duminică, 15 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXXI)

Aha, deci voi sunteţi pescari. Asta înseamnă că vă ocupaţi cu peşte, nu-i aşa? Păi, duceţi barca la adânc şi aruncaţi năvodul să pescuiţi, spune Iisus. Simon, care avea să devină Petru, are obiecţii, dar face precum i se zice. Şi este copleşit: mrejele se rup, peştele este atât de mult încât e nevoie de încă o barcă. Amândouă sunt umplute dincolo de limita prudenţei: “că mai se afundau” (Luca 5: 7) Simon are reacţia normală a cuiva care se întâlneşte cu ironia divină: întâi cade în genunchi cuprins de spaimă, apoi lasă totul în urmă şi fuge. Are intuiţia fabuloasă că de Dumnezeu doar Dumnezeu te poate apăra. De aceea fuge în direcţia bună, pe urmele Mântuitorului.

Dumnezeu nu-i dă nişte peşte, nici peştele de care avea nevoie în ziua aceea, Dumnezeu îl îneacă în peşte, îi dă chiar peştele. Câteva chisoage în plus ar fi scufundat două bărci. Dacă nu era a doua, captura n-ar fi putut fi tăbârcită la mal. Vrei aur? Dumnezeu te poate îngropa în aur. Pământ? Poţi avea pământ cât să nu-l poţi parcurge niciodată în viaţă cu piciorul. Orice vrei, Dumnezeu îţi poate da să te îngroape. În cele ale cantităţii, Dumnezeu poate bascula cu uşurinţă nemăsurarea peste capul celui care se încumetă să ceară neştiind ce vrea. Simon primeşte dintr-o dată mai mult peşte decât poate duce, mai mult decât are nevoie, mai mult decât va primi vreodată.

Acest mai-mult-decât-va-primi-vreodată este amprenta ironiei divine, apostolul înţelege că punctul culminant al vieţii lui de pescar este acolo şi atunci, irepetabil. E ca şi cum ai ajunge ca om în momentul cel mai preţios al vieţii tale de până atunci, având concomitent şi certitudinea că un al doilea mai bun, sau măcar asemănător, nu va mai exista. Simon pricepe, lasă peştele să-l mănânce pescăruşii, să-l împartă oamenii după voie, să putrezească. Îşi lasă viaţa în urmă, pentru una pe care nu o cunoaşte, dar în care cu certitudine nu va fi nevoit să povestească nimănui cum a venit un străin şi era să-i înece cu peşte pe el şi pe prietenii lui, iar el l-a lăsat pe străin să plece în lume.

Frânturile zilei (CXXX)

Realitatea e că singura performanţă de care e capabilă Cristina Tunegaru este să fie urâtă şi atunci când zâmbeşte, lucru, ca să spun aşa, semnificativ. Nu e cea mai urâtă femeie pe care am văzut-o în viaţa mea, cea mai urâtă a fost o nemţoaică care (n-am vrut să sune aşa, jur!) mi-a provocat în prima clipă un stop respirator, un adevărat fenomen, m-a făcut să vorbesc singur şi să mă întreb dacă nu există o lege care să-i interzică expunerea în public, deşi poate că exista, pentru că ne-am văzut în casa unor prieteni comuni, mă rog.

Tunegaru e urâtă în momentele în care orice bestie, orice torţionar, orice parlamentar izbuteşte să aducă a om, putându-ţi vampiriza rezerva de simpatie. În rest, e pe val, a văzut balaurul şi s-a urcat între urechile lui, pe o cheratinoasă placă care (deci, vă rog să mă credeţi c-am făcut eforturi să evit coliziunea!) i-a intrat în fund. Ea nu se luptă, foloseşte un trend mult mai puternic decât energia unui singur om şi care a măturat deja multe prin lume. Acum i s-a pus pata pe Vitoria Lipan, iar Vitoria Lipan trebuie să dispară până şi la amintirea ei, cum trebuie ştearsă şi amintirea Sfintei Parascheva, şi a Ecaterinei Teodoroiu, şi a oricărei ipostaze feminine diferite de piţipoanca tare-n fiţă care se investeşte antropologic în implanturi şi şoping.

