miercuri, 15 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CLII)

Fireşte, toate victimele terorismului sunt demne de compasiune. Însă spectrul trebuie lărgit. Trebuie să ne fie milă şi de victimele terorismului de stat. A propos, cuvântul terreur, aplicat strict politicii de stat din momentul revoluţiei franceze de la 1789, este de origine franceză. Şi, pentru terorism de stat, eu personal, pentru că-mi place perspectiva istorică, încep prin a număra victimele războaielor purtate de americani, cam 53 de tari atacate în secolul XX.

Probabil că cea mai distrusă dintre ele este Iraqul, vreo 4 milioane de victime. În anii embargoului la care a fost supusă această ţară, au murit peste 800.000 de copii. Ţara cea mai lung încercată temporal vorbind este Palestina, şi acum ocupată de imigranţi ilegali europeni. Terorismul exercitat în momentul de faţă în Palestina i-ar face pe nazişti să pălească de invidie. Este drept, naziştii au avut mult mai puţin timp să-şi perfecţioneze metodele teroriste.

Desigur că am foarte multă compasiune pentru francezi dar, cu voia voastră, la capitolul victime ale terorismului am să trec înaintea lor pe algerienii măcelariţi de francezi atunci când algerienilor li s-a făcut dor de cetăţenia algeriană, renunţândî masă la cea franceză. Şi, în linii mari, înainte de francezi am să-i plâng pe cei pe care francezii i-au colonizat, omorându-i, schilodindu-i, jefuindu-i. Tot la capitolul terorism de stat am să trec şi politicile postcoloniale ale Franţei, care spoliază sistematic de resurse fostele colonii prin intermediul oamenilor politici care-şi vând ţara. Sărăcia endemica din fostele colonii ale Franţei nu este cauzată de lenea locuitorilor, ci este rezultatul politicilor de la Elysée.

Dacă nu vi se pare că forţez prea mult nota, la capitolul terorism de stat voi trece şi vânzarea ţării mele la mezat, bucată cu bucată, companiilor de stat din Franţa, Italia, Grecia, Germania etc., şi spolierea concetăţenilor mei prin intermediul companiilor din energie şi furnizare de servicii de primă necesitate (apă, combustibili). Tot victime ale terorismului cad padurile noastre spre îmbogăţirea unei companii austrice. În cele din urma, undeva mic-mic este şi masacrul din 13 noiembrie 2015. Mic, foarte mic. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe toţi cei care au căzut pradă violenţei în secolul XX şi începutul secolului XXI!

marți, 14 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CLI)

Petrarca a refăcut unul dintre versurile sale de patruzeci şi şapte de ori.
Buffon a recopiat manuscrisul lucrării sale Epoques de la nature de unsprezece ori.
Italianul Ferreri a compus, în trei zile, un poem în limba latină (Lugdunense somnium) de o mie de hexametri. Subiectul poemului era Papa Leon X.
Erasmus a redactat Elogiul nebuniei în şapte zile.
Voltaire, la şaizeci şi nouă de ani, în 1765, a compus tragedia Olympie. “Este rodul a şase zile”, a scris el unui prieten căruia îi solicita opinia. “Autorul ar fi făcut bine să nu se odihnească într-a şaptea”, a fost răspunsul.
Cronica lui Horneck, istoric german din secolul treisprezece, conţine optzeci şi trei de mii de versuri.
Soyouthi, autor arab din secolul cincisprezece, a lăsat mai mult de şaizeci de lucrări despre toate subiectele.
Alexandre Hardy este dramaturgul francez cel mai fecund: 600 de piese. Cu toate acestea păleşte în comparaţie cu cele 1800 de piese ale lui Lope de Vega, care în plus a mai compus şi 21 de volume de poezii.
Abbé Prévost, cunoscut pentru romanul Manon Lescaut, a mai scris alte 170 de volume.
Principalele lucrări ale lui Restif de la Bretonne umplu 146 de volume.
Dingé, autor francez obscur (mort în 1852), a lăsat manuscrise autografe care cântăresc 400 kg.
În secolul XVII, împăratul chinez Kiang-Loung a vrut să alcătuiască o bibliotecă esenţială a literaturii chineze. A strâns 180.000 titluri. În această colecţie trei lucrări erau elaborate de europeni.
Tot ce voiam să vă spun este că şi înainte de facebook oamenii aveau cu ce să-şi umple timpul.

duminică, 12 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CL)

