vineri, 15 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXX)

Am cunoscut un cuplu care bate recordul la schimbări de domiciliu în România comunistă a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX: vreo 8 sau 9. Ambii născuţi în 1948, la sute de kilometri de casa părintească. Şi-au petrecut viaţa intrauterină pe drumuri, pentru că în Moldova românească seceta cumplită din 1947 a alungat oamenii simpli în alte zone ale ţării, unde pentru nişte mămăligă şi ceva legume se putea munci cu ziua. El s-a născut în Topraisar, judeţul Constanţa, ea în Mera, judeţul Cluj. Niciodată nu s-au simţit nicăieri cu adevărat acasă. Atunci când voiau să spună că le e foarte bine, întrebau retoric: “Cumva nu este ce mânca?” Obiceiurile lor alimentare erau moderate, nu erau nici gurmanzi, nici obezi. Între timp, el a murit şi ea s-a mutat în alt oraş. Acum ea vrea să-i mute mormântul, ca să-l aibă aproape.

miercuri, 13 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIX)

Există în religie adevăruri care valorează mai mult prin ceea ce subînţeleg decât prin ceea ce afirmă explicit. De exemplu, afirmaţia care revine obsesiv în Vieţile Sfinţilor conform căreia zeii lumii greco-romane sunt demoni. Atunci când creştinismul s-a deschis spre lume, filoanele spirituale ale lumii antice erau puternic secătuite, unele complet înfundate, altele abia pâlpâind. Anumite idei (cum ar fi cea a continuării existenţei oamenilor după moartea fizică) nici măcar nu mai erau transmise celor mulţi, fiind apanajul unor grupări iniţiatice pecetluite de o lege a tăcerii care rareori şi doar aluziv era eludată. Antropomorfizarea până la caricatură a aspectelor divine pe care le ilustrau la origine “zeii”, distanţarea acestora până la rupere de Principiul creator şi coordonator, sunt semnele cele mai sigure ale pierderii vitalităţii vechilor religii.

Sfinţii spun răspicat: “Zeii sunt demoni.” Implicit, injoncţiunea nu lasă locul jumătăţilor de măsură: n mai priviţi într-acolo, s-a terminat tot ce-a fost de văzut. De fapt, sfinţii părinţi care au arătat oamenilor cărarea spre creştinism recuperaseră tot ce se putea recupera, iar ce mai rămăsese trebuia demolat, ars, redus la starea de pulbere. Masele neştiutoare au fost slobozite împotriva statuilor şi templelor, explicându-li-se că nu mai trebuie adorată piatra şi lemnul, ci Hristos cel Viu. Frapant este că acuzaţia adusă păgânilor este nedreaptă, aceştia slăvind, ca şi creştinii, ceea ce reprezentarea nu putea arăta decât printr-o transfigurare. Modul în care creştinii folosesc icoana este atât de asemănător cu acela din cultele greco-romane încât, câteva secole mai târziu, un Moise Maimonide, deplin cunoscător al argumentaţiei creştinilor în favoarea icoanelor, va spune că aceştia din urmă sunt idolatri.

Şi totuşi, într-un mod de o neaşteptată eficienţă, Sfinţii Părinţi aveau dreptate: zeii deveniseră demoni şi urmele lor trebuiau distruse. Atunci când o religie moare, niciun artefact nu rămâne neutru. Când cei care ştiau şi puteau s-o menţină vie se duc, procesul este ireversibil iar singurii interesaţi de ce rămâne mai sunt necromanţii, ghicitorii şi alte feluri de magicieni. Adresându-se tuturor, interdicţia legăturilor cu trecutul nu este formulată ca un tratat metafizic cu volute savante. Dimpotrivă, o afirmaţie tranşantă are darul de a fi înţeleasă de către cei mulţi, ale căror bune intenţii depăşesc prea des posibilităţile de discernământ. Peste câteva sute de ani formula salvatoare se va osifica şi unii vor crede naiv că zeii au fost întotdeauna demoni, că pentru omenire creştinismul a fost un progres care s-a lăsat aşteptat până când oamenii s-au “maturizat” suficient încât să-l poată primi, alte şi alte bazaconii care nu sunt decât rezultatul prafului pe care timpul îl aşterne întotdeauna peste lucrurile care cândva au fost clare.

