marți, 18 iulie 2017

Frânturile zilei (XCVI)

Într-o zi, eram în mijlocul armatei române. În sensul că mai mulţi ofiţeri se pregăteau de-o cumetrie, ştiţi voi, petrecerea aceea asociată creştinării unui prunc. Lumea din casă grăbită să se facă frumoasă, se calcă fuste cloş, se machiază ochi, se bat copii năzdrăvani. Neavând nicio înclinaţie particulară pentru vreuna dintre aceste acţiuni, zăresc un calculator şi, aproape fără să-mi pot controla mâna, îl pornesc. Ce se poate face în scurtul răgaz în care nişte femei frumoase se străduiesc să se facă frumoase? Păi, să mă uit la un film, îmi zic.

Îmi recomandase pe atunci un prieten filmul realizatorului pakistanez Asif Kapadia, The Warrior. Poezie şi filosofie cu armele cinematografiei, e fantastic, fireşte. Mă uit şi plâng, plâng şi mă uit, vorba poetului. Deodată (de regulă mă străduiesc să evit acest adverb prea cliché, dar acum n-am ce face, ambianţa e militară), armata română a prins de veste că fac altceva decât restul universului. Sunt încercuit pe flancuri şi-mi este blocată ariergarda. Practic, orice posibilitate de retragere mi-a fost anihilată, calculatorul fiind exact în faţa mea.

Armata se uită, fascinată ca şi mine. Fără să fie un film de acţiune după reţete demult uzate, personajele vorbesc puţin. Inevitabilul se produce, câteva fraze în paşto vin să tulbure echilibrul pe care vizualul pur îl revendică (şi aici nu mai ştiu ce-aş mai putea adăuga ca să fie o propoziţie aşa, mai rotundă). Stai aşa, păi, ce zic ăştia? Eh, vorbesc şi ei pe limba lor. Şi cum faci să înţelegi? Nu vezi, bre, că-i subtitrat în engleză? Aşa, şi dacă nu înţelegi engleza?

Femeile se fac frumoase. Eu mă uit la film înconjurat de nişte ofiţeri cărora statul le plăteşte periodic cursuri de engleză şi care au mers în NATO mai des decât m-am dus eu la Muntele Băişorii. Peste câteva ceasuri vom asculta manele, vom bea bine, vom dansa îmbrăţişaţi, ne vom pupa şi mai spre ziuă ne vom înjura ca fraţii. Dar nimeni din universul acesta vizibil, nicio forţă, nicio formă de antimaterie, nicio gaură neagră nu vor putea şterge impresia (şi aici întrerupem textul pentru că sună cineva la interfon şi trebuie să răspund). Despre ce vorbeam? Ah, da, bătălia cu limba engleză: to be or to maybe.

Frânturile zilei (XCV)

Mie nu mi se pare deloc straniu că o civilizaţie care s-a străduit să nege principiul eredităţii (ultimul care a crezut în el pare să fi fost, prin secolul XIX, Emile Zola, a cărui operă ilustrează faptul că din părinţi ticăloşi şi alcoolişti ies copii ticăloşi şi alcoolişti, dar nicio pagină despre faptul că din părinţi dedicaţi vieţii spirituale ar putea ieşi copii cu aceleaşi preocupări), punând formarea individului exclusiv pe seama mediului înconjurător, se dovedeşte până la urmă îngrozitor de incapabilă să asigure un mediu adecvat, cu tot ce ar putea presupune această cerinţă.

luni, 17 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIV)

În societăţile decrepite înfloreşte fără greş turismul, adică dorinţa oamenilor de a merge departe de locurile cărora le aparţin pentru a vedea alte locuri. Turismul e deplasare pură, fără rost şi fără folos, pentru că scopul lui, chiar atins, rămâne pueril. Călătoria e altceva, presupune să te întâlneşti cu oameni lângă care să rămâi cât de puţin, într-o ucenicie, pentru că oricine ştie ceva ce nu ştii tu şi te poate învăţa ceva ce-ţi trebuie neapărat. După o călătorie te întorci îmbogăţit acasă, vezi lucrurile lăsate cu alţi ochi, pricepi ceea ce înainte nu erai capabil nici să vezi. Turismul e o simplă schimbare stearpă, cu niciun beneficiu altul decât cel adus de schimbarea însăşi. Se spune că prin secolul IV e.n., când în Imperiul Roman decadent turismul era înfloritor (un pic mai puţin ca-n zilele noastre), un episcop creştin, întrebat care-i leacul împotriva dorinţei nefireşti de a pleca să caşti gura departe de casă, ar fi răspuns: “Să nu pleci nicăieri.” Se referea, fireşte, la păguboasa manie numită astăzi turism, nu la drumurile cu rost.

duminică, 16 iulie 2017

Frânturile zilei (XCIII)

