vineri, 23 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVIII)

“Perfectă era cunoaşterea celor din vechime. Cum aşa? La început oamenii nu ştiau deloc că există lucrurile (afară de Tao, Calea eternă). Aceasta este cunoaşterea cea mai desăvârşită, căreia nimic nu i se poate adăuga. Apoi, ştiură că erau lucrurile, dar nu făcură încă distincţii între ele. Mai apoi făcută distincţiile, dar nu formulară judecăţile. Atunci când judecăţile au fost formulate, Tao (sau cunoaşterea despre Tao) fu distrus.” (Yu-Lan-Fung)

Haideţi să traducem acest fragment pentru mintea creştinului: La început, pentru oameni totul era Dumnezeu, fără vreo discontinuitate. Când totul este Dumnezeu, totul este implicit perfect. Mai apoi, apărură discontinuităţile, frângerile şi fracturile, anumite lucruri părând a fi altceva decât ceea ce sunt ele. Dar chiar şi aşa, lucrurile continuară să fie divine, trimiţând negreşit la Dumnezeu. Aproape şi departe, Dumnezeu încă era peste tot. În cele din urmă, lucrurile se dezgoliră şi apărură drept lucruri în sine, fără vreo aluzie la un Dumnezeu izgonit undeva, nimeni nu mai ştie unde.

joi, 22 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVII)

Am auzit prea des, până la saţietate, afirmaţia făcută cu titlul de excelenţă că poporul român ar fi “născut creştin”. Bine, hai să luăm un pic la bani mărunţi creştinismul nostru. La începutul secolul XIX s-a născut în Franţa cel care, în calitate de preot catolic, avea să devină editorul celei mai impresionante colecţii de scriitori şi părinţi bisericeşti din istorie: abatele Jacques-Paul Migne. Colecţia pe care o va începe în timpul vieţii şi care va fi continuată postum cuprinde: 28 de volume de cursuri de teologie, 221 de volume scriitori de limbă latină, 85 de volume scriitori de limbă greacă, 165 de volume scriitori de limbă greacă traduşi în latină şi o enciclopedie teologică în 171 de volume. Nu vă străduiţi s-o căutaţi prin muzee şi biblioteci celebre, a fost digitalizată integral şi o puteţi descărca şi consulta de pe calculatorul personal fără să cheltuiţi niciun bănuţ.

Erudiţia abatelui Migne şi-a propus să acopere practic tot de ţine de creştinism: dicţionar al Bibliei (istoric, arheologic, filologic, cronologic, geografic şi literal), anecdote creştine, legende ale creştinismului, apocrife legate de vechiul şi noul testament, profeţii şi miracole, geografie sacră, epigrafie creştină, pelerinaje, paleografie, criptografie, dactilologie, hierologie şi stenografie, statistici religioase, mistere şi ceremonii creştine. Se apreciază că ceea ce azi se numeşte colecţia Migne cuprinde totalitatea scrierilor sfinţilor părinţi ai creştinismului, pentru că abatele nu şi-a propus să se limiteze la lumea catolică, iar după moartea lui s-au adăugat volume ale sfinţilor părinţi de limbă siriacă, aramaică, arabă şi slavonă.

Ei, şi acum să ne întrebăm care este contribuţia magnificului popor român, născut creştin şi botezat de primul chemat dintre apostoli, la această colecţie. Am să fiu scurt: niciuna. Adică nimic. Nici un om, niciun titlu, niciun rând. Zero. Nu e loc de menajamente, noi pur şi simplu nu suntem acolo. Din punctul de vedere elitist al scrierilor lăsate de sfinţii părinţi în antichitate şi evul mediu, faptul că neamul nostru este creştin n-a adus niciun rod. Dacă am fi fost cu toţii buddhişti, lăsam tot atâtea urme în colecţia Migne. Practic, am produs tot atâţia cărturari creştini de primă mărime cât laponii, indienii sioux şi samuraii japonezi. Să nu-mi spuneţi că ne-a împiedicat limba, am trăit secole ortodoxia în greacă şi slavonă, n-am avut limbă liturgică până recent, cu toate astea nu am dat niciun text în greacă sau slavonă vrednic să consacre un sfânt părinte român. Noi am devenit parohiali abia cu limba naţională, cu greaca am fost în universalitate până pe la Cuza. Înţeleg că am fost mult mai preocupaţi să nu-i lăsăm pe bulgari şi pe albanezi să ne-o ia înainte la transhumanţă, faza balcanică, dar chiar nimic timp de 1500 de ani?

