luni, 27 martie 2017

Argumentele pro-avort demontate, curăţate şi apoi montate la loc

Marşul pentru viaţă a fost în bună măsură ignorat de presă. În oraşul meu a fost eclipsat de două meciuri din liga a patra de fotbal, în sensul că marşul nu a adus niciun articol, în vreme ce meciurile au avut fiecare articolul lor. Ca să nu existe confuzii. Însă marşul nu a fost ignorat de oameni, atât de cei pro cât şi de oponenţi. Nu fac niciun secret din faptul că nu găsesc nicio justificare morală avortului. Dar sunt curios care ar putea fi argumentele în favoarea acestei opţiuni. Le-am cules cu grijă şi de pe Adevărul, şi de pe Vice, şi de pe pagina mea de facebook unde toată lumea este binevenită, inclusiv cei răuveniţi. Sinteza şi comentariile în cele ce urmează:

01. BOR a organizat marşul ale cărui intenţii îşi pierd în acest fel ingenuitatea, pentru că BOR este o instituţie care caută prin orice mijloace să domine oamenii 

Acesta este argumentul ad hominem, atacul la persoană. Nici nu se mai oboseşte nimeni să-l ilustreze cumva: Biserica este malefică pentru că aşa spun ziariştii care ştiu prea bine cum stă treaba, şi acesta este un exemplu tipic de afirmaţie goală. Acest argument îl descalifică pe cel care-l foloseşte pentru că adevărul unei idei nu ţine de cel care o susţine, o minciună formulată de un om moral nu devine adevărată, după cum nici un adevăr aflat în gura unuia decăzut nu-şi pierde din relevanţă.

 Revenind la concret, marşul a fost susţinut şi de Alianţa Evanghelică, pentru că problema uciderii pruncilor nenăscuţi nu este una dogmatică ci pan-creştină. Şi aici se cam termină partea cu dominaţia BOR, pentru că marşul n-a fost lucrare de prozelitism pentru nimeni ci un exemplu de întâlnire ecumenică. Dacă la marş au participat şi membrii altor religii nu pot şti dar nu pot nici să exclud, pentru că nu există religie în lumea asta care să aducă o scuză cât de cât pentru avort.

duminică, 26 martie 2017

Avortul şi flagelul bunului plac

Străbunica a avut şapte copii din care a trăit numai unul. Pe ceilalţi şase i-a îngropat în timpul vieţii ei în nişte sicrie mici de lemn, iar le-a căpătâi le-a pus cruci mici de lemn pe care au fost scrise nume de creştini. A cunoscut comunismul întâi sub forma armatei sovietice care a alungat-o din Basarabia în Regat, apoi aceiaşi comunişti au venit cu tancurile şi la ea acasă să facă legea. Nimeni n-a auzit-o niciodată pe femeia mică şi descărnată, veşnic îmbrăcată în negru, că viaţa nu merită trăită în felul acela sau că s-ar lupta cu o depresie. A luat lucrurile aşa cum sunt, a împlinit întotdeauna rânduielile plângând dar fără să se plângă, pentru că găsea că alţii se fac mai vrednici de lacrimile ei decât ar putea fi ea însăşi. Pe litografia de pe crucea ei din cimitirul Eternitatea din Botoşani se vede chipul unei femei capabilă de o devastatoare mânie. A rămas proverbială în neamul mamei uşurinţa cu care punea mâna pe secure şi-o arunca spre cel care-o stârnea îndeajuns, iar dacă zidul Kremlinului a rămas intact până în zilele noastre, se datorează, negreşit, faptului că străbunica nu a avut niciodată răbdarea să înveţe cum ar trebui să se învârtă securea înainte de a-şi atinge ţinta.

