duminică, 28 mai 2017

Frânturile zilei (LXII)

Mi-a ieşit pe ochi de câte ori am văzut pe reţeaua de socializare poze cu parlamentari dormind şi sfânta mânie cu care lumea se simte datoare să înfiereze comportamentul. Un fotoliu lărguţ, cu un parlamentar lărguţ tălănit între braţele lui care te îmbrăţişează fără să te strângă, iar capul catifelat al parlamentarului, legat de trunchi printr-un gât, se odihneşte pe speteaza catifelată – aceasta este noua imagine a sfidării naţionale pe care am văzut-o în nenumărate ipostaze care sugerează că nu-i vorba de nişte excepţii, ci de normă. Eu merg pe principiul că şi parlamentarul este om, deşi nu-l ajută faţa, iar dacă e din aceeaşi specie cu cei mai mulţi dintre noi poate fi şi înţeles, deci să ne dăm silinţa.

Excepţie situaţia în care a avut o noapte scurtă şi agitată, omul adoarme de plictiseală. Cască el ce cască şi, dacă overdoza de oxigen nu-l ajută, parlamentar adorme şi parlamentar se trezeşte, afară doar dacă n-are norocul porcesc să moară în somn, caz în care se petrece o metamorfoză ce nu ne priveşte pe noi acuma. Sigur, noi ne ofuscăm romantic când vedem că omul pe care l-am votat (poate voi, că eu nu), în loc să participe la dezbateri, se plictiseşte, dar eu vă întreb acum: care dezbateri? Pentru o dezbatere cât de cât ai nevoie de câteva chestii inevitabile: de oameni care să ştie ce vorbesc, de oameni care să înţeleagă ce vorbesc cei care ştiu, de oameni care să vadă erorile de argumentare şi de oameni care să-şi asume la nivel de conştiinţă votarea legilor. N-ar fi rău ca oamenii ăştia să fie tot aceiaşi, adică mulţimea celor care ştiu ce vorbesc să coincidă cu cea a celor care-şi asumă votul, şi credeţi-mă că nu-i singura suprapunere care-mi vine în minte.

Or, realitatea e că asta nu mai e demult, admiţând c-a fost vreodată. Astăzi mecanismul parlamentar funcţionează uns, nu se mai poticneşte în contradicţii de idei. Întâi de toate, oamenii nu prea ştiu ce vorbesc, deci o dau la pace uşor, în sensul că nu prea mai vorbesc. Ceilalţi nu înţeleg, dar e bine, cum să nu fie, că oricum nu-i nimic de înţeles. Despre erori de argumentare deci ştiinţa logicii nu mai are sens să pierdem vremea: “e logic” ceea ce-mi convine mie. Restul “nu-i logic”. Iar votul îl asumă şefu, el le spune parlamentarilor ce şi cum. Dacă vi se pare că am despre parlamentari opinia că sunt idioţi, să ştiţi că nu-i cred mai idioţi ca toţi cei care au încredere în circul ăsta. Şi spuneam că nici n-a fost vreodată, în perioadele lui de glorie, mai răsărit ca acuma. Şi asta pentru că între oameni funcţionează o chestie foarte faină în comunităţile mici dar toxică într-o aglutinare nenaturală ca parlamentul: încrederea. Dacă n-ar exista încrederea, nicio încercare de manipulare nu ar avea rost. Iar oamenii au implicit încredere în alţi oameni.