Hai să vedem care este relaţia dintre colecţia Migne şi poporul român la începutul secolului XXI, perioadă de mare efervescenţă a informaţiei. Nu există niciun proiect de transpunere a acestui tezaur creştin în limba română, niciun colectiv de cărturari români care să-şi piardă viaţa în slujba acestui proiect intelectual. De fapt, care să-şi câştige viaţa prin colecţia Migne. Latinizantul şi grecizantul Cristian Bădiliţă, care ar putea gestiona o astfel de întreprindere culturală, a plecat trântind uşa la greco-catolici. Cineva mi-a zis ricanând că a plecat la catolici după burse. Deci ortodoxia românească n-a găsit banii să-l ţină pe Bădiliţă în ogradă la noi. Mă întreb dacă suntem pur şi simplu idioţi pentru că răutatea noastră perdantă nu mai e subiect de dileme. Dar ce-aţi fi vrut să facă Bădiliţă, să tragă în sapă ca să fie plătit cu ziua? Omul s-a dus de la creştini la creştini, cu observaţia că a plecat de la cei pentru care munca nu se face cu stiloul la cei care erau dispuşi să-i aprecieze efortul. În rest, pace şi voie bună, secţiile de limbi clasice de prin universităţi au mai mulţi profesori decât studenţi, dar pe noi nu ne îngrozeşte că neamul nostru a uitat cărarea spre rădăcinile lui creştine. O picătura din colecţia Migne este în Filocalia părintelui Stăniloae. După cum prea bine ştim, traducătorul Dumitru Stăniloae avea marele defect de a fi unul singur.

Realitatea e că ortodoxia e după faimoasa măsură românească: aşa şi-aşa. Suntem nişte supravieţuitori ai istoriei, fără îndoială, pe care am traversat-o la pas cu oile, fără cine ştie ce elite. Adică, avem şi din astea, doar că la noi şi elitele sunt aşa şi-aşa. Şi mai avem o amărăciune pe care o ducem cu noi de-a lungul istoriei în inima noastră: că nu sunt toţi ca noi, că nu sunt toţi ortodocşi. Avem vreo patru milioane de ortodocşi peste graniţă, patru milioane de apostoli ai religiei noastre. Dacă desantul ăsta spiritual ar fi fost la înălţimea misiunii sale, occidentul deja scria ode salvării spirituale venite de la Apostolul Andrei prin ortodoxia românească, aveam episcopie românească în fiecare provincie spaniolă şi-n fiecare land german iar Catedrala Mântuirii Neamului îşi schimba numele în Catedrala Mântuirii Europei.

Numai că putem vorbi şi acuma de ratare a unui moment istoric, se pare că nu prea cucerim suflete. Explicaţia este foarte simplă: nu suntem în măsură să-i impresionăm pe păgâni. Ne scapă faptul că o religie se împrăştie doar prin oamenii vrednici de ea. Religia e ca un măr de care ar trebui să ţi se facă poftă să muşti din el, dar ai nevoie de creştini copţi pentru asta. Declicul nu se produce pornind de la texte, ci de la virtutea aşezată bine pe chipul credinciosului. Textele sunt pentru mai târziu, sprijin pe calea spirituală. În loc să ne cutremurăm de cât de aşa şi aşa suntem, şi asta în condiţiile în care ni s-a spus clar că trebuie să fim ori aşa, ori aşa, şi că mai bine să fim aşa, dacă nu putem aşa, dar în niciun caz aşa şi aşa, spunem prosteşte că mesajul lui Iisus a ajuns în toată lumea şi că toţi au posibilitatea şi datoria de a alege religia noastră. Iar dacă cineva ne-ar lua la bani mărunţi, am spune că Evanghelia a ajuns peste tot datorită radioului, televizorului, internetului, de ca şi cum creştinismul ar fi propovăduit tehnologic, şi nu din om în om. Aşadar, ortodoxia românească a fost şi este cam cum suntem şi noi: ceva bărăgane şi nişte munţi în zare. Doar că munţii nu-s ai noştri.

miercuri, 21 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXVI)

În dimineaţa aceea mi-a fost clar ca apa izvorului de munte c-am devenit sfânt. Dovada irefragabilă o simţeam subtilă în nări: parfumul sacru al cărnii mele. Eram pregătit pentru el, toată viaţa mă pregătisem pentru parfumul sfinţeniei, doar momentul m-a luat prin surprindere. După ştiinţa mea, nu făcusem niciodată cine ştie ce asceză, şi mi se părea nedrept să devin sfânt fără să fi postit şi eu măcar patruzeci de zile. Nici cine ştie ce rugător nu sunt, ba chiar pot spune că obişnuinţa rugăciunii e la mine ca-n ziua dintâi a creaţiei, un haos plină de speranţe. Dar aveam dovada, nările nu mă puteau înşela, miroseam a sfânt.