Fireşte că zeii n-au fost totdeauna demoni. Lumea dinaintea creştinismului nu era un infern dominat de draci, oamenii din toate locurile şi timpurile au trăit întotdeauna în umbra sacrului, fără de care n-ar fi fost capabili să sesizeze sacralitatea tinerei religii care venea dinspre Orient. Iar dacă n-ar fi fost vorba de o joncţiune între o tradiţie spirituală aflată în agonie şi o nouă vibraţie a Logosului, astăzi n-am putea contempla în mâna episcopului creştin caduceul lui Hermes cu şerpii lui încolăciţi, n-am putea vedea pe frontoanele unor biserici Ochiul lui Horus iar crucea creştină n-ar fi un simbol universal şi ale cărui începuturi sunt imposibil de datat.

marți, 12 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVIII)

Cred că lumea noastră este într-o lipsă acută de politeţe. Citesc într-un basm turcesc că trei fraţi ajung la o răscruce. În faţa lor sunt trei drumuri: pe unul dintre el scrie că cine va merge pe acolo se va întoarce, pe altul scrie că cine va merge pe acolo poate se va întoarce, poate nu. Pe ultimul scrie: “Cine va merge pe aici nu va întoarce.” Dilema nu-i opreşte prea mult, pentru că unul dintre fraţi le spune celorlalţi să ia drumurile acceptabile, rezervându-şi pentru sine drumul cel mai greu. Fratele cel mai mic, cel mai politicos.

Confuzia dintre politeţe şi ipocrizie este probabil semnul cel mai serios al pierderii reflexelor legate de politeţe. Şi asta pentru că politeţea, ca formă de manifestare a iubirii şi a empatiei pentru aproapele nostru, este chiar o expresie a sincerităţii. Nici nu ar avea cum altfel, pentru că stăpânirea codurilor bunelor maniere trebuie să fie un reflex al virtuţilor şi al gândurilor bune. Dacă între gest şi gând există un clivaj, atunci nu se mai pune problema politeţii, pentru asta avem deja ipocrizia. În treacă fie spus, între politeţe, care e o lumină prin care se vede sufletul, şi ipocrizie, care e o mască cu greu schimonosită, nu se poate face confuzie în practică.

duminică, 10 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVII)

Cred că printre cele mai nefaste consecinţe ale învăţământului de masă, aşa cum este el organizat acum, este ratarea glorioasă a surselor autentice ale cunoaşterii. Toată şcoala, inclusiv facultatea, se prezintă sub forma unor piureuri de cunoştinţe răscoapte şi pasate de furculiţele altora. Tot ceea ce (credem că) ştim ne este transmis de nişte oameni care, cel mai adesea, nici eu n-au consultat vreodată sursele, ci transmit piureul altora, mestecat şi regurgitat sub forma unor manuale şcolare şi cursuri universitare. Dacă imperativul seriozităţii şi probităţii cere să ajungem la marile texte ale cunoaşterii, astăzi nimeni nu-l mai respectă. De aceea anturajul nostru abundă de oameni care au păreri foarte bine formate despre cutare sau cutare intelectual, pe care însă nu se mai obosesc să-l citească, pentru că ştiu dinainte că nu merită. O obedienţă toxică, izvorâtă din suficienţă şi lene intelectuală blochează din start orice discuţie cu un om care ştie din auzite mai bine decât ţi-ai dat tu silinţa să afli timp de ceasuri, zile şi săptămâni de efort.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXVI)

Problema cu creştinismul este că rădăcinile lui sunt iudaice şi grecesti, ceea ce din start îi conferă un profil cât se poate de straniu. Evreii considerau (şi consideră) că doar evreii sunt oameni, restul sunt nişte porci. Grecii spuneau cândva că cine nu vorbeşte greceste este bâlbâit, adică are o deficienţă anatomică sau psihologică de natură să-l împiedice să se exprime ca oamenii. Un aer sectar, de excluziune şi negare, n-a încetat niciodată să bântuie practicanţii acestei religii, care n-au făcut economie de anateme nici între ei, atunci când nu s-au tăiat pur şi simplu cu topoarele din dragoste pentru aproapele. Este foarte greu să-l convingi pe un creştin că aproapele lui poate fi orice om, pornind de la simpla solidaritate a celor care împărtăşesc aceeaşi condiţie, îl forţezi prea tare, îi ceri un şpagat teologic. Era un banc cu un evreu care a naufragiat pe o insulă pustie şi a făcut două sinagogi: "Una este sinagoga în care mă duc, iar cealaltă sinagoga în care nu mă duc." Pai, nici noi nu suntem altfel.