Capitalismul nu înseamnă nici relaţii de schimb bazate pe bani, nici capital. Capitalismul este atunci când justificarea profitului le întrece pe toate celelalte, eventual lichidându-le. Negustorii arabi care mergeau pe drumul mătăsii în primele secole ale mileniului I făceau profit, dar regulile comerţului lor erau deasupra banilor. Ghildele medievale care reuneau meşterii unei cetăţi nu-i condamnau pe aceştia la sărăcie, ba dimpotrivă, dar erau preocupate de câştigul just şi de soarta fiecărei calfe şi a oricărui client. Atunci când Profetul Muhammad spune: “Nu vă mâncaţi averile unii altora”, el stabileşte de fapt o regulă anti-capitalistă: Nu faceţi afaceri în care câştigul vostru să fie implicit şi obligatoriu pierderea partenerului, nu vă trageţi pe sfoară părând că faceţi afaceri. Civilizaţia care se revendică de la regulile acestea nu este capitalistă.

De fapt, printre actele de naştere ale capitalismului cred că ar trebui să ne gândim la Compania Indiilor de Vest, o vastă societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică şi care-şi propune în mod explicit profitul. Temeinic vorbind, India a fost cucerită nu de Anglia ci de un S.A. care nu s-a dat înlături de la nicio crimă pentru a-şi îndeplini cuvântul dat faţă de acţionari. Acesta este capitalismul, voinţa de a face încă un ban pentru un ban investit, dar dacă se poate zece pentru unu este şi mai bine. A ieşi din capitalism nu înseamnă să mergem să locuim în codru şi să ne spălăm hainele la râu, ci a face o cooperativă ca Mondragón din Spania, în care salariaţii sunt concomitent şi proprietari, de exemplu. Ieşirea din capitalism începe atunci când deasupra banului punem vechile reguli sacre.

Frânturile zilei (XCII)

Să ştiţi că, dacă sunteţi în căutarea unui exemplu de credinţă autentică, doar la ţară o mai puteţi găsi. Iarba, câmpul, vacile, toate micile ingrediente care despart cu o barieră invizibilă dar solidă zona rurală de cea urbănă schimbă omul din temelii. De exemplu, într-o mare comună din Cluj un tehnician veterinar ajuta atât de mult oamenii încât devenise imposibil de ocolit. De exemplu, se ocupa de monta la bovine şi se întâmplase pe atunci să înceapă moda hibrizilor de carne. Adică vacile româneşti, Bălţatele, Frizele şi Holsteinurile, erau însămânţate artificial cu Albastru Belgian, şi ieşeau nişte ursuleţi de viţei de-ţi era mai mare dragul. Venea tehnicianul şi făcea monta şi nu le lua niciun ban, pentru că el voia să-i ajute.

Apoi, fix la 60 de zile, venea şi le lua viţeii să-i ducă la crescătorie. Ţăranii luai 900-1200 lei, bani frumoşi, de câteva ori cât ar fi primit dacă dădeau laptele la procesator. Nici bani de transport nu le lua, avea o dubiţă în care încăpeau vreo douăzeci de viţei la o tură, uneori făcea şi două ture pe zi, pentru că el voia să ajute. Banii îi dădea greu, peste o lună sau două, dar ţăranii nu-l stresau cu telefoane pentru că la ţară puţine lucruri sunt urgente, şi oricum n-ai chef să te porţi ca ghiolbanul cu cineva care-ţi face atâtea servicii şi-i atât de aproape de problemele tale. Încet-încet, tehnicianul nostru şi-a făcut o casă, de fapt o vilă, o viloacă mai precis, înconjurată de copaci şi arbuşti decorativi şi fără nimic din ce ar fi putut aminti de creşterea animalelor specifică zonei, pentru că lui de fapt nu-i plăceau animalele.

Într-o zi, un fiu vrednic al satului s-a întors de la oraş, de unde fusese disponibilizat. A scanat cu atenţie vatra părintească şi a decis să facă altceva decât toată lumea, şi anume transporturi. Din economii şi-a cumpărat o epavă, marca Dacia papuc cu cinci locuri, şi a început să ducă de la moară până la gară, şi de la gară până în fânaţ, orice nu era susceptibil să meargă pe propriile roţi sau picioare. Într-o zi i-a trecut prin cap să ducă şi viţei, dar ţăranii l-au refuzat deschis, că se supără domnul tehnician veterinar şi nu mai vine la montă, iar noi cu sărăciile astea de Bălţate nu facem nici jumate din banii pe care-i luăm din hibrizi. Şoferul a înghiţit găluşca dar nu s-a dat bătut.

Într-o dimineaţă s-a dus la o dadă să-i ia viţelul. Dubiţa tehnicianului era stricată, aşa că i-a zis dadei că l-a trimis pe el să ducă animalul. Şi-a mai luat încă trei viţei din trei locuri diferite, dar a luat şi ţăranii, gătiţi ca pentru duminica la besearică. A zis că vrea 50 de lei de cap de animal. La crescătorie, dihăniile au fost cântărite şi banii număraţi pe loc, între 2000 şi 2600 de lei, în funcţie de greutate. Şoferul a numărat şi el 200 de lei, bani buni pe atunci pentru o plimbare de 30 de km şi retur. Ţăranii au venit acasă ca de la Ierusalim, extaziaţi. Când au trecut pe lângă casa, de fapt vila, mai precis viloaca tehnicianului, şi au rememorat anii în care şi-au dat munca la jumătate de preţ, au zis doar atât, cu necaz: “Trăzni-l-ar!”