Iniţial m-am gândit c-am murit, caz în care totul ar fi fost cât se poate de clar. Doar că senzaţia de interioritate, de locuitor al unui corp a fost foarte uşor de probat: mi-am încordat nişte muşchi, şi muşchii au răspuns. Asta nu înseamnă că m-am mişcat, pentru cineva dinafară nu s-ar fi petrecut nimic vizibil. Eram acolo, eram viu, şi miroseam a sfânt. Începeam să înţeleg că mă aflu în cea mai inconfortabilă poziţie antropologică din câte experimentasem până atunci: un sfânt antum. Probabil că urma să fac şi minuni. Fără frivolitate, partea cea mai grea care mi se părea atunci era să-mi onorez noua condiţie din când în când cu o minune. În anumite condiţii restrictive, pe care urma să mi le setez după ce m-aş fi inspirat de la confraţii ale caror vieţi erau disponibile, atunci când împrejurările îşi dezvăluie caracterul irepresibil, de ce nu?

Nu mi-am imaginat că sfinţenia vine cu câteva nemulţumiri. Nu faptul de a fi fost eu, cu asta eram ok, ci faptul de a fi venit fără să fi fost vânată. O sfinţenie hătuită, pentru care să mă bat şi pe care să pun mâna ca pe-o roadă păzită de hesperide fioroase mi s-ar fi părut normală. O sfinţenie câştigată cu sabia, nu o pleaşcă necuvenită. Dar Duhul lui Dumnezeu suflă pe unde vrea, trebuia să mă supun şi să îndur la fel cum îndurasem până atunci păcatul. Împăcat cu mine, bănuiam că o să mă descurc. Mirosul propriei sfinţenii mă încuraja să nu mă dau bătut tocmai acum. Realizam, nu fără spaimă, că va fi imposibil să-l ascund, că va fi evident şi că toată lumea, ca şi mine, va înţelege.

În general eu miros a cafea. Pielea mea miroase a cafea, transpiraţia mea miroase a cafea. Vă spun eu că dacă merg pe drum şi sughiţul meu are un efect înviorător asupra celor pe care-i salut de bună dimineaţa. Încercaţi să beţi doi litri de cafea zilnic timp de mai mulţi ani şi veţi obţine acelaşi efect. Ei bine, în dimineaţa aceea mirosul de cafea dispăruse cu desăvârşire, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Sau se topise în mirosul cărnii sfinte, ceea ce revine la acelaşi lucru. Iar eu mă gândeam cu seriozitate cum să mă comport. Ca şi cum totul ar fi cum se poate mai obişnuit, e de la sine înţeles. Dar vorbim despre obişnuinţa cuiva peste care aripa Duhului s-a aşezat pentru totdeauna. Să merg cumva ca şi cum aş fi pe ape nesfârşite? Iar umerii, cum să-mi ţin umerii? Oare n-ar trebui să fiu cumva frânt de mijloc, să nu-i incomodez pe oameni cu darul meu? Oare sfinţenia sfidează?

S-a făcut ziuă. Fie ce-o fi, trebuie să mă trezesc de-a binelea, văd eu până la amiază cum mă descurc. Mă ridic în capul oaselor. Deschid ochii şi mă uit prin încăpere. În spatele meu, pe acelaşi covor pe care dormisem în timpul nopţii, la câţiva centimetri de locul unde se aflase până adineaori capul meu, Şerban se juca tăcut cu patru lumânări parfumate pe care le cumpărasem în ajun.

duminică, 18 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXV)