De ceva vreme, balaurul atacă Biserica, sfinţii, voievozii, limba română, satul românesc. El se hrăneşte şi creşte din memoria noastră. Când auziţi că învăţământul trebuie să creeze competenţe şi să nu mai solicite memoria, e balaurul. Când îl vedeţi cum se burzuluieşte împotriva “pupătorilor de moaşte” (formă de conservare activă a amintirii antropologiei creştine), e balaurul. Când creează pseudo-festivaluri, false evenimente, comemorări bidon, anexând şi ocupând calendarul sărbătorilor ancestrale, e balaurul. Nu contează care e fantoşa scoasă vremelnic din anonimat, azi e Tunegaru, mâine o să fie altă trompetă. Toate au însă în comun, semn pe chip pentru cine ştie să-l citească, urâţenia diformă.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXIX)

Se spune că Aleister Crowley, unul dintre cei mai mari vrăjitori conştienţi pe care i-a avut epoca modernă (căruia i se adaugă vrăjitorii inconştienţi, dar despre care nu vom vorbi acum) ar fi avut un fiu, cum altfel?, ilegitim, căruia a catadicsit la un moment dat să-i răspundă la o scrisoare. Adolescentul îşi întreba tatăl ce anume ar trebui să studieze pentru a cunoaşte Omul. Biblia şi Shakespeare, i-ar fi răspuns demonicul părinte, acolo este concentrat tot ce trebuie şi poţi să ştii despre Om, toată antropologia neschimbătoare. Crowley era un credincios, credea în victoria eternă a forţelor josnice ale întunericului. Era deci firesc să citească asiduu Biblia, cu un cinism şi o absenţă a speranţei care nouă ne sunt, şi trebuie să ne rămână, inaccesibile.

Însă el, negându-i orice funcţie salvatoare, aborda textul sacru ca pe literatură. Nu cu aceeaşi încărcătură a gratuităţii şi a inutilităţii pe care oamenii de azi o atribuie literaturii, pe care sunt dispuşi s-o studieze o vreme pentru a o abandona destul de repede în favoarea unor lucruri mai “concrete”. Crowley considera, dimpotrivă, că literatura este un lucru cât se poate de palpabil, iar frecventarea marilor texte un drum fără ocolişuri spre înţelepciunea acumulată de alţii. Dintr-un punct de vedere înalt şi care nu face compromisuri clipei, bătrânul vrăjitor trata cu mai multă seriozitate literatura decât toată critica literară, toate catedrele universitare şi toţi profesorii de literatură ai ultimelor zece decenii. Şi asta pentru că vedea în ea ceea ce au văzut cei din vechime: o introducere necesară şi inevitabilă la Om şi Lume.

Biblia şi Shakespeare. Din cauza barierei lingvistice, Crowley nu a avut şansa extraordinară de a accede la Baltagul lui Mihail Sadoveanu.

vineri, 13 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVIII)

O mămică îngrijorată a reclamat că ghiozdanul cântăreşte 25% din greutatea băiatului ei în viu. Iar nişte oameni puşi pe fapte mari au purces la o anchetă. Avem aici două probleme, nu una. Prima este aceea că băiatul e puţin obez, la Ştefan al meu ghiozdanul e cam 40-50% din greutatea cu hăinuţe şi cravată. Pentru asta ar fi bine ca mami cu reclamaţia să-i spargă tableta de perete (merge şi de podea) şi să-l scoată afară cu o minge sub braţ, inclusiv întrebuinţând forţa. Încă nu e prea târziu.

Cât despre ancheta adulţilor, nu e nevoie de ea, explicaţia e la îndemână. Atunci când vizualul a invadat manualele şcolare, a fost nevoie de hârtie bună şi format mai mare. Greutatea manualelor intoxicate de poze, desene şi culori atrăgătoare s-a triplat. Bătrânele manuale comuniste foloseau hârtie proastă, reciclată, dar foarte uşoară. Nu-mi amintesc să fi fost imperios necesar să vină tata să mă ia de la şcoală ca nu cumva să mă cifozez până într-a cincea. Eu musai trebuie să-mi iau ariciul de la şcoală dacă nu vreau să-l operez peste câţiva ani de coloană.

Nici pomeneală să şi le lase prin vreun dulap undeva, rostul manualului este să meargă după elev. Fireşte, n-o să revenim nici la vechile manuale în care dominau textele şi nu pozele, nu avem tăria necesară să recunoaştem că vizualul nu i-a apropiat mai mult pe elevi de şcoală, ba dimpotrivă. Nu cred că vreo editură va scoate manuale alb-negru argumentând (pe bună dreptate) că acestea cresc capacitatea elevilor de concentrare. Pur şi simplu ancheta nu va scoate nimic. Din vreme în vreme problema va fi repusă pe tapet, cu sfântă şi inutilă indignare. Între timp, tătici, mămici şi bunici îşi vor duce şi-şi vor aduce copiii de la şcoală. Pentru că oricum e mai ieftin decât o operaţie în anii adolescenţei.