Pe tanti Aglae am cunoscut-o în Iaşi, pe când eram student. Dacă Iisus a săturat oamenii cu peşti şi pâini, specialitatea ei era apa: tanti Aglae făcea nişte supe grozave, pe care le înmulţea la fel de miraculos ca vinul din Evanghelie. În lunile în care m-am săturat cu apa ei, mi-a povestit că a făcut multe avorturi. N-am ştiut niciodată câte, dar trebuie să fi fost peste zece. Îi vedea noaptea, sau vedea ceva ce se asocia în mintea ei cu pruncii nenăscuţi, apoi se trezea tehuie de cap şi-o urmăreau coşmarurile toată ziua. S-ar fi dus să-i plângă dar n-avea unde, ar fi dat de pomană dar n-aveau nume. Îmbătrânise, se făcuse bisericoasă, dar nu erau ritualuri pentru nefericirea ei. Era o femeie bună, mie cu siguranţă mi-a priit, dar suferea şi nu ştiam cum să-i alin suferinţă. O învăţase o babă să le dea nume: Ion-Ioana, Dumitru-Dumitriţa, Nicolae-Nicoleta... şi să dea de pomană aşa, fără botez şi mormânt. Noaptea veneau negreşit şi-i înconjurau patul, cerându-i ba să-i legene, ba să-i strângă la sân, ba să le cânte. Făcuse doi copii pe care-i crescuse, dar umbrele refuzau să crească, veneau şi scânceau mărunte în somnul femeii.

vineri, 24 martie 2017

Frânturile zilei (XXV)

Dom’le, pegadogia asta e o chestie foarte perversă. În sensul că tot ceea ce pare de bun simţ când vine vorba de pedagogie, se dovedeşte în timp de o prostie înfiorător de costisitoare. Pe la începutul secolului XX, încă se învăţau limbile clasice cu aplicaţie pe texte autentice. Am cumpărat de la un anticar o ediţie completă a operelor lui Vergiliu în latină care are însemnări cât se poate de şcolăreşti pe marginea filelor. Copilul era adus în lumea oamenilor mari şi pus s-o dezlege, să se străduiască şi să priceapă. Era maturizat încetişor dar sigur. Era evident pentru toată lumea că fără Homer şi Cato nu iese om din tine. Cizmar, poate, dar om sigur nu.

Eh, şi-au venit pedagogii de şcoală nouă şi-au zis: Vai de noi şi de bieţii copii, e prea greu, copiii nu sunt interesaţi de asta, îi chinuim, opriţi masacrul, daţi-le copilăria înapoi. Au apărut metode destinate vârstei de la cinci ani la cinci ani jumate, apoi metode de la aproape şapte ani la şapte ani trecute fix. Noul cuvânt de ordine a fost adecvarea. Dacă nu eşti adecvat ca pedagog, te-ai ars, nu te cobori suficient la nivelul elevului, eşecul e pe capul tău. Tuturor le-a intrat în cap că nu e bine să le fie copiilor prea greu şi că este formal interzis să le deschizi curiozitatea în privinţa lumii adulţilor.

Acum suntem la cules şi ne plângem că tinerii nu mai vor în lumea oamenilor mari, că generaţiile nu se mai înţeleg între ele. Avem izolări ermetice pe grupe de vârstă pe care niciodată istoria omenirii nu le-a cunoscut. Dramatic este că ireversibil lumea adulţilor se contractă şi este înlocuită cu proiecţia onirică a copilăriei aşa cum a fost ea imaginată şi comercializată de nişte adulţi inadaptaţi. Copiii care vin acum, chiar şi să vrea, nu vor mai avea o lume a adulţilor în care să intre pentru că nu va mai exista una. Ce a mai ramas este în curs de implozie. În locul ei, contra cost, le vom ofer spaţiul isteric al copiilor târzii unde poţi face tot ce-ţi permite cardul de credit cu condiţia să ai unul şi să mai ai credit pe el. Cum spuneam, pedagogia este o chestie perversă.

Frânturile zilei (XXIV)

Sunt un om făcut pentru un oraş mic. Există oameni pentru New York, există oameni făcuţi pentru Paris, se pare că există chiar şi bucureşteni. Eu sunt pentru oraşele mici. Pe primarul nostru îl cheamă Cristi. Probabil că îi mai zice şi altcumva, dar noi îi spunem Cristi. În 8 ani de când am permisul, cred c-am făcut parcarea laterală doar de trei ori. Ce rost are să te forţezi când întotdeauna găseşti un loc pentru trei maşini pe care să-ţi propteşti neglijent utilajul? La noi nimeni nu se isterizează când pietonii se trezesc mergând pe aceeaşi bandă cu tine, obligatoriu în aceeaşi direcţie. Nu-i claxonăm, şi aşa se sperie zdravăn când îşi ies din gânduri şi constată că o maşină toarce duios la doi metri în spatele lor. Pietonii noştri sunt oameni cu bun simţ şi numai sălbaticii i-ar claxona. Sau turiştii.