Şefu’! Pst, şefu’! Alo, dom’ ministru al învăţământului, scuze că nu ţi-am reţinut numele, dar te schimbi mai des decât ajunge la mine informaţia asta. Şefu’, ce voiam să zic, am o sugestie pentru reforma învăţământului. Ai cu ce să notezi? Că, dacă n-ai, îţi împrumut stiloul meu, dar cu condiţia să mi-l dai înapoi. Şefule, ce voiam să-ţi zic, că m-am luat cu vorba şi era să-mi zboare ideea: pune, dom’le, câte două ore de educaţie fizică zilnic pentru toţi copiii României. Două ceasuri de trântă şi fugăreală. Şi să-i amendeze, dom’le, pe părinţii care-i reclamă pe profii de educaţie fizică pentru că le-au obosit copiii. Altfel, dacă vreodată are careva ideea tâmpită să ne invadeze ţara, n-o să mai avem cu cine organiza nici măcar un refugiu ca lumea până în Siria, că de rezistenţă nu se pune problema.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXIV)

Un anumit copil din lumea asta largă, nu atât lată cât obositor de lungă, a absolvit un an şcolar cu media generală nouă-optzeci-şi-ceva. Deşi ar fi de aşteptat ca o astfel de medie comatoasă să-l propage pe respectivul anumit copil pe o orbită a excelenţei galactice, poziţionarea lui în ierarhie a fost destul de slăbuţă, adică menţiune. De unde deducem că acest anumit copil este precedat de un număr de cel puţin patru (în fapt, vreo opt) alţi copii în clasamentul pe clasă. Acelaşi copil s-a pomenit cu media pe toţi anii de studiu nouă-nouăzeci-şi-patru, adică mult prea puţin pentru a fi şef de promoţie, unde bătălia s-a dat între cei care au fost nu mai puţin decât perfecţi.

Acuma, deşi suntem cu toţii prieteni, vă rog să nu-mi cereţi să divulg numele şcolii şi al clasei care a întrunit această concentraţie excepţională şi cu totul improbabilă de genii dedicate studiului. Asemenea evenimente fabuloase trebuie trecute sub tăcere, singurul lucru permis fiind admiraţia noastră pentru poporul român capabil încă să slobozească din pământul lui fertil speranţele noastre de mâine. Din pământul lui de flori, am vrut să zic.

Frânturile zilei (LXXIII)

Pe strada Universităţii din Cluj se afla Biserica Iezuiţilor, zisă şi Biserica Universităţii, pentru că e lipită pur şi simplu de una din clădirile de la Babeş-Bolyai, zisă şi Biserica Piariştilor, care nu vine de la nobilii practicieni ai PR-ului, ci de la “Congregaţia Paulină a Săracilor Maicii lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase”, congregaţie fondată de părintele spaniol José de Calasanz în secolul XVI, transformată de Papa Gregorie XV în ordinul religios al Piariştilor. Lăcaşul de cult a fost unul dedicat în mod explicit şcolii şi oamenilor ei.

Pentru cei care nu ştiu, mesa solemnă în limba română începe la ora 9 dimineaţa. Mesa solemnă în limba maghiară începe la ora 10 dimineaţa. Mesa solemnă în italiană începe la ora 12, miezul zilei. Până să citesc acest lucru pe afişul de la intrare, nu mi-am imaginat c-aş putea afirma într-o împrejurare că limba latină este un factor de ergonomie.

joi, 15 iunie 2017

Frânturile zilei (LXXII)

Cred că eram prin al doilea sau al treilea an de învăţământ când m-am trezit de la jumătatea anului cu două ore suplimentare la o clasă a patra. Aveam cam şaptezeci de dolari salariu, euro încă nu apăruse, muream negreşit de foame după douăzeci de zile de la leafă, meditaţiile îmi dădeau o dorinţă nebună să mă sinucid cu cuţitul de bucătărie în burtă, deci nu puteam decât să mă bucur de pleaşcă. Elevii, undeva la subsolul şcolii, trebuia să mă aplec pe sub nişte ţevi în două locuri, cel mai adesea îmi izbutea manevra, dar măcar o dată la două săptămâni luam nişte metal în ţeastă şi ajungeam cu sângele curgând din cap la catedră.