joi, 12 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVII)

Nu ştiu voi, dar eu când aud că “elevii nu înţeleg” mă gândesc automat la adulţi. De la profesorul tâmp care s-a distrat în facultate de i-a crăpat intelectul şi până la tăticul care vine acasă şi se ancorează cu dreapta de telecomandă în timp ce stânga şi-o priponeşte în chiloţi, adulţii poartă întreaga responsabilitate a neştiinţei copiilor. Nu-mi place demagogia şi cei care mă cunosc ştiu că nu-mi flatez elevii nici pe timp de eclipsă, însă lucrurile sunt ceea ce sunt: copiii sunt plastilină în mâna adulţilor. Toţi, fără excepţie, îi educăm: şi doctoriţa care le dă scutiri pe naşpa, şi oamenii politici care vorbesc ca porcul, şi umoriştii care fără porcoşaguri nu mai fac pe nimeni să râdă. Toată societatea este antrenată în efortul constituirii unui mediu intelectual motivaţional pentru copii. Iar rezultatul este măsura noastră, a tuturor.

Nu poţi să te ascunzi în spatele argumentului “elevii nu înţeleg” pentru a arunca peste bord canonul literar românesc. Nicio generaţie nu se naşte mai deşteaptă sau mai proastă decât celelalte, toate au procentul lor de idioţi şi de genii. Dacă celor de azi le vine greu să-l înţeleagă pe Sadoveanu, nici nouă nu ne-a fost uşor. Dar am avut acasă cărţi, pentru că televizorul era capturat de Ceauşescu, am avut profesori care au avut răbdare să ne pună întrebări la fiecare virgulă, la fiecare sens ascuns, transpunându-ne şi în Hanul Ancuţei, şi la scăldat cu Nică a Petrei, şi la lacul codrilor albastru al bădiei Mihai. Fără călăuze n-am fi ajuns acolo, iar dacă am ajuns unde am ajuns nu e pentru că generaţia mea ar fi înţeles implicit mai bine.

Am să forţez lucrurile şi-am să afirm că scopul Baltagului nu este să-l facă pe elev să iubească lectura, deşi admit că se poate întâmpla excepţional şi asta. Nu sunt orb, ştiu că mai uşor faci un elev să citească un Harry Potter decât un Ionel Teodoreanu, indiferent dacă îmi place sau nu. Zilele astea unul dintre copiii mei a isprăvit o carte, şi de atunci încă două, pornind de la Micuţul Nicolas a autorilor francezi Sempé şi Goscinny. Acestea sunt cărţi care fac copii cititori activi, rolul Baltagului este acela de a-i face români. Pentru că Sadoveanu şi Slavici, Caragiale şi Gârleanu sunt perfuziile românismului în absenţa cărora am putea probabil creşte producţia de cititori la hectar, dar incolori, inodori, insipizi, şi deloc români.

Ideea abandonării marilor texte nu e nouă, a şi fost aplicată cu mare succes pe aiurea. În Franţa începutului de secol XXI s-a scos orice text literar mai vechi de secolul XX. Adică fără Victor Hugo, fără Emile Zola, fără Pierre Corneille, fără Molière şi fără Jean de La Fontaine. Fără nimic din ce a consacrat Franţa în universalitate. Cu ani în urmă, o franţuzoaică reflecta cum e cu putinţă ca unii să ştie atât de multe lucruri despre ţara ei departe de ea, în timp ce francezii se concentrează egoist asupra lor înşişi. Interogaţia e de domeniul trecutului, în curând cei din afara Franţei vor şti despre ea ceea ce tinerii francezi ignoră cu desăvârşire. Eu nu cred că suntem inconştienţi, că repetăm fără să vrem erorile altora. Cred, dimpotriva, ca vânăm aceleaşi rezultate, păcălind pe cine putem cu aerele noastre de "sainte nitouche".

duminică, 8 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXVI)

O bună parte din intervenţionismul nostru se consumă în direcţia suprimării fiziologiei fireşti, în profitul bunului plac. Eliminarea sociologică a transpiraţiei este un exemplu clasic, deşi nu cel mai şocant. Pare greu de imaginat că acest miros n-a fost considerat neplăcut până la generalizarea antiperspirantelor, adică a parfumurilor care şi-au propus întâi să acopere, apoi să suprime transpiraţia. La originea acestei mutaţii se află o susţinută campanie publicitară. Astăzi, mirosul de transpiraţie, marca unui fenomen fiziologic firesc prin care se elimină toxinele din organism, este asociat lipsei de igienă şi de respect pentru oamenii cu care intrăm în contact. Eliminarea transpiraţiei promisă de diferite produse cosmetice nu mai şochează pe nimeni.