Farmecul nespus al oraşelor mici este că la noi nu se întâmplă, în general, nimic. Nu sunt de acord cu Sadoveanu, care blama târgurile de acest fel. Atunci când nu se întâmplă nimic poţi folosi timpul care ţi-a rămas pentru tot soiul de chestii grozave, cum ar fi de plidă să trăieşti. Pentru ziariştii noştri locali însă trebuie să fie foarte solicitant. Când Lidl angajează un casier, acesta e automat subiect de ştire. Însă cel mai des se întâmplă fotbal local, volei local şi handbal local. Dacă se îneacă cineva în Arieş sau măcar face o baie în extrasezon, putem vorbi despre asta o săptămână. În general, când vrem să vorbim despre Turda începem cu Salina Turda, ca să ştie lumea că există o anexă la salină, adică oraşul nostru.

Dar să ştiţi că zilele trecute tot s-a întâmplat şi-n Turda ceva: a murit miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R. Nu glumesc, am citit pe un site local, între o ştire cu străzile unde se va întrerupe alimentarea cu apă din cauza unor avarii şi o altă ştire despre ceva. Ei bine, miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R avea interese malefice inclusiv în Parcul Industrial Turda. De aceea, atunci când a murit miliardarul ăla american cu nume greu de pronunţat care începe cu R am avut o ştire locală formidabilă, pentru că era ceva foarte important pentru noi. Şi a fost şi o grea pierdere pentru economia locală, ca peste tot în lume de altfel.

Frânturile zilei (XXIII)

Maestru al Apelor şi al Pădurilor. Acesta este numele sinecurii pe care a primit-o Jean de La Fontaine de la regele Louis XIV. Obligaţiile erau foarte dure - să verifice dacă apa din lac n-a luat-o la vale, dacă mugurii copacilor sunt grăsuţi, dacă pădurea e fericită, dacă izvoarele izvorăsc. Beneficiile erau generoase, regele nu s-a zgârcit cu el, cum nu s-a zgârcit nici cu Boileau, nici cu Molière, nici cu Charles Perrault etc. Toată Academia franceză trăia din generozitatea casei regale, şi nu doar a casei regale. Jean de La Fontaine, dramaturg fără succes, a obţinut prima pensie de la Fouquet, ministrul de finanţe, după ce i-a dedicat nişte imnuri pe faţă. Fouquet l-a răsplătit cu generozitate, în schimbul reluării exerciţiului. La Fontaine nu s-a oprit nici măcar atunci când Fouquet a căzut în disgraţia regelui. De-a lungul timpului, a mai avut şi alţi protectori celebri cărora le-a procurat extazuri artistice cântându-le calităţile în ditirambi.

După criteriile epocii noastre moraliste, La Fontaine a fost un tip lipsit de tărie morală care s-a gudurat pe lângă cei mari. Numai că epoca lui nu judecat deloc aşa. Ca să faci artă nu ai timp să te preocupi nici de comerţ, nici de arme, nici de creşterea intensivă a porcilor în sistem industrial. Ca să faci artă ai nevoie de tot timpul din lume, iar mintea trebuie să fie a ta, dacă o corupi cu calcule o să iasă o chestie urâtă de tot. Nobilii aveau datoria morală de a sprijini arta, iar în plus le şi făcea o plăcere teribilă, aşa că era natural ca Jean, fiul unui maestru de vânătoare, să se adreseze celor care aveau şi posibilităţile, şi gustul de a sprijini ceva atât de inutil ca talentul literar.

Mitul poetului damnat, de care nu mai are nevoie nimeni şi care nu este apreciat de societate, este o creaţie recentă şi democratică. Îl ilustrează poeţii contemporani cu capitalismul, un Charles Baudelaire care este declarat incapabil şi i se retrage dreptul de a dispune de bunurile proprii, un Arthur Rimbaud care decide în plină glorie să nu mai scrie nicio poezie şi dispare pur şi simplu din istorie făcând trafic de arme în Africa de Nord. O dezbatere democratică pe tema utilităţii unei pensii penibile pentru Mihai Eminescu este întreruptă de vestea că ziaristul a murit. Care este utilitatea poeziei şi a artei în general într-o lume în care utilul este noul estetic?