Clasă ca aceea n-am avut până atunci, şi nici de atunci încoace. Douăzeci ce puştani de la căminul de copii, lor adăugându-li-se vreo patru sau cinci din oraş pe care nimeni nu-i mai voia. Am făcut, cap la cap, în jur de cinci minute de franceză până la vacanţa de vară, în două sau trei reprize. Era cu neputinţă. Din secunda în care mă auzeau vorbind altceva decât limba română, se prăpădeau de râs. Unii dintre ei, pentru că pe alţii îi găseam cu spatele la catedră şi aşa îi lăsam la plecare. O parte voiau neapărat să mă strângă în braţe şi să ne jucăm împreună. Alţii nu mă băgau în seamă. Sau urlau de voie. De regulă se băteau între ei cam de trei ori la o întâlnire, dar aici bănuiesc că ajunseseră la un soi de manierism după ce m-au văzut cât de uşor bag mâna să scot bani din portofel. Se acuzau unul pe altul că şi-au furat banii, iar eu mă ofeream să plătesc paguba ca să nu-i aud înjurându-se şi să nu-i văd cum se dau cu capul de bancă. Am plătit periodic furturi imaginare, lucru care mi s-a părut mai uşor decât să-i despart când se ciocăneau pentru chestii serioase.

Am înţeles repede că sunt trimis să predau la batalionul disciplinar, clasa a IV-a. Serveam încă o porţie de politeţe colegială: doamna şefă de catedră, cu treizeci de ani experienţă, ceda colegului mai tânăr, entuziast dar inevitabil dobitoc, o nucă pe care nu se pricepuse s-o spargă. Nu-mi amintesc să-mi fi explicat vreo secundă ceva, să mă fi întrebat vreodată dacă mă descurc, să-mi fi dat un şerveţel să-mi şterg părul năclăit de sânge. Până în vacanţa de vară, batalionul de la subsol a schimbat patru învăţătoare. Făceau ce făceau şi intrau în diferite concedii: de maternitate, de boală, de deces, numai să-i lase pe toţi baltă, în hruba unde-i trimisese direcţiunea ca să nu tulbure procesul. Mă refer la procesul educativ din şcoală, pentru că la ei se supravieţuia şi atât. Eu am învăţat să am răbdare. Cred că de acolo mi se trage faptul că, spre deosebire de toţi colegii pe care-i cunosc, nu mă enervez dacă un elev mănâncă în timpul orei. E o chestie de calcul: un elev care mănâncă nu are timp să înjure sau să se ia la bătaie.

Nimic, nimic n-a mers niciodată cu adevărat. Cred că i-am învăţat ceva animale şi legume în franceză, cu accent pe partea de desen liber. Poate că, dacă aş fi putut cânta, am fi cântat ceva împreună. Pot desena rinoceri şi turnul Eiffel pe tablă, dar nu pot cânta nimic. Am servit cu seriozitate prăjituri preparate dintr-o foaie de caiet ruptă bucăţele, de ziua unuia dintre ei. Am fost înjurat de mamă doar o singură dată, la o păruială generală. Am ieşit întotdeauna cu sentimentul că plec dintr-un loc pe care nu-l înţeleg. Până în ziua în care am pus întrebarea: “Bine, bine, dar cu doamna învăţătoare tot aşa faceţi?” Nu mă aşteptam să mi se spună: “Nu, cu doamna de acuma suntem cuminţi.” Eh, da de unde, zic, ce cuminţi? “Doamna ne bate cu linia la palmă, cu ea nu mişcă nimeni.” Fugi de aici, zic, ce linie, ce palmă, pai asta e poveste. Apoi înţeleg: linia era pusă pe cant, doamna lovea fulgerător, mai rapid decât putea copilul să tragă mâna. Fripta 2.0, doar că doamna nu întindea niciodată mâna, copilul da.

Mai erau două săptămâni până la vacanţa de vară. Mi-ar fi plăcut enorm să-i văd cuminţi, stând receptivi în faţa mea, deprinzând ceva, orice. N-aveam linie, dar sigur mi-ar fi împrumutat ei una. Doar că se făcuse târziu, desenasem toate animalele şi toate legumele din lume, aşa că ne-am mai luat de câteva ori la bătaie, dar din aia dreaptă, cu palme peste ochi şi îmbrânceli în perete, cu bani scoşi din buzunar şi ceva înjurături specifice vârstei. Pentru unii dintre ei, singura amintire a mamei era din băgatul la origini şi apoi rebăgatul, ca să fie mai siguri. Peste toate a venit, cleioasă şi putredă, vara aceea în care am fost nespus de obosit. Nu-mi mai amintesc să mai fi fost obosit ca atunci în nicio altă vară. Iar capul tot mi-l mai sparg când mă duc în boxa de la subsolul blocului, dar nu chiar de fiecare dată.