Asta explică de ce, de-a lungul istoriei noastre, întotdeauna ne-am grăbit să-i stârpim pe cei care au îndrăznit să fie în altă religie sau să abandoneze dogmele Bisericii. Să-i convertim, să-i botezăm, iar dacă nu se poate, măcar să-i ardem pe rug. Când modernitatea a oferit iluzia naţionalismului, exerciţiul excluziunii era deja format, şi puţine sunt ţările care n-au sucombat în faţa ispitei uniformităţii. Grecii au grecizat, ungurii au ungurizat, dar lasă că şi românii au românizat populaţiile minoritare cot la cot cu restul neamurilor. Oricum o dai, creştinul nu se simte bine decât printre creştini. Dacă e şi naţionalist, se mai închină la un rând de zei, deci exigenţa creşte.

În postmodernitatea târzie, combinaţia asta a dat secta identarienilor, a celor convinşi că identitatea (ce-o fi aia?) trebuie apărată de asalturile necruţătoare ale celor care au altă culoare a pielii, altă religie, alte repere culturale. Asalturi constând în simpla prezenţă pe pământurile pentru care strămoşii şi-au vărsat sângele. În gândirea lor de sorginte magică (modernii sunt la fel de magici ca şi cei din epocile anterioare, doar că nu mai pot recunoaşte magia), refugiaţii de război sunt nişte balauri care prin culoarea pielii, privire şi respiraţie, sunt capabili să-l facă pe identarian să-şi uite limba, obiceiurile şi religia, transformându-l într-un... altcineva. Ce n-au reuşit secolele de ateism, consumism, ideologizare şi parodiere intensă a religiei poate face o femeie cu hijab pe cap, un prunc în braţe şi doi mucoşi cuibăriţi lângă fustă.

Iar realitatea este, fireşte, cu totul alta. În permacultură se vorbeşte despre efectul de lizieră. Pe scurt, acolo unde se întâlnesc două medii diferite (pădure şi câmp, munte şi mare, apă şi uscat), are loc o explozie a diversităţii din care fiecare specie are de câştigat. Întotdeauna liziera pădurii este mai bogată şi decât pădurea, şi decât câmpul adiacent, iar malul apelor adăposteşte o faună şi o floră mai diversă decât restul naturii. Societăţile încă tradiţionale sunt casele mai multor popoare care împart acelaşi teritoriu, păstrându-şi şi limba, şi tradiţiile, şi religiile. Întâlnirea cu imigranţii s-ar putea dovedi un plus şi pentru Europa, şi pentru România. Mai ales pentru România, care se zbate într-o lipsă cronică de soluţii şi perspective. Şi asta pentru că întânirile de acest gen, deloc noutăţi în istorie, sunt schimburi, nu confiscări, din care identităţile au de câştigat, nu de pierdut.

Frânturile zilei (CXV)

Lumea de ieri şi lumea de azi: în Evul Mediu Timpuriu, legea burgunzilor amenda cu 3 sous pe cel care refuză să acorde ospitalitate călătorului (12 sous era preţul unui cal). Prin ospitalitate se înţelegea adăpost, dacă gazda era acasă, ori încălzirea la acelaşi foc, dacă gazda era tot un călător. În timp de iarnă nu se putea refuza orzul şi fânul pentru cal. Iar toate acestea gratis, fireşte, nici nu mai este nevoie să spun. De fapt, întotdeauna, gradul de sănătate spirituală a unei civilizaţii se măsoară cu acest barometru precis: ocrotirea celui rupt de locurile sale, a celui slab, care nu are nicio protecţie. Călătorul, refugiatul, imigrantul, sunt beneficiarii acestei legi universale.

Suprema ospitalitate o reprezenta dreptul de azil, refugiul perfect acordat unui om fără arme, urmărit de o brută înarmată. Putea fi acuzat de crimă, dacă fugarul intra pe pământul unei mănăstiri, sau a unei simple biserici rurale, putea rămâne acolo perpetuu, nicio forţă de pe pământ, nici măcar braţul justiţiei, nu avea dreptul să-l atingă în vreun fel sau altul. Desigur, nimeni nu-i putea împiedica nici pe urmăritori să aştepte un pas greşit al celui vânat, îndepărtarea din inadvertenţă de locurile tabu.