Legenda spune că majordomul care a înaintat Regelui Soare propunerea de investitură a lui La Fontaine ar fi avut o obiecţie - Maiestate, îl facem Maestru al Apelor şi al Pădurilor sau îi dăm pe mână Editura Politică? Poate face şi el ceva util pe piaţa cărţii, un Humanitas de exemplu. Regele ar fi reflectat şi ar fi răspuns - Nici pomeneală, tipul ăsta trebuie să evolueze, într-o zi se va sătura de imnuri circumstanţiale şi piese de teatru proaste. Ar putea aspira spre ceva deosebit, de pildă nişte fabule. Trimite-l în pădure, nu-l ocupa cu economia de piaţă că-l pierdem şi-i sărăcie mare de talente pe aici.

joi, 23 martie 2017

Frânturile zilei (XXII)

Dom’le, ai voie să critici un popor? Adica să-l iubeşti atât de mult încât să-i arunci în faţă dezamăgirea? Să-i reproşezi că nu-i măreţ, că nu-i sublim, aşa cum ai vrea tu? Da, dar cu condiţia să nu fie poporul român. Poţi să-i critici pe americani, pe arabi, pe evrei, pe ruşi, pe francezi şi pe germani. Pe români, n-ai de ce. Ei sunt exact cum ai vrea tu să fie, şi încă ceva pe deasupra. Uneori mă gândesc că parabola femeii adultere, dacă Iisus ar fi venit în mijlocul poporului român, ar fi avut un sfârşit tragic. Păi noi o lapidam de voie, pentru că suntem toţi fără de păcat. Şi înainte s-o facem chisăliţă pe nefericita aia, ne-am fi bătut între noi care să arunce piatra primul.

Frânturile zilei (XXI)

"Rugaţi-vă călare" (Coranul). Aşa începea un roman franţuzesc scris de un autor şucar cunoscut sub pseudonimul San-Antonio. Romanul era porcos, comic, islamofob şi, ca toate producţiile lui San-Antonio, s-a vândut bine. Musulmanii erau vandabili, adică bărboşi, idioţi, misogini şi cu probleme erectile. Totul provenea de la cartea lor sfântă, care le spunea să se roage călare. Ce poate fi mai idiot decât un text cu pretenţii de sacralitate care-ţi impune ca instrumentar religios o şa?

Cam aşa acţionează decontextualizarea. Iei un text, nu te interesează care-i spiritul lui, şi decupezi cu precizie chirurgicală unde-ţi convine. Rezultatul este contrariul textului, dar cel puţin e pe măsura intenţiei tale, ceea ce nu-i puţin. Am căutat în Coran injoncţiunea şi am găsit-o: "Fiţi sârguincioşi în rugăciunile ritualice şi mai ales în rugăciunea din mijlocul zilei. Ţineţi-vă drepţi în faţa lui Dumnezeu, cu smerenie. Iar dacă vă temeţi de ceva, rugaţi-vă mergând sau rugaţi-vă călare. Iar când sunteţi în siguranţă, invocaţi-L pe Dumnezeu aşa cum aţi fost învăţaţi." (Al-Baqara, 238-239) Aşadar, musulmanii trebuie să respecte rugăciunile ritualice cu fidelitate, dar dacă viaţa le este ameninţată, trebuie să se roage oricum, dar să continue să se roage. Nu e chiar ce-a lăsat să se înţeleagă San-Antonio.

Decontextualizarea, decupajul, aici e capcana. I se reproşează constant lui Patapievici afirmaţia conform căreia Eminescu este cadavrul din debaraua culturii româneşti de care trebuie să scăpăm dacă vrem în U.E. Din citat ar reieşi că Patapievizi e în limbă după UE şi-i gata să-l vândă şi pe Eminescu. Este un extras dintr-unul dintre cele mai nostalgice şi corecte texte despre marele poet care au fost scrise în ultimii ani. Superficiali şi creduli, câţi dintre noi n-am contribuit la defăimarea lui Patapievici? Şi totuşi, cheia e simplă - înapoi la text. Unde a scris Patapievici textul incriminat? Care este tonul general al textului? Care este intenţia autorului? Cum se încadrează cuvintele din citat în ansamblu? Ştiu, e şcolăreşte. Se numeşte prudenţă.