Orice intervenţie asupra fiziologiei trebuie privită drept ceea ce este: o mortificare. Ascezele cele mai diverse, peste tot prezente în civilizaţiile tradiţionale, sunt bazate pe o reflecţie simplă: dacă din cele şase găuri ale unui fluier vei acoperi patru sau cinci, aerul va suna potrivit găurilor prin care îi este permis să treacă. Dacă te opreşti din mâncat, din băut, de la somn, de la activitatea sexuală, de la vorbit, de la frecventarea oamenilor, din fluxul gândurilor, atunci contemplaţia va fi altfel. Toate textele sacre afirmă, sub diferite moduri, acest adevăr simplu. Toţi ermiţii, stâlpnicii, pustnicii şi-au trăit viaţa potrivit acestei concepţii, că poţi pierde ceva din tine pentru a câştiga ceva mai presus şi mai înalt de tine.

Curele de slăbire, suprimarea ovulaţiei, eliminarea colesterolului, reducerea somnului din cauza electricităţii şi a digitalului sunt mortificările moderne, transpuneri în circumstanţele actuale ale vechilor mortificări. Doar că vechiul drum spre sacru s-a obturat, mortificările parodice ne promit că în schimbul jugulării fiziologicului ne vom simţi incredibil de bine în propria piele. De aceea o cură de slăbire nu are niciun impact asupra virtuţii noastre, celebra pilulă nu e semnul abstinenţei sexuale – ba dimpotrivă, eliminarea colesterolului merge mână în mână cu obezificarea egoului, iar veghea omului modern nu este aşteptarea Duhului, ci rătăcire sterilă în lumi virtuale. Probabil că n-ar trebui să ne mire faptul că suntem invadaţi de boli degradante, foarte rare sau complet necunoscute pe vremea în care sacrul înnobila orice avânt.

Dacă astăzi am privi un călugăr catolic autoflagelându-se, tehnică asupra căreia avem mai puţină exclusivitate decât ne imaginăm, pentru că îl regăsim şi la musulmanii shi’a din zilele noastre, şi în ritualurile de trecere la vârsta adultă ale amerindienii, am fi probabil cuprinşi de oroare. Cu toate acestea, ce sunt altceva implanturile mamare şi injecţiile cu botox, pentru a nu enumera decât două dintre cele mai cunoscute intervenţii moderne, decât nişte autoflagelări pe altarul singurului zeu căruia i ne mai închinăm conştient: propriul ego? Atingerea “standardelor” estetice costă bani, ia timp şi provoacă suferinţă, avem chiar şi o boală asociată implanturilor mamare, care nu sunt nici pe departe inerte, cum s-a crezut din ignoranţă mult timp. Mecanismele lumii vechi sunt preluate de lumea modernă, însă deturnate şi falsificate.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Frânturile zilei (CXXV)

Aud că există o coaliţie care afirmă susţinerea pentru familia tradiţională. Mă bucur foarte mult, pentru că şi eu sunt un mare fan al familiei tradiţionale creştine. Cred că aceasta este tradiţia la care ne raportăm, nu? Păi, hai să vedem despre ce vorbim, luând ca reper înţelesul acestei instituţii de-a lungul istoriei europene dinaintea şi din timpul perioadei de aur a creştinismului (până la Marea Schismă). Izvoarele din acea perioadă ne arată cum trăiau urmaşii Imperiului Roman, precum şi migratorii care s-au aşezat peste tot în Europa.

O realitate de care suntem mai puţin conştienţi este faptul că primele secole ale creştinismului au înregistrat o poligamie de facto, mai ales în păturile superioare ale societăţii. Soţia oficială era secondată de concubine, multe dintre ele dintre tinerele sclave aparţinând familiei, asupra cărora bărbatul avea drepturi incontestabile. Aceste maniere s-au perpetuat făţiş de-a lungul întregului Ev Mediu, multe capete încoronate şi, după acest model, nenumăraţi nobili având în patul lor un număr foarte mare de femei. Desigur, Biserica nu a aprobat niciodată acest comportament, dar noi vorbim despre fapte exemplare, petrecute în castele superioare ale societăţii, şi care erau aprobate tacit din grija de a lăsa urmaşi, imposibil de înţeles pentru cineva care trăieşte într-o lume a abundenţei ca a noastră, unde copiii încurcă fără sens lucrurile.