O religie este ca un foc: flacăra face lumină, jarul face căldură. La fel, o religie tânără are o paradigmă intelectuală pornind de la care operează discernământul, iar în relaţiile dintre oameni face să domine căldura binefăcătoare a iubirii. Atunci când, ineluctabil, începe procesul de uzură, flacăra se diminuează prima, oamenii înţeleg puţin şi prost, însă căldura persistă spre bucuria tuturor. Când începe agonia finală, flacăra se stinge, oamenii sunt lipsiţi de discernământ, dar căldura încă îi mai coagulează, deşi iubirea poate avea obiecte dintre cele mai nefireşti. În timpul agoniei, singura lumină care mai pâlpâie este cea a jarului, luptându-se anemic cu întunericul. Iubirea preia misiunea intelectului şi dă greş. Se spune că în iad focul este lipsit de lumină, în vreme ce căldura este insuportabilă. Fără intelect, nu există demarcaţie între iubire şi ură, fiecare transformându-se haotic în contrariul ei.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLIX)

Cel mai celebru conclav de metafizicieni care a existat vreodată s-a întrunit în Egiptul târziu, cu puţin înainte de sucombarea acestei civilizaţii în praful deşertului, pentru totdeauna. Întrucât metafizica este ceva ce ar putea fi cu uşurinţă catalogat de moderni drept totalitarism, metafizicienii nu aveau dispute între ei, deşi împărţeau acelaşi spaţiu şi ocaziile nu lipseau cu totul. Înţeleseseră dintotdeauna că îndoielile sau negaţiile legate de principiile metafizicii sunt dovada neînţelegerii lor, în vreme ce înţelegerea nu poate duce decât la adeziunea din ce în ce mai fidelă cu principiile, până când devine alipirea fără rest, principiile devenind piciorul omului, mâna omului, ochiul omului, urechea omului. 

În centrul era focul, iar bătrânii metafizicieni se bucurau de răcoarea serii care venea dinspre fluviu. Arşi de soare, cu bărbi şi plete creţe, cu praful lucrului brăzdat de sudoare, aşteptau cina frugală şi schimbau între ei câteva vorbe. Dacă n-ar fi venit păstorul acela, ar fi fost o seară ca oricare alta, o seară de aşteptare. „Eu sunt cel ce sunt.” Au sărit toţi în picioare, da, era trimisul Lui. Cel fără nume, pentru că nimeni nu-L poate cunoaşte şi stăpâni. Cel care în afara existenţei, nu are nimic comunicabil despre Sine. Cel care e atât de în răspăr cu lumea încât nu ezită să se servească de un criminal bâlbâit care trăieşte în pustie pentru a Se comunica celor cuminţi şi înţelepţi.

Nimic mai puţin decât nişte metafizicieni dedicaţi ar fi putut înţelege cine l-a trimis pe Moise. Lor le-a vorbit Dumnezeu pe măsura intuiţiei lor vii, în vreme ce la Faraon a încercat să ajungă în funcţie de prostia lui, arătându-i minuni înfricoşătoare, potrivite acelei civilizaţii care, asemenea nouă în zilele astea, abandonase spiritualitatea autentică pentru magie. Textul biblic este laconic – atât în spatele metafizicienilor condamnaţi la muncă silnică precum şi în spatele vrăjitorilor lui Faraon se ascundeau ani de eforturi susţinute în două direcţii diferite. Evreii dobândiseră capacitatea cea mai înaltă de a deosebi Adevărul, egiptenii erau plini de competenţe.

 Moise a vorbit ambelor grupuri folosind codul cu care fiecare era familiar, deşi ideea transmisă era aceeaşi: Sunt mesagerul Creatorului. Sclavii au avut nevoie doar de patru cuvinte pentru că aveau antrenamentul intuiţiei; vrăjitorii n-au priceput deloc pentru că magia este practică, operaţională, orientată pe rezolvarea de probleme, lucruri care împuţinează până la eliminare elementul intelectual. Evreii au avut parte de o mică enigmă pe care au trebuit s-o soluţioneze; magicienii au avut parte de un şou fantastic, într-un crescendo captivant şi insuportabil, iar asta nu i-a lămurit cu nimic, deşi trebuie să se fi simţit excelent şi să fi gustat distracţia până la capăt.

Ştiu că va suna frustrant acest paragraf, dar lumea noastră duce lipsă de sclavi dedaţi în recunoaşterea lui Dumnezeu, dar e acaparată aproape în întregime de magicieni strălucitori. Faptul că apăsăm pe un buton şi se răspândeşte lumina într-o încăpere sau pe o stradă este un gest magic. Mersul într-o cutie de fier cu o viteză care-ţi ia răsuflarea este şi el magic. Transformarea uraniului în energie este şi ea de sorginte magică. Credem că explicând aceste lucruri le anulăm caracterul vrăjitoresc, dar nu este aşa: şi magicienii au explicaţii legate de ceea ce întreprind. Nu există diferenţe calitative între înflorirea tehnologiilor în lumea noastră şi explozia vrăjitoriei în Egiptul antic. Doar natura unora dintre forţe diferă, la care se adaugă capacitatea noastră incredibil de redusă de a gestiona consecinţele toxice ale nesăbuitelor noastre acte de magie.