Uităm prea des că Sodoma şi Gomora nu simbolizează doar homosexualitatea, ci şi prigonirea călătorului, inospitalitatea. Sodomiţii încalcă mai mult decât o regulă, ei anticipează “dreptul forţei”, argument foarte drag în justificarea războaielor moderne. În contrapartidă, Lot cel salvat de Dumnezeu este gata să-şi sacrifice membrii familiei pentru a îndeplini îndatorirea sacră a ospitalităţii. Desigur, homosexualitatea ne aminteşte de acest episod biblic special, dar Sodoma este deja parte din peisajul nostru mental: n-am inventat noi ospitalitatea pe bani?

joi, 7 septembrie 2017

Frânturile zilei (CXIV)

Probabil că cel mai greu este să-i explici unui om faptul că religia sa utilizează enorm de multe “adevăruri-trambulină”. În buddhismul zen, pentru a-l face pe ucenic să intuiască natura acestor adevăruri speciale, există o parabolă clasică: pentru a traversa un lac, un şoricel are la dispoziţie un rând neîntrerupt de frunze de nufăr. Acestea sunt suficient de rezistente încât să-i confere animăluţului puncte unde să-şi tragă sufletul o clipă şi neîntârziat să ţâşnească spre frunza următoare, dar nu au puterea să-l ţină la suprafaţa într-un sălaş cum se cuvine. Adevărurile de lucru, întotdeauna amfibologii, lămuresc un pic realitatea, dar nu au caracter definitiv; te ghidează spre mai mult, dar nu asigură confortul capătului de drum. Şi ele există în toate tradiţiile umanităţii.

Biblia este presărată de nenumărate elemente de antropomorfizare a lui Dumnezeu, care vede, aude, îşi aduce aminte, se mânie, îşi întoarce spatele, se arată, promite, pedepseşte, iartă etc. Doctorii Legii lui Israel sunt unanimi: Scriptura este scrisă în limba oamenilor. Altfel spus, pentru a uşura înţelegerea celor începători în alte teologiei, lucrurile le sunt prezentate familiar, sub forma unor poveşti sacre uşor de asimilat. Însă, în mod evident, Dumnezeu nu poate fi bănuit nici de organe de simţ, nici de corporalitate, nici de sentimente omeneşti, nici că ar fi într-un loc anume (în detrimentul altora), nici că un timp I-ar fi mai prielnic decât altele. Altfel spus, Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Atotştiinţa Lui nu are nevoie de ochi, atotputernicia Lui nu are nevoie de mâini, omniprezenţa Lui nu are nevoie de aripi, deşi putem să-i atribuim şi ochi, şi mâini, şi aripi, dar numai prin efectul unor metafore uşor de asimilat de cei cruzi şi neştiutori.

În Crezul spunem că Iisus şade “de-a dreapta Tatălui”. Atâta doar că Tatăl nu are faţă, şi nici spate, deci nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos. Cu siguranţă dreapta în care şade Iisus nu este una spaţială, ci simbolică, adică situată pe alt plan de realitate. Frescele în care Tatăl este înfăţişat alături de Fiul ne arată un bătrân cu barbă albă, colilie. Doar că Tatăl nu are barbă şi n-a slujit niciodată de model. În pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ, diavolul apare ca o arătare neagră cu coarne, coadă, ochii roşii şi expresia devastatoare. Pe pereţii unor templuri buddhiste, demonii apar sub forma unor flăcăi frumoşi, cu ghirlande de flori la gât. Cine a înfăţişat adevărul? Şi creştinii, şi buddhiştii, doar perspectiva diferă: creştinii au pictat ceea ce este dincolo de aparenţe, buddhiştii au atras atenţie exact asupra aparenţelor înşelătoare. Este greşit şi superficial să credem că iconografia religioasă înfăţişează altceva decât idei dinamice, hermeneutizabile.

Moise Maimonide ne explică de ce adevărurile-trambulină sunt esenţiale şi de ce familiarizarea cu cele mai înalte formule metafizice nu face niciodată parte din începuturile cunoscătorului celor sfinte. Întâi de toate pentru că acestea nu sunt pentru cei prea tineri, pentru femei şi pentru mulţi dintre bărbaţi. Apoi pentru că ucenicia durează cam patruzeci-cincizeci de ani de studiu zilnic şi viaţă virtuoasă în rugăciune, parcurs de jertfă personală pe care doar puţini sunt dispuşi să-l asume. În acest răstimp, ucenicul poate muri şi, fără adevărurile-trambuline, mântuirea lui ar fi prea puţin probabilă, deci nu putem să riscăm până când se coace într-atât încât să guste adevărurile ultime. Din aceleaşi motive, hrana sugarului trebuie să fie laptele şi niciodată nu începem cu miel fript şi vin roşu, deşi acestea sunt cât se poate de bune, dar nu există sugar care să se poată hrăni din aşa ceva.