, ba chiar bazată pe argumente serios brodate, i-am replicat omului că eu nu vad lucrurile deloc aşa, că romanele în discuţie, pe care le citisem, nu sunt altceva decât literatură de ficţiune, bine scrise, foarte captivante, deloc în masură să provoace mutaţiile de care omul, călugarul, se temea. Am încheiat discuţia admiţând că am reuşit să ne punem pe gânduri reciproc.

Numele ziaristului îl vom trece sub tăcere, nefiind important pentru ceea ce voi scrie eu aici. Ba încă îi mulţumesc pentru prilejul de a putea expune un punct de vedere general valabil. Nu-i vorbă, că are balta peşte. Dar vorbim despre cineva care scrie idei. De fapt, cuvinte. Acuma, să mă explic. Dacă recitim cu atenţie fragmentul ziaristului, omul ne avertizează dintru început: este creştin practicant. Merge la biserică, participă la ritualuri, se împărtăşeşte, dă un bănuţ la cutia milei, pupă moaştele. Ce nu ne avertizează, şi pe bună dreptate, este faptul că paradigma lui mentală ar fi creştină. Nici nu este. El e un om modern, a învăţat bine la şcoală, a ridicat mâna sus şi a luat nota zece repetând anumite idei formulate de alţii. De fapt, el a repetat nişte cuvinte. O să vedeţi imediat de ce.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (recenzie)



Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.

Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?

Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?

vineri, 22 iulie 2016

Două minute de ură pentru Erdogan, vă rog frumos!

Dragii mei, astăzi vom exersa împreună cele două minute de ură zilnică. După cum ştiţi, de câteva zile obiectul favorit al exerciţiilor noastre este Recip Tayyip Ergodan, preşedintele Turciei. Am vrut să spun, încă preşedintele Turciei. Eu voi fi antrenorul vostru de ură, iar împreună vom petrece câteva minute amuzante, la capătul cărora ne vom simţi cu toţii mult mai bine. Pentru aceasta trebuie să lăsăm toate grijile noastre deoparte, să ne eliberăm de stress şi să ne concentrăm pentru a atinge un nivel cât mai înalt de ură pură.

Pentru început, să ne aşezăm cu toţii pe scaunul nostru preferat, într-o poziţie cât mai confortabilă, dar care să nu împiedice o tensiune benefică a întregului nostru corp.  Vă rog, să nu rămânem în picioare, pentru că este foarte greu să urăşti pe cineva din picioare. Fotoliile, canapelele sau paturile sunt nişte invitaţii la confort incompatibile cu sentimentele depline de ură, deci le vom evita. Scaunul, ura este legată de scaun, de starea de satisfacţie pe care ţi-o dă scaunul şi nimic altceva.

Acum, că ne-am aşezat corespunzător, căutăm pe google o imagine a lui Erdogan ca suport al urii noastre. E plin internetul de ele. Setăm full screen, ne uităm timp de câteva minute, până când apare primul firicel timid de ură. Acum e momentul să vă ajut, urmărim cu atenţie indicaţiile mele şi vom reuşi din plin. Îndepărtăm comisurile buzelor. Rânjim, am vrut să spun. Scoatem un zgomot fricativ din laringe. Mârâim, adică. Mârâim surd, cu ochii ţintă spre Erdogan. Scrâşnim din dinţi şi din măsele, sau din aparatul dentar, după caz.

joi, 21 iulie 2016

Papa Francisc I despre homosexualitate (sau cum să construieşti un personaj controversat)

Ai auzit că Sfântul Părinte a spus nişte lucruri controversate despre homosexuali şi, desigur, eşti curios să afli despre ce-ar fi vorba. Află pentru început că nu există lucruri controversate, există doar oameni lipsiţi de discernământ, sau cu discernământul în curs de constituire, opinii false şi opinii adevărate. Dacă despre aceeaşi afirmaţie există două evaluări care se bat cap în cap, asta nu înseamnă că afirmaţia este controversată, ci doar că anumiţi oameni nu se pot hotărâ într-o intersecţie dacă s-o ia la dreapta sau la stânga, drept pentru care decid să-şi petreacă restul zilelor în acea intersecţie, fără să ia vreo decizie. Crezi că se poate aşa ceva? Când vine vorba de exerciţiul intelectual, se poate, vreau să spun că proştii există aievea, şi sunt mai uşor de găsit decât unicornii. Dar să încercăm să vedem partea bună a lucrurilor: proştii există doar pentru a oferi contraponderea necesară inteligenţei antrenate. Dacă am fi toţi deştepţi, nu numai că nimeni n-ar mai fi prost, dar nici deşteptăciunea n-ar avea vreun sens.

Dar, destul cu captatio benevolentae, să trecem la treabă. Întâi verificăm dacă stăm bine cu atitudinea. Papa Francisc este un nene care a studiat mult mai multă teologie decât am putut noi visa vreodată. În plus, a fost ales de un conclav de tipi care ştiu şi ei mult mai mult decât ştii tu şi cu mine. Presupun că totuşi ştii ceva şi tu, altfel ceea ce-ţi voi spune acuma n-are niciun sens, fiind vorba despre o introducere mai degrabă în limbajul presei decât în teologia de abecedar. Trebuie să ştii principiile şi reperele mari, altfel discuţia e lipsită de sens. Aşadar, Papa e un personaj, e cam tot ce poate da Biserica Romano-Catolică la momentul actual în materie spiritual-administrativă, adică enorm. E chiar punte între cer şi pământ, de asta îşi zice Pontifex, nu? Nu discutăm nivelul spiritual pentru că nu ne catapultăm în nori direct de pe blogul meu, dar subliniem că avem de-a face cu un personaj tobă de carte şi cu o practică relevantă în materie de creştinism.

Deci, până la proba contrarie foc, Papa trebuie tratat cu respect. Aşa e cel mai igienic, să pornim de la premiza că el e bun şi noi suntem vai de capul nostru, că el e deştept şi noi suntem proşti, că el ştie şi noi avem ocazia să învăţăm. Dacă eşti expert în gândirea critică, ia o pauză mică. Nu folosim gândirea critică decât cu mare precauţie când ne apropiem de un astfel de reper viu, pentru că riscul de a ieşi în evidenţă ca nişte ţoape maneliste ce suntem e prea mare, zic eu. De fapt, prudenţa ne obligă ca atunci când nu pricepem (slabe şanse, de fapt sunt mai degrabă convins că pricepem prost, ceea ce e mai rău) să contactăm pe cineva mai pregătit ca noi care să ne explice. Subliniez că nu e o problemă de inteligenţă, suntem cu toţii cei mai deştepţi oameni din lume, e totuşi o problemă de pregătire intelectuală, adică de mobilare adecvată şi de coacere la focul potrivit. Nu de oameni deştepţi duce lipsă lumea, ci de oameni capabili să pună întrebările potrivite, să chestioneze definiţiile unanim acceptate şi să-şi internalizeze adecvat ideile corecte.