Mai mult decât atât, vârsta de căsătorie a tinerelor fete era undeva la 12 ani, uneori mai devreme. Consimţământul unei fete era considerat valabil la această vârstă. Virginitatea obligatorie, altfel căsătoria se rupea în noaptea nunţii, înainte de a începe. Imposibilitatea cuplului de a avea copii era altă cauză indiscutabilă de divorţ. Avorturile şi contracepţia erau aspru condamnate de Biserică, în acord cu morala precreştină. Surprinderea soţiei cu amantul în flagrant aproba mânia soţului care îi ucidea pe amândoi pe loc şi elimina orice tentativă de răzbunare ulterioară a familiei. Nici măcar nu trebuia plătit un preţ de răscumpărare a sângelui, obsesia pentru puritatea femeii fiind universală şi dincolo de orice discuţie.

Într-o societate a penuriei generalizate, a foametelor periodice şi a marilor încercări în contact cu natura, oamenii şi demonii, bărbatului i se cerea să fie capabil să-şi protejeze familia. Nu doar soţia şi copiii, ci şi părinţii, rudele ajunse la nevoie (văduvele şi orfanii), sclavii şi prietenii. Trebuia să poată pedepsi furtul surprins în flagrant cu moartea, precum şi să fie solidar cu clanul atunci când trebuia răzbunată moartea unui neam sau plătită răscumpărarea exorbitantă pentru sângele vărsat de o rudă. Atunci când nu trebuia să fie pur şi simplu erou, avea datoria să producă hrană şi adăpost pentru familie. Educaţia o făcea prin forţa exemplului, având datoria să devină, după o anumită vârstă, depozitarul viu al Tradiţiei.

Într-o civilizaţie care a cultivat intens mitul cuplurilor înlănţuite de pasiune (Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta), secole de-a rândul căsătoriile nu s-au făcut din dragoste. În romanele sale, Honoré de Balzac nu ezită să le înfăţişeze cititorilor lui, fără teama de a nu fi înţeles, personaje ale căror căsătorii, iniţiate de părinţi sau alte rude, se dovedesc trainice şi fericite. Astăzi, simpla idee că viaţa în comun ar putea fi bazată pe altceva decât pe o puternică pasiune ne-ar umple instantaneu de revoltă. Ce altceva ar putea fi mai important? Păi, să vedem, principiile eterne, codul onoarei, calităţile morale şi sufleteşti. Adică liantul altor vremuri...

Ceea ce cândva constituia familia tradiţională am dărâmat în ultimele secole, piatră cu piatră. Marile familii s-au destrămat atunci când justiţia a devenit monopolul statului. Paralel, injustiţiile de tot felul au crescut exponenţial, semn că justiţia privată a fost mai eficientă şi cu certitudine mai ieftină. Evident, bărbaţii care nu au fost nevoiţi să înveţe cum se mânuieşte o armă s-au înmuiat şi s-au feminizat. Atunci când statul s-a oferit să ne plătească pensiile, a dispărut nevoia practică de a avea mulţi copii. De fapt, aşa cum remarca Joseph de Maistre, într-o lume în care bărbaţii nu mai merg la război, femeile nu mai vor să facă prunci. Atunci când actul sexual şi-a pierdut motivaţia şi sensul, secundarul a devenit principal, plăcerea s-a transformat in scop. Şi aşa au apărut, s-au răspândit şi au devenit legitimi curvi şi curve de toată mâna.

Da, încă ne mai căsătorim un pic, din dragoste, cât ţine ea. Pe copii, dacă nu le putem oferi tot ce poate fi mai bun, preferăm să-i avortăm. Din dragoste. Părinţii ni-i ducem în aziluri, ca să fie mai aproape de cei de vârsta lor, cu care au atâtea în comun. Fireşte, tot din dragoste. Aceasta este familia ameninţată azi, pe ea o numim pompos “tradiţională”. De fapt, dacă mâine am fi aruncaţi într-o familie demnă de acest nume, care dă totul şi-ţi cere jertfă totală, am muri sau, cine ştie, am afla ce este adevărata viaţă. În hăurile modernităţii în care am coborât generaţie după generaţie, doar ignoranţa noastră funciară ne face să confundăm lupta noastră pentru dreptul penisului de a frecventa exclusiv vaginuri cu apărarea familiei tradiţionale, căreia i-am pierdut demult, cu desăvârşire, până şi amintirea coerentă.