vineri, 10 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLVIII)

Dogma este încercarea de a transpune în cuvinte ceea ce nu poate, prin însăşi natura lui, de a fi transpus în întregime în cuvinte. La origine, dogma este diafană, parţială, problematică şi paradoxală. Este punctul de pornire al unei reflecţii care izbuteşte doar dacă ajunge dincolo de cuvinte. Spiritul dogmatic este transformarea dogmei într-o măciucă. Tragedia este că spiritul dogmatic nici nu are nevoie de dogme autentice, el se mulţumeşte şi cu prostii, şi cu erori, şi cu lucruri aflate vădit în răspăr cu adevărul. Niciodată n-a fost mai dogmatică lumea ca acuma, când toate dogmele au fost demult aruncate la gunoi şi călcate în picioare.

În nicio religie, în afara creştinismului, nu există ceva care să aducă măcar de departe cu dogmele. Adică o formulare în cuvinte cu pretenţia de a fi definitivă şi imuabilă. Încrederea că adevărul ar putea fi exprimat în cuvinte fără să rămână nimic în afara acestora este ceva ce ne este propriu doar nouă. Creditată cu un conţinut pe care nu-l are şi nu-l poate avea, dogma pendulează între osificare şi carnalitate. În loc să fie transparentă, formularea dogmatică este opacă asemenea unui geam de sticlă vopsit în negru, e o anomalie şi o trădare a rostului. În ultimă instanţă, pretenţiile dogmatice apăsate sunt semnul cel mai sigur al ignoranţei, pentru că cel care ştie nu vorbeşte, iar cel care vorbeşte nu ştie. De dogmă nu scapi decât prin apofază, cuvântul creştin pentru metafizică – Dumnezeu “nu e [...], nici duh, cum îl cunoaştem noi, nici fiime, nici părinţime [...]” (Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, cap. V).

Trebuie să ne resemnăm, între dogmă şi excelenţa spirituală nu există nicio condiţionare reciprocă. În 1054 papa îl excomunică pe patriarhul Constantinopolului, patriarhul îl excomunică pe papa de la Roma. Teologic vorbind, îşi refuză unul altuia calitatea de creştin (arogându-şi prerogative divine), şi consideră în plus că biserica din spatele celuilalt l-a trădat pe Hristos. În ciuda acestei rupturi majore, ambele ramuri ale Bisericii continuă să dea naştere la sfinţi şi sfinte sute de ani după eveniment, până în zilele noastre. Dobândirea conformităţii cu Fiinţa nu este nici afectată, nici condiţionată, de filioque, de filetism, de purgatoriu, de imaculata concepţie, de celibatul preoţilor, nici de vreun tratat de dogmatică oarecare. Daca dogmatica ar fi mântuitoare ne-am mântui citind dogmele, iar dacă ar fi sfinţitoare ne-am sfinţi recitându-le. Pompos rostite în timpul serviciului duminical, articolele de credinţă servesc de minune pentru mobilizarea dispreţului şi a orgoliilor interconfesionale.

miercuri, 8 noiembrie 2017

Frânturile zilei (CXLVII)

Eu nu sunt unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar. Atât de rar încât probabilitatea să vă întâlniţi cu mine s-ar putea să vă ocolească întreaga viaţă, deşi exist, puteţi fi siguri. Să mă înţelegeţi, nu eu în sensul de barba mea, ori blugii mei, sau geanta mea de piele. Eu în sensul de profesorul de franceză, şi asta pentru că arhetipul specializării mele este fata bătrână cu părul cărunt strâns în coc şi ochelari rotunzi după care te privesc nişte ochi acri. Exact aşa sunt şi eu, doar că pe dos.

Totul a început secolul trecut, la Facultatea de Litere din Iaşi, într-un an cu o prezenţă masculină masivă: eram patru băieţi la vreo cincizeci de fete. Când ne nimeream toţi patru mergeam precum călăreţii Apocalipsei, coapsă lângă coapsă, ca să ocupăm tot culoarul universitar. Generoşi, celorlalţi le dădeam posibilitatea să se strângă la perete. Am vrut să spun: celorlalte. Alexandru a devenit inspector de franceză în Vaslui, pasionat de limba rusă. Cristi este profesor de franceză în Bacău. Adrian a alunecat în alcoolism undeva în Iaşi. Iar eu, fără să fiu unic, nici pomeneală, sunt doar foarte rar.