În primul parlament al modernităţii europene, cel constituit în timpul revoluţiei franceze de la 1789, libertatea practică era îngrozitor de redusă. Desigur, se spuneau discursuri formidabile, pentru că epoca era a posibilităţilor retorice (în comparaţie cu un Danton sau un Robespierre, ai noştri grohăie ca porcii când le pui sârma-n rât). Dar exista şi atunci, ca şi acuma, un aer al timpului pe care nu puteai să-l contrazici dacă ţineai la gâtul tău. Liderii de opinie făceau cu binişorul ceea ce astăzi face şeful cu binişorul. Iar parlamentarul avea încredere, adică decoda în funcţie de anumite semne ştiute de el opinia în privinţa căreia credea că este adevărul. Fireşte, atunci ca şi acum, probabilitatea ca omul să fie nepriceput era imensă, iar rezultatul deciziei libere a prostului este întotdeauna tragic. Realitatea pură este că mecanismul democratic simbolizat de parlamentarism nu-i mai viu ca mumia lui Lenin. Şi nici nu arată mai puţin natural. Singurul lucru netrucat care se petrece în parlament e răbufnirea fiziologică a câte unui tip care începe să sforăie. Un parlamentar care adoarme în imensa butaforie a democraţiei e ca un vierme în cimitir – e autentic, e firesc, e viu.

sâmbătă, 27 mai 2017

Frânturile zilei (LXI)

Oamenii pricep cel mai greu că niciunul dintre noi, nici măcar tu, nu suntem OMUL. Ştiu, cade greu să-i spui omului verde în faţă că e doar o ipostază, o faţetă îngustă a imensei bogăţii antropologice de care a fost capabilă umanitatea. Nici măcar reprezentativ. Periferic. Cei mai mulţi oameni sunt nişte fundături antropologice, nişte cururi-de-sac, cum zic francezii. Predictibili pentru că foarte simpli. Iar suprema prostie este să reducem umanitatea la gesturile, mobilurile şi înţelesurile noastre. E timpul de alt banc fundamental, o povestioară revanşardă care circulă printre creştini şi care se vrea o ofensă adusă Profetului Muhammad.

Cică un musulman ar fi murit şi-ar fi ţinut neapărat să vadă care este locul lui Muhammad printre profeţi. În primul cer dă de Seyydina Musa, profetul evreilor, şi-l întreabă, după salamalecurile de rigoare, de problema lui. Mai sus, mai sus, face semn profetul cu faţa severă. Un cer mai sus dă de Seyydina Idriss, apoi de Seyydina Ibrahim apoi de Seyydina... cine mai ştie care? Din cer în cer, din profet în profet, ajunge la Seyydina Issa, profetul creştin cu faţa iubitoare. Spre uimirea musulmanului nostru, acesta îi indică un cer mai sus, iar musulmanul îşi continuă ascensiunea.

In ultimul cer, dreptcredinciosul se întâlneşte barbă în barbă cu Dumnezeu însuşi. Salamalecuri, scuze de deranj şi întrebarea dacă n-a greşit, dacă nu i-a scăpat vreun cotlon de cer, vreun norişor impermeabil. Dumnezeu e tacticos şi se întinde pe-un chaise longue, invitându-l pe muritorul ajuns la poarta nemuririi să facă la fel. Între ei, o masă. E aici Seyydina Muhammad, e aici, cum să nu, stai să-l chem. Un pocnet uşor din palme: Muhammad, două cafele, te rog!

De fiecare dată când am spus bancul ăsta într-un cerc creştin, toată lumea s-a prăpădit de râs. Prost a mai fost şi impostorul ăsta, slugă a ajuns pe lumea cealaltă, bine i-a mai făcut. Şi iar râsete, halal profet. Într-o zi am spus poanta într-un cerc de musulmani. Li s-au umezit ochii de emoţie. Mi-am cerut scuze pentru blasfemie. Nici pomeneală, ce blasfemie? Păi, slugă, zic. Da, mi se răspunde, dar sluga lui Dumnezeu, în proximitatea lui, cu picioarele goale în izvorul sfinţeniei. Nu suntem toţi, fără excepţie, că ştim sau nu, slugile lui? Dar Seyddina Muhammad s-a învrednicit de apropiere.

Am fost de atunci foarte atent la bancurile care trec drept blasfemii. Am descoperit în toate, deghizate sub straturi de neobişnuite aparenţe, adevăruri metafizice care aşteaptă fără să clipească să fie privite în ochi. E nevoie doar de omul potrivit. De ipostaza educată a Omului.

Frânturile zilei (LX)

Dumnezeu al lumilor, Doamne al milei şi Împărat al rigorii,

Ascultă-mi, Doamne, ruga, şi preţuieşte greutatea cu care mă plec Ţie ca pe unica jertfă de care sunt în stare, neavutul de mine! Uită-te la asceza mea de-a pururea, căci nu de la carne şi vin mă ţin, ci de la ceea ce iubesc cel mai mult, de la Tine mă abţin, pe Tine te ocolesc, Ţie spatele Ţi-l întorc, dragul meu peste o lume anostă.

De neascultare nu mă bănui, pentru că voia Ta o fac, Doamne, negăsindu-se alta în univers. Pleacă-ţi spre munca mea binecuvântarea şi vezi că pe toţi spre Tine îi mân ca un câine oile spre strungă, când cu lătratul, când cu muşcătura, iar nebunele care căpiază şi se aruncă în prăpastie nu le pune în cârca mea.

Mântuitor al oamenilor fără de odihnă alături de Fiul Tău numeşte-mă, nu ca fiu ci ca slugă ori căpetenie ori prinţ. Iar în ceasul cel din urmă trece-mă în rândul postitorilor, al veghetorilor, al ascultătorilor şi-al îngerilor tăi fără de pată.

Acum te rog să mă ierţi, Doamne, că m-am luat cu rugăciunea şi-am scăpat din vedere datoria. Fug, lumea pe care mi-ai dat-o în grijă mă aşteaptă. Pe nevolnicii ăştia nu-i poţi lăsa o clipă de capul lor, noroc de mine şi grija veşnică ce le-o port...

Diavolul se ridică, îşi scutură hainele de praf şi apoi, dintr-o neglijenţă impardonabilă la o fiinţă a cărei calitate principală era meticulozitatea, uită să-şi facă semnul crucii pe dos, cum îi era cinul şi starea. Şi parcă mai era o vorbă, într-o limbă nedesluşită, pe care de la o vreme o ignora şi pe aia, semn că-i era apocalipsa aproape.

Frânturile zilei (LIX)

Haideţi să vă spun un banc fundamental. Toţi prietenii mei îl ştiu. Atunci când preţuiesc un om, neapărat adaug istoriei noastre conversaţională acest banc, o să vedeţi de ce. Cică unui tip care fusese în Africa i s-a făcut penisul albastru. Adică i s-a colorat, dar din interior, deci exclus să fie de la blugi sau de la jeg. Omul se duce la medic, unde altundeva?

- E togo, spune primul hiperspecializat în penisologie. Adică? întreabă beneficiarul. Se taie! explică doctorul.

Omul e un necredincios, vrea o a doua opinie. – E togo, spune challangerul. Adică? bănuieşte deja răspunsul omul nostru. Se taie! Şi uite aşa lumea medicală ajunge la un consens pe care-l confundă cu adevărul.

Dar omul nostru nu se lasă, vrea şi o a treia opinie. Penisul, tot albastru, fireşte. – E togo, spune şi doctorul doctorilor, crăiasa zânelor, minunea minunilor. – Ştiu, se taie, simte nevoia să contribuie cu erudiţia câştigată consumatorul de servicii medicale. – Nu, cade singur.

Togo e un cuvânt scurt, provenit probabil din swahili, sau peu, sau bambara, sau zulu sau undeva pe-acolo. Iar semnificaţia este incredibil de complexă: poţi să te agiţi sau poţi să nu faci nimic, rezultatul e acelaşi, catastrofă. Vedeţi de ce e musai să vă introduceţi în vocabular acest neologism provenit dintr-o civilizaţie superioara? E mult mai uşor să spui togo decât să explici că poţi să te dai cu capul de pereţi până-ţi pocneşte occipitalul sau poţi să tragi liniştit din pipă, oricum te mănâncă ursul.

Ante-scriptum: acest text a fost inspirat de un prieten care, văzând că-l citez pe Mihai Maci despre catastrofa pedagogică, a sugerat că soluţia pe care vrea el sau eu s-o băgăm pe gât omenirii este să privatizăm şcoala românească. Eu n-am întâlnit această idee la universitarul Mihai Maci şi cu certitudine în mintea mea nu există această soluţie. Teamă mi-e că nu mai există nicio soluţie. Adică şcoala românească este, succint vorbind, togo.

joi, 25 mai 2017

Frânturile zilei (LVIII)

Probabil cea mai greu de înghiţit dintre ideile lui Joseph de Maistre este aceea că războiul are un aport benefic pentru formarea caracterelor. Am citit-o în “Serile de la Sankt Petersburg” lui şi m-am blocat, mi-au puşcat sinapsele, pentru că de-a lungul întregii şcolarităţi mi s-a explicat că războiul este una din formele răului absolut. De aceea n-am scris niciodată despre acest subiect, şi mi-a luat ani să pricep că are dreptate, şi cum anume are dreptate, şi de ce gândurile lui nu mai au sens în lumea noastră. Marea problemă este că avem acelaşi nume pentru realităţi care nu mai au multe în comun unele cu altele, de aici confuzia şi rescrierea trecutului în lumina prezentului.

Dialectica războiului eroic la care face referire aristocratul presupunea confruntarea directă cu consecinţele faptelor de arme. Scoţi sabia, te ciocneşti cu duşmanul, i-o bagi prin ficaţi, o scoţi cu sânge şi lucrătura intestinelor pe lamă. Îl auzi horcăind, îi mai dai una de milă ca să-i scurtezi chinul, dacă ai vreme, dacă nu eşti ocupat cu urmator. Te lupţi un ceas, nouă ceasuri, seacă şi adrenalina aia odată, te vlăguieşti şi brusc comuţi pe rezervoare inexplicabile de energie. De la o vreme nu mai simţi nimic, dai ca prostul cu securea, pentru că între timp sabia s-a rupt, scutul e ferfeniţă şi cui îi mai pasă de ele? Eşti ud la picioare pentru că noroiul special format din sânge şi pământ trece îţi încleiază cizma şi ajunge inexplicabil la piele. Tot timpul la doi metri de inamic, curajul are o energie formidabilă care te precede şi care se ciocneşte de energia celuilalt, războiul este o formă de sexualitate supraomenească rezervată celor care îl duc pe umeri, de aici imperativul abstinenţei căruia i se supuneau cavalerii medievali şi pe care în lumea modernă trebuie să-l respecte doar sportivii în timpul competiţiilor.

Arcaşul trebuia şi el să se confrunte cu consecinţele faptelor lui, pentru că adesea trebuia să recupereze săgeata, să se ducă la cel căzut şi s-o scoată din piept folosind un pumnal. Săgeţile erau reciclabile, greu de făcut, deci trebuiau cruţate. Abia glonţul a schimbat raportul, cu glonţul s-a trecut la abatorizare, la abstractizarea războiului prin îndepărtarea agresorului de victimă. În perioada de tranziţie care începe cu muscheta şi se termină în al doilea război mondial, încă asistăm al o formă neghioabă de eroism care presupune că un rând de soldaţi se deplasează spre inamic cu pieptul deschis în vreme ce acesta trage cu mitraliera. Principiul are ceva contramatematic: nu pot ei trage cât putem noi muri. Primii care înţeleg nebunia războaielor cu praf de puşcă sunt trupele de guerilla, miliţiile care organizează ambuscade şi apoi se retrag în fugă pentru a lovi în alt moment prielnic. Fără să vrea, îşi aduc şi ei aportul la abstractizarea războiului.

Tot traseul de la războiul medieval la războiul tehnologic are o singură constantă: îndepărtarea agresorului de victimă, reducerea acesteia din urmă la o cifră într-un bilanţ contabil. Atunci când Dan Halutz, şeful armatei Israeliene şi luptător din avion, a fost întrebat ce simte atunci când aruncă o bombă peste civilii din Palestina, răspunsul este epocal: “Nu. Aceasta nu este o întrebare legitimă şi nu este formulată. Dar dacă totuşi vreţi să ştiţi ce simt atunci când dau drumul unei bombe, am să vă spun: simt ca o mică zgâlţâitură (little bump) în avion ca rezultat al căderii bombei. O secundă mai târziu, s-a terminat, şi asta-i tot. Asta simt.” Soldatul postmodern Dan Halutz merge la bombardat ca tractoristul la semănat. Probabil că, atunci când se întoarce acasă, îşi sărută nevasta şi-i spune c-a avut o zi bună, ca de obicei. În cabina cu aer condiţionat n-a avut cum să transpire iar deodorantul pe care l-a folosit înainte de a merge la muncă şi-a păstrat în bună măsură prospeţimea. Soldatul modern care ascultă metal în tanc duce un război perfect septic, cu nimic diferit de un joc video violent.

Teroristul de unică folosinţă vrea să închidă bucla dar ajunge aiurea. El nu se confruntă cu consecinţele faptelor lui, el este chiar una dintre consecinţe. Înainte de a se detona are răgazul să se uite pe feţele victimelor, să le audă respiraţia calmă şi râsetele. Dacă nu-i drogat, are timp să priceapă că nepăsătorii care-l înconjoară sunt oameni vii, cu vieţi şi destine. Terorismul ar fi o întoarcere la războiul om la om dacă n-ar fi o parodie: cei omorâţi sunt sacrificaţi ca nişte animale neştiutoare, nu au nici privirea, nici răsuflarea, nici mirosul celui care ştie că luptă. Nici şansa eroică a unei riposte, nici şansa dezertării. Şi aici, între teroristul în uniformă Dan Halutz şi teroristul anonim diferenţa se estompează pentru că şi acesta din urmă, când apasă pe buton, simte o mică zgâlţâitură iar o secundă mai târziu s-a terminat, şi asta-i tot.

Frânturile zile (LVII)

Războiul industrial şi terorismul de unică folosinţă sunt speciile aceluiaşi gen. În spatele lor se află aceeaşi forţă, tehnologia, şi acelaşi suflu, eficienţa. Fără progres tehnic nu am avea războaie la scara celor actuale, fără democratizarea tehnologiei nu am avea terorism. Nici terorismul la scară mare, nici ruda lui mai mică nu sunt opera unor nebuni, nu în sens clinic. Ele par mai degrabă întreprinderi managerizate, cu target, buget şi balanţă contabilă. Terorismul postmodern este ca o campanie de vânzări: se adresează unui anumit segment de populaţie şi urmăreşte crearea unor “nevoi” şi satisfacerea lor explozivă.

Cea mai mare păcăleală despre actele de terorism comise pe teritoriul european este pretenţia că ar fi absurde. Adică fără cauză. Dacă ar fi aşa, atunci am avea detonări în pădure, în biblioteci publice şi în mine dezafectate. Dovada cea mai sigură a caracterului lor raţional este faptul că, asemenea războiului industrial, terorismul este o operaţiune în spiritul abatoarelor hipermecanizate. Teroristul de unică folosinţă trebuie să rezolve, înainte de a apăsa pe comutator, trăgaci sau buton, problema eficienţei spectaculoase a gestului său. De aceea se detonează pe un stadion, sau într-un metrou, ori la o manifestaţie. Iar această alegere mărturiseşte un plan şi dorinţa de a investi cu maximă eficienţă tehnologia morţii.

Pentru noi, războiul este o întreprindere economică la fel de legitimă ca oricare alta. Războiul este bun pentru PIB, la fel cum poluarea este bună pentru PIB şi bolile sunt bune pentru PIB. Iar PIB-ul este tot ce ne interesează pe noi, ca adoratori ai economiei. De aceea războiul nu ne sperie, cu condiţia să fie în televizor, lucru care ne-a reuşit de minune din a doua jumătate a secolului XX încoace, semn că suntem civilizaţi. Războiul nostru preferat este sub forma efectelor speciale din buletinele de ştiri: “Şi acum, imagini din luptele teribile date pentru eliberarea oraşului Fallujah, ultimul bastion al extremismului...”. Actele de terorism, pe de altă parte, nu le suportăm decât dacă le asimilăm accidentului. Teroristul este şoferul cu care ne lovim pe contrasens, numai aşa putem să pretindem până la capăt nevinovăţia victimelor, adică absenţa oricărei conexiuni între viaţa şi devastatorul lor sfârşit.

Atentatul terorist sfâşie trama universului, este act gratuit, fără cauză şi fără conexiune, deci absurd. La baza acestei credinţe se află contrazicerea vechiului adagiu metafizic: “împreună ne ţinem”, adică totul are legătură cu totul, universul este un continuum care uneşte bătaia de aripi a unui fluture cu un uragan desfăşurat o sută de ani mai târziu. Absurdul, dimpotrivă, are la bază supoziţia unor “pungi cu vid”, a unor spaţii ale nimicului care permit apariţia inexplicabilă a unor evenimente suspendate în afara lumii curente. Din punct de vedere tradiţional, singurul lucru absurd este ideea că absurdul ar putea exista, că şi-ar putea face loc într-un univers coerent, chiar dacă uneori incomprehensibil. Pentru cineva care experimentează însă disconectivitatea de-a lungul vieţii (camera mea, maşina mea, cariera mea...), absurdul este singura formă de consolare pentru că-i permite evadarea de sub opresiunea Cauzei Primordiale.

marți, 23 mai 2017

Frânturile zilei (LVI)

Fiecare moment cu vorbele lui fără noimă. Acum e vremea “pământului Brâncovenilor”, un fel de icoană 3D peste care urmează să se aştearnă ceva de neconceput. Pământul e al cui l-a făcut şi ni l-a dat spre gospodărire temporară, adică al lui Dumnezeu. Neamurile sunt pedeapsa lui Dumnezeu după Turnul Babel, când s-au amestecat limbile şi-au izvorât neamurile, adică nu s-au mai înţeles unii cu alţii şi-au început să se împungă de la neînţelegeri. Când Dumnezeu l-a făcut pe Adam, om l-a făcut, nu român, sau evreu, sau american. Doar după blestem a devenit omul român, sau ţigan, sau indian.

Graniţele sunt făcătura oamenilor, şi legile naţionale parte din făcătura asta sunt. Dumnezeu a făcut munţii şi apele şi câmpiile, dracul a făcut gardurile şi oamenii au bătut din palmă bucuroşi că pământul LOR e la adăpost de CEILALŢI. Dumnezeu l-a lăsat pe om să meargă nestingherit dintr-o parte în alta a lumii, iar până recent niciunui om cu mintea limpede nu i s-a părut că ar trebui să-l oprească pe semenul lui lângă un gard şi să-l pună să aştepte acolo până i se înmoaie inima stăpânului. Dacă credeţi că vă aparţine pământul, cercetaţi în sicrie cât duceţi cu voi dincolo şi să ştiţi că aia e partea voastră.

În mintea omului restaurat, a sfântului, nu există neamuri, nici garduri, nici proprietăţi. Nici judecată, nici religie, nici dogmă. Omul deplin a ajuns la starea adamică, unde toţi suntem fraţi şi toate condiţionările omeneşti apar drept ceea ce sunt: fum şi trufie. Dacă o să vedeţi un om pe care îl ţineţi drept sfânt făcând spume la gură împotriva celor care nu sunt de aceeaşi religie cu el, acela nu e sfânt, e idolatru, pentru că face confuzie între ceea ce i s-a dat şi Dătătorul, iar pe oameni îi aţâţă unii împotriva altora. Există ispite şi pentru cei care sunt foarte aproape de perfecţiune, iar adorarea religiei este o ispită aleasă, pentru cei care-l aduc la disperare pe ucigă-l toaca. Fericiţi făcătorii de pace, ne-a lăsat vorbă Iisus Hristos. Despre făcătorii de identităţi naţionale sau religioase pure, nicio vorbă.