Încă vreo doi ani, şoferul tot a mai vânat oamenii ca să le transporte viţeii. Unii pur şi simplu nu credeau că se poate aşa ceva, alţii se obişnuiseră cu tehnicianul şi nu voiau să-l schimbe, iar alţii nu pricepeau că mai sunt oameni care fac monta artificială la bovine şi oricine vine dacă-l chemi şi-i plăteşti onorariul cuvenit, o sumă mai degrabă simbolică. Numai că numele tehnicianului binefăcător era din ce în ce mai des rostit împreună cu urarea cu traznitul, de-ai fi zis că-l ciufuleşte lumea, adică-l porecleşte. Auzindu-şi vorba, după o vreme chemă nişte băieţi de la oraş să-i monteze paratrăznet pe coama casei, pentru că el ca el, dar de ce să sufere casa, de fapt vila, mai precis viloaca, cu ceva? Cum vă spuneam, credinţă adevărată, în vremurile noastre neserioase, doar la ţară dacă mai găseşti.

joi, 13 iulie 2017

Frânturile zilei (XCI)

Suntem constant educaţi să punem greşit problema. Ne revoltă multinaţionalele şi, în loc să pricepem că de vină este capitalul, ni se umflă glanda românismului. De parcă, atunci când e românesc, capitalul ar produce altceva decât exploatare şi mizerie. În faţa capitalului nu există nici român, nici vietnamez, nici patagonian, există doar oameni care trebuie cumpăraţi ieftin, storşi ca lămâia şi aruncaţi în stradă, pentru că “mai sunt douăzeci la uşă care asteaptă”. Aşteaptă ce? Să-i îmbrăţişeze capitalul.

Acuma ne ofticăm că am cumpărat la preţuri pipărate nişte rachete de unică folosinţă. Ba că americani-s de vină, ba că ne-au vândut ai noştri. Iarăşi umblăm aiurea în loc să privim realitatea în faţă: tehnologia e scumpă, mai ales tehnologia folosită ca să ucizi eficient oameni. Nu pe ruşi, ci oameni ca tine şi ca mine. O versiune ieftina a războiului a fost cea cu săbii, scuturi şi cămăşi de zale. Dar cine are chef de cămaşa de zale pe căldurile astea? Iar la iarnă, nici atât. Pentru sabie şi scut trebuie braţe bune şi chiar prin vizieră tot trebuie să te uiţi la inamic înainte de a-i băga sabia în maţe. Dacă eşti o natură reflexivă, s-ar putea să te întrebi îndelung ce treabă ai tu cu omul acesta care nu ţi-a făcut nimic concret. Deci se poate să vă împăcaţi. Dacă mai aveţi şi o ploscă de vodkă la voi, sau una cu pălinkă, războiul se termină prematur şi cu cântece.

Înţelegeţi că nimeni nu-şi poate asuma asemenea riscuri, da? Hai, cumpăraţi rachetele alea. O să vă lase cu curul gol, dar omoară ca televizorul: de foarte departe. Orice rachetă îţi aduce în faţă o simplă statistică cu 100.000 de igori pe care o puteţi asimila mult mai uşor decât un singur Igor concret, în faţa voastră. Tehnologia este cea mai bună metodă să rezişti într-un război făcut să nu se mai termine niciodată. Asta e, ce să vă fac, dacă nu v-a plăcut cu furci şi topoare.

Frânturile zilei (XC)

Ştiţi cum mă simt eu în învăţământ? În perioada medievală bătăliile dintre creştinii apuseni erau îngrădite de nenumărate restricţii: în posturile de peste ani era interzis, pentru că erau perioade de purificare sufletească. Duminica nu era voie, că înviase Domnul şi era păcat să bagi un creştin în groapă taman atunci. Vinerea fusese judecat Domnul, plus că se ţinea şi post, deci era o imposibilitate. Nici miercurea nu era prea roz, tot în legătură cu Domnul. Marţi, Joi sau sâmbătă treacă-meargă, cu condiţia să nu fie sărbătoare, caz în care prima Domnul.

Cu greu se stabilea un tăpşan necultivat suficient de mare încât să se ardă băieţii spre slava dreptăţii, dar numai după ce se alegea şi ziua cuvenită. Ei, eu mă simt de ca şi cum aş fi ajuns la o păruială din asta îndelung planificată şi minuţios anunţată la toată lumea, şi m-am pomenit singur. M-aş bate, cum să nu mă bat, dar n-am cu cine. Nu mai sunt nici mercenari, nici oastea de strânsură de altădată. Peste învăţământ s-a aşternut, lugubră, pacea.