Prin 2006 m-am nimerit profesor în buricul Clujului, suplinitor pe postul inspectoarei. Singurul an în care n-am fost titular. Am luat o medie atât de mare încât şi acum îmi crapă obrazul de ruşine când îmi amintesc de ea. Doar cinci sutimi mi-au lipsit să mă titularizez pe unul dintre cele două locuri pe care candidaserăm vreo cincizeci de profesori. De ce nu te duci să faci contestaţie, m-a întrebat cineva. Ej nebun, îi zic? Medie ca asta n-am avut şi nici n-am să mai am vreodată, vrei să le dau ocazia s-o scadă satrapii ăştia? Şi pentru ce să mă iau la bătaie, ca să mă titularizez unde se termină Clujul şi începe porumbul?

În cancelarie, în primul consiliu profesoral, când se fac prezentările noilor veniţi, o colegă exclamă suficient de tare încât s-o aud şi eu: “În sfârşit.” O întreb ulterior ce-a vrut să zică: nu cunoscuse niciodată un profesor de franceză. Profesoare cu părul cărunt strâns în coc şi gura suptă ca o tăietură de cuţit, da. Şi atunci m-am gândit că printre satisfacţiile care ţi se oferă dacă eşti rar, fără să fii unic, este să auzi ceea ce va auzi Iisus la a doua venire: “În sfârşit.”

Frânturile zilei (CXLVI)

În 1928, într-o expoziţie, pictorul francez René Magritte pictează o pipă şi scrie deasupra ei: “Ceci n’est pas une pipe” (Aceasta nu este o pipă). Oamenii se adună, se zgâiesc şi se contrazic: ba da, dom’le, cum să nu? Ba că nu, dom’le, eşti nebun? Se discută aprins, se argumentează, se râde copios iar unii se enervează de atâta prostie câtă poate exista pe lumea asta. Târziu, spre finalul expoziţiei, pictorul catadicseşte să întrerupă comentariile: “Nu este o pipă, pentru că nu se poate fuma cu ea”. Altfel spus, imaginea nu este obiectul.

În 1930, cercetătorul american independent Alfred Korzybski publică prima ediţie a unei lucrări 800 de pagini, Science and Sanity. Era la a doua lucrare publicată şi dădea naştere unui domeniu nou al cunoaşterii, semantica generală, pornind de la o teză formidabilă: cuvântul nu este obiectul. De numele lui va fi legat dictonul: “Harta nu este teritoriul”. Toată lucrarea este echivalentul unui duş îngheţat peste toate automatismele şi certitudinile noastre seculare legate de cunoaştere. Matematica, fizica, chimia ş.a. sunt limbaje iar toate lucrările care se revendică de la ele sunt literatură pură, cu nimic diferită de logică, retorică, beletristică. Promisiunile pe care ştiinţele “exacte” le clamează sunt iluzorii, iar faptul că le valorizăm mai mult decât pe cele “umaniste” ţine de ignoranţa şi dorinţa noastră de a ne lăsa purtaţi de nas. Nu există mai multă valoare de adevăr într-o lege a fizicii decât în descrierea unei case ce stă să se dărâme.

Dacă totul este limbaj, atunci putem cunoaşte atât cât structura limbajului ne permite, spune Alfred Korzybski, adică puţin şi circumstanţial. Iar exemplul este clasic: modul în care romanii notau numerele solicita enorm inteligenţa fie şi pentru calculele aritmetice simple; matematica se naşte cu cifrele indiene pentru că limbajul conferit de acestea facilitează accesul la un nivel de abstractizare pe care celălalt cod îl împiedica. Neexistând limbaj perfect, nu putem ajunge decât parţial la realitate, iar aria rezultatelor pe care le putem atinge este riguros limitată de structura limbajului de care dispunem. Mai mult decât atât, nu putem progresa decât în măsura în care conştientizăm limitele vehiculului intelectual folosit în drumul nostru spre real.

Şi aici avem o consecinţă cel puţin interesantă: cei mai mulţi dintre oameni se mulţumesc să înveţe diferite trucuri care ţin strict de limbaj şi care pentru ei se confundă cu o cunoaştere a cărei existenţă reală şi misterioasă nici măcar n-o bănuiesc. Altfel spus, dacă limbajul mediază cunoaşterea, oamenii nu cunosc, oamenii recită literatura care le-a fost transmisă sub diferite denumiri: matematică, fizică, istorie, geografie ş.a.m.d. Ironia este că recitarea îi face fericiţi pentru că o confundă cu realitatea, fără să le treacă prin cap că sunt la fel de ridicoli ca nişte papagali care pot învăţa orice fără să pună deloc sub semnul întrebării ceea ce spun şi incapabili să verifice valoarea de adevăr. Trezirea se petrece atunci când “conştientizăm abstractizarea”, ceea ce e la fel de greu şi de improbabil ca performanţa unui peşte de a conştientiza apa, ca să-l parafrazăm pe